DON PALER DE LISA

EXISTENŢA TRAGICĂ

                                                a lui Octavian Paler

         Existenţa unei fiinţe umane hipersensibile şi hiperlucide în acelaşi timp, nu poate fi decât tragică dacă nu foloseşte un drog puternic care să anihileze acest sentiment. Nu mă refer la haşiş, alcool sau surogate fiziologice „sănătoase”, cum a fost pentru Octavian Paler marea, care îl scotea din „istoria” prezentului şi-i anihila toate întrebările. Mă refer la surogatele mintale, cum ar fi religia pentru cei norocoşi, deşertul pentru „bolnavii” de călătorii sau succesul pur şi simplu, pentru alţi norocoşi. Din păcate, vine o vreme când rând pe rând toate aceste generatoare de iluzii se descarcă.

        La 79 de ani, adică la sfârşitul vieţii lui de 81 de ani (ultimii ani fiind bolnav), O. Paler constată că nu-şi mai poate apăra iluziile iar prea multa lui luciditate îl face să afirme că nici succesul (care nu l-a ocolit)  „nu prea mai are importanţă”.

          Am citit aproape toate cărţile lui Paler, începând cu „Un muzeu in labirint” până la ultima, apărută postum, „Convorbiri cu Octavian Paler”, de Daniel Cristea Enache. Când a început să publice proză, Paler era tânăr şi a rămas multă vreme aşa; pe la 73 de ani încă alerga după tramvