Ziua de ieri a avut final agitat
la
atelierul auto, unde nu-mi completaseră corect actele. M-am răzbunat cumpărând
gogoşi, banane, seminţe şi carne crudă pentru Fatam care m-a speriat cât a
putut să doarmă îngropată în întunericul nişei pentru haine. Poate a fost de
vină şi vremea apăsătoare, aproape mirosind a zăpadă. În metrou, spionez o
frumoasă, armonioasă şi nobilă
domnişoară, care spionează la rândul ei doi bărbaţi arătoşi, bine îmbrăcaţi,
eleganţi şi virili: unul ca o statuie greacă altul cu perciuni şi cioc de
mousquetair, cravată bleumarin cu dungi oblice, albe. Îi urmăresc pe toţi trei
în geamul vagonului în care, la un moment dat, ea mă fixează cu o privire directă,
neprietenoasă. A observat că îi observ.
La ieşire în Piaţa Gloriei ultimele plăci de marmură au fost puse la loc pe
laturile Propileelor; consolidarea antiseismică fiind încheiată, istoria poate
merge înainte. Mă irită tergiversarea
finisării cafenelei din incinta muzeului, dominată de negrul diabolic, la modă
şi în fizică şi în secol. În laborator ridic dromaderul căzut pe o parte lângă
arganul de plastic şi rădăcina căreia îi
zic Laocoon sau Balaurul cu 7 capete,
răsucite, date peste cap. Să fi pătruns elefanţi? (numai ei pot dărâma copaci),
sau poate o furtună din alte universuri, printr-un por al pereţilor lumii? J.
L. Borges a avut ideea universurilor multiple înaintea fizicianului Hugh
Everett, potecile lui se bifurcă invizibil în
timp, nu în spaţiu, în viitoruri zigzagate. Fiecare dintre noi, trăind, alegem
în fiecare clipă o altă potecă. Literatura cu jocurile ei nepractice, a
descoperit universurile multiple mai devreme decât ştiinţa. Recitesc povestea
lui Borges într-o veche culegere, Cartea de nisip, cumpărată la taraba din
cartier, cu copertă de Done Stan pe care se pot descifra păsări cu branhii,
peşti cu aripi, capete de cal cu priviri umane, minotauri cu cleşti de crab în
loc de coarne, rame de tablouri sau canaturi de uşi, un nucleu înconjurat de
orbite concentrice, elemente fără legătură, unite de ceva secret.
Directă,
strălucitoare şi absurdă,
ca şi soarele ăsta de pe lumea cealaltă a
verii, e azi, miercuri 9 noiembrie, lumea de afară, reflectată în mine. Nu știu
de ce îmi amintesc acum de ocazia de a cumpăra pe când eram în Indonezia, un ou
de fildeş sculptat în interior, dar n-am făcut-o, cum am ratat multe alte ocazii.
Poate prea multe, ca să pot considera că am știut să trăiesc. Acum e târziu şi
nu pot decât să mă mulţumesc să privesc prin fereastra clipei lumea sculptată
în sfera invizibilă a vieţii mele. Se zvoneşte că e ultima dimineaţă însorită.
Covoarele groase de frunze aurii de pe trotuare, îmi amintesc frunzarele
adânci, adunate în alveolele de piatră ale muntelui: acolo, la cabana de sub creastă
am primit o telegramă adusă cu calul ( un unchi la care ţineam voia să mă vadă
înainte de a muri dar n-am putut pleca noaptea) și ca să mă calmez am spart buturugi cu barosul şi cu dalta; am
lovit cu sete nodurile tari până am obosit deşi ştiam că nu fac decât să repet
în oglindă, o luptă absurdă.
La
muzeu, pe scara interioară spiralată ca o macromoleculă, crocodilul Soby stă
încremenit la baza ei, înfăşurat în folie de plastic. Ceasul de mână cu
diametru mare, ajunge până la ramurile de jos ale arborelui de plastic iar dromaderul origamic
priveşte cu capul ridicat spre un orizont văzut numai de el. Aleg să privesc trei
pietre din colecţia sahariană: delfinul de gresie, adormit sau mort pe valuri, o
bibilică somnoroasă, cu ciocul în penele cenuşii cu picăţele albe şi o balerină
de silex, dansînd static în lumina zorilor imaginari. Azi sunt exact 681 de ani,
de când Carol Robert de Anjou a suferit la Posada ceea ce istoricii numesc Strages Maxima - dezastru militar. Strages: răsturnare, secerare, măcel, tot azi aflu că dr.
Murray l-a ucis din greşeală pe Michael Jackson și un banc: ea, în pat, în timpul
unor momente toride, îi spune lui: ia-mă
sălbatic, arată-mi că eşti bărbat adevărat! El - da!da! da! Ea şi mai încinsă -
spune-mi lucruri murdare! El - baia, bucătăria, covorul de pe hol. Mai afrlu că
Gaddaffi a fost trădat de un general pentru că la Tripoli , în noaptea
fatidică, din patru mii de soldaţi pe care miza, n-au fost prezenți decât 200.
Cafeaua întreţine prostata dar trebuie să bei 6 ceşti pe zi, băuturile
energizante conţin taurină, o substanţă interzisă. De ce e interzisă? Descoperită
în 1827 în bilă de taur, o producem şi noi în inimă, în muşchi şi în creier, cam
70 de grame (mult?) - e un aminoacid liber, antioxidant, necesar inimii şi
ficatului şi recomandat în tulburări bipolare. Mă sună Di Ana care când aude de
taurină râde spunând că unele femei obsedate de sex, cred că taurina conţine
spermă de taur.
- Tu ce crezi? Mă întreabă
- Că se gândesc la taurii cu două picioare.
Lumea
femelă a obsesiilor falice îmi reiterează tristeţea limitărilor noastre și nu
numai ale noaste - fără limitare nu există nimic
Din
colţul lui, radioul Maestro Digital emite
o muzică mecanică, impersonală, ca orăcăitul unui buhai de baltă pe o planetă în
care omul nu a apărut. Tot ce a apărut pe ecranul minţii mele în această
frumoasă (ultimă?) zi însorită, confirmă ipoteza lui Everett: un lucru e o
suprapunere a tuturor stărilor lui posibile şi e invizibil, până în momentul când
iese la iveală, printr-o singură stare - atunci când e băgat în seamă. O
literatură a bifurcaţiilor nu s-ar putea scrie decât pe coli de mari suprafețe
pentru a încăpea ramurile bifurcate - ar fi o schimbare de stil şi aspect al
bibliotecilor care cândva arătau ca nişte săli ale hărţilor în care se păstrau
papirusurile - sau se păstrau în oale de lut şi arătau ca nişte pivniţe?
În loc să divaghez ar fi mai bine să fac disecţia masculilor de muscă
albastră care au devorat timp de 80 de zile bursucul putrezit în lăstărişul din
curtea interioară. Lavigne a urmărit cum se schimbă larvele pe cadavrul de
bursuc pentru că e pasionată de ”Forensic Entomology” dar pe mine domeniul mă
îngrozește. Congresul e pe 24 şi nu am de ce mă grăbi. Beau cafea, fumez şi
ascult muzică tehno care pare că n-a trecut prin nici o minte omenească ci doar
prin mecanisme. Lumina lămpii de birou e de un gălbui cețos, nu sclipitoare ca
lumina soarelui din curtea de jos. Îmi recitesc pe un bileţel problemele: plata
la cablu, scos bani, smântână, paste cu carne sau piure, brânză de oaie. Uitasem
că îmi plac pastele cu sos de carne, noroc că am auzit niște gospodine pomenind
de ele în metrou. Azi nu mă las agăţat de nici o necesitate: schimb pietrele de
pe birou cu altele şi transcriu pe calculator notele din 10 septembrie.
Târziu în noapte, afară ard focuri -
becurile cu argon - în jurul cărora dansează fluturii galbeni ai frunzelor
căzătoare ca roiurile termitelor în Java în jurul becului din grădina botanică:
dădeau rar din cele 4 aripi membranoase într-un balet pe o muzică auzită doar
de ele. Dar acum, aici, nu e cald și nu sunt termite, cad frunze galbene în
vântul care anunţă asprimea. Cercuri nevăzute, nemiloase în rigoarea lor mă
înghit şi mă duc departe, în adâncul orizonturilor paradoxal și intangibile și concentraționare
Joi, cortina groasă de nori
a închis ca un capac, diorama toamnei. Marele
Artist Plastic s-a întrecut pe sine în decorarea planşeului: frunze verzui,
galbene, roşcate nu fac economie de forme şi variaţiuni: ovate, lanceolate,
zimţate, dinţate, simetrice sau nu. Cad uneori şi unele încă verzi, cu peţiol
lung. Lumea e o singură coardă mare, ale cărei vibraţii emană ritmic, materie -
materializarea unei melodii. Pun pas după pas pe acelaș trotuar îngust, de ani
de zile. În buzunar, o castană îmi loveşte ritmic coapsa, neștiind că mişcarea
ei e rezultatul mersului meu. Lumina
acestei dimineţi e altoită cu mult întuneric - o dimineaţă de toamnă înaintată.
Spre iarnă. Dar contrastul apare numai prin compararea cu multele şi monotonele zile însorite de a căror frumuseţe
aproape că nu-ţi dai seama. Ce poate fi de unul singur? E nevoie de măcar încă unul care să-l definească. Frumoasa
şi Bestia e un cuplu absurd numai la prima vedere: actorul francez păros ca un
urangutan era adorat de Marina Vlady şi de toate actriţele cu care a jucat, pentru
că frumuseţea, netezimea, dulceaţa nu există decât în măsura (exactă) în care
există urâtul, denivelatul, amarul. Din acest ciudat punct de vedere al
echităţii, urâtul e musai frumos, văzut din celălalt capăt. Totul pare atât de
strict cântărit încât te întrebi dacă mai rămâne loc pentru vreo libertate. Să
fie libertatea adăpostită în modestia griului, a nehotărâtului a mediocrului
care are amestecate în el și minunea şi banalul? Griul ştie multe sau le conţine
fără să ştie. În deşert, un nor care ar putea să plouă e cea mai mare
binecuvântare şi promisiune. Norii galactici promit lumi de stele, de planete
şi de viaţă după cum pe pământ, norii grei de apă, promit ploi, grindină,
zăpadă iarnă vindecătoare ale arsurilor verii. Am umblat şi prin Sahara unde
m-am luptat cu deshidratarea dar munţii şi-au imprimat mai adânc în mine
amintirea, poate datorită efortului din timpul urcușului. Pentru că există memorie şi în organe şi în muşchi,
nu numai în creier. Când ploua mult, Râul Mare cobora din Retezat ca un zeu în
sarică de spumă. Deasupra apei învolburate plutea un miros de catran produs de
lovirea bolovanilor între ei. La impact, fragmente mici de piatră chiar ardeau,
calcinate, iar noaptea în albie, se vedeau scântei. Pe crestele muntelui m-am
întâlnit cu un spiriduş - un siderurgist bătrân din Calan, care m-a ademenit să
facem împreună „săritură a ieduţului” cum îi zicea el, între doi munţi. În
Piatra Craiului am suit pe vâlcele înguste şi abrupte ţinându-mă cu mâna de
„tortiţe” – rădăcini de jneapăn, am alunecat la vale pe „spălături” de calcar,
în Maramureş am suit cu un Land Rover matusalemic până la poteca dintre căldări
glaciare enorme, stâne rare şi am coborât
un perete ţinându-mă de crengile jnepenilor. Sunt ţări şi lumi pierdute în nordul
ţării şi în nordul istoriei și în nordul memoriei, unde oamenii sunt fiecare,
câte o poveste.
Data de azi conține o
succesiune
de
cifre ciudată, neliniștitoare: 11 a 11 a 2011. Visam că rulam pe şosea cu avionul, după o
aterizare forţată și ne-am oprit atârnând deasupra unei faleze; am coborât cu
grijă lăsând aparatul de zbor acolo și am început să parcurgem străzi înguste,
cu ferestre rotunde, sub semilună, în timp ce o femeie blondă în alb, cu cizme
de piele fină, îşi legăna pe trotuarul îngust, fundul lasciv. Când ne-am
apropiat s-a oprit şi s-a recomandat: Enuma
Eliș. Amoc era încântat de ea şi mi-a spus că a fi ademenit de o femeie
numită Eliș într-un oraş din viș, numit Tuniș e o curtoazie la adresa masculilor
vagabonzi. Aşa se întâlnesc în vis, în mintea adormită, ființe care nu există
în realitate, peisaje, lucruri, întâmplări trecute sau viitoare. Eu azi, ca o
combinaţie ce sunt, între vis și exterior vineţiu, rece cu doar 4 grade, îmi
amintesc că după ce am făcut săritura ieduţului am coborât prin pădure iar când
am ajuns lângă cabană moșul şi-a aruncat cele două beţe în care-şi sprijinea
picioarele reumatice - era beteag dar mândru şi cunoştea toate traseele montane
din ţară. La 10 am şedinţă de Consiliu şi am de făcut 4 disecţii entomologice.
Seara,
la film o minunată femeie - copil muribundă din cauza unei tumori la cap,
plânge dar zâmbeşte suav, ca o perlă
atinsă de lumină.
Sâmbătă. 3 grade la Cluj
S-o
gătat vara! Spre est, cerul e plumburiu
iar spre vest, albastru. În grădină, pisoiul Norocel se joacă cu o imensă
frunză galbenă. Cumpăr din piaţă ciuperci, fasole şi un vin negru, o băbească
Puterea Ursului. Fac tocăniţă, beau vin, fac curat şi dorm 3 ore. Chinezii
credeau atât de sigur în viaţa de apoi încât se spune că în istoria lor, un
general a pus la cale o lovitură de stat pe care urma să o dea pe lumea
cealaltă. Arheologii chinezi spun că sub pământ există și un palat regal în
mărime naturală nu numai armate de teracotă. Cum pot răbda cercetătorii să nu
foreze măcar un orificiu ca să-şi satisfacă curiozitatea până ce vor ajunge la
el prin decopertări minuțioase?
Duminică. Lepădându- ne de ce nu e
necesar
acum, putem trece peste dezastre - pare să fie
învățătura copacilor care-și leapădă frunzele. O să fac un compot din strugurii
prea acri şi din merele scofâlcite. Cu strugurii m-a păcălit vânzătorul dar nu
mă supăr, o iau ca pe unul dintre micile jocuri pierdute, pentru că orice joc e
90% bucurie. Iau o cutie de Capucino din
piață, tai unghiile Fatam ei, frec aragazul şi wc ul. Încălzesc cuhnia cum era
cuhnia din Banat unde profesoara de română care nu-şi luase postul în primire
în altă parte a ţării, mă voia de bărbat. Era o blondă infantilă cum erau toţi
din neamul Ştefănuţ. Când strigam catalogul, cei 30 de elevi ai mei se încadrau
toți, numai la 3 nume: Tărăbugă (de la Tarabostes?),
Suru şi Ştefănuţ. Într-o seară mocirloasă de toamnă blonda de română cu ochi
verzi albăstrui ca toți Ștefănuții, Tășica, mi-a adus brânză de oaie şi
mămăligă caldă. Gest de nevastă. Dar eu eram îndrăgostit de alta, pentru care
venisem în Banat iar la Băile Felix
Luni. Cartea
modernă nemaifiind scrisă
cu pana, înseamnă în primul rând
multiplicare. Nu poate exista un copac cu o singură frunză, o pădure cu un copac
şi omenire cu un singur om - mai multe lucruri alcătuiesc împreună ceva. Pe cât
de îngrozitoare e singurătatea, pe atât de tonic, promiţător, e multiplul. Mica
diferență dintre cele aparent asemănătoare, produce altceva ul, poate chiar sensul. Universul se
caută pe sine în mulţimea stelelor, a frunzelor, a bancurilor de peşti şi a
stolurilor de păsări, a oamenilor şi a cărţilor.
În
metrou o doamnă delicată, cu trăsături simetrice și mâini fine, străvezii ca
nişte tentacule, e admirată de un domn păros, viril dar şi el are degete
delicate. E apusă vremea strămoşilor arboricoli. Deși frumuseţea şi intelectul
sunt o marfă produsă și motivată tot animalic. Lucrurile nu s-au schimbat prea
mult.
Fac
disecţiile pentru Congres. Am fost nebun să-mi pierd atâția ani cu identificări
microscopice, cu determinatoare în multe
limbi și microchirurgii cronofage, în anatomia
insectelor. Cu ce m-am ales consumându-mi așa, singurul meu capital – timpul, în
care am neglijat poate catastrofal, macroscopicul?
Seara
îi invidiez pe experții colțului bahic care ştiu că acum, pe vreme rece e vinul
mai bun. În cuhnie mă gândesc la Paul Watson, căpitanul din serialul Războiul Balenelor care manipulează cu un curaj demențial, un vas
inapt pentru navigație printre gheţari. Dacă există violenţă generală ar trebui
să acceptăm şi celelalte tipuri de violenţă născute din ea: furtuni, vulcani, moartea
frunzelor şi a oamenilor. Şi violenţa virtuală de pe ecrane. Orice vibraţie e o
violenţă, un exces, iar fericirea nu face excepție. Fără un strop de exces, nimic n-ar mai putea fi nici măcar
perceput iar lumea nu s-ar putea vedea chiar dacă ar exista. În ora târzie din
noapte, Karajan dirijează cu o violenţă organizată, calculată, matematică,
răzbunându-ne în avans pentru viitorul absolut, care ne e refuzat fiecăruia.
Putem neglija irealul, când suntem bântuiţi de vise în timpul somnului, când
purtăm în amintire fantomele trecutului iar în speranțe, fantasmele viitorului?
Suntem obligați să plutim mai tot timpul în abis, agăţați de firul nevăzut al
trăirii. Arta nu face decât să multiplice ecourile virtualităţii. Poate nu
trebuia să fac nimic altceva în viaţă decât să scriu poeme. Am avut naivitatea
să mă las fascinat de frumusețea biologicului, ca să constat că legea lui e
cruzimea. Poezia e altfel: vegetația ei ciudată, animalele ei imprevizibile sunt
fericite împreună, nu se ucid, se stimulează.
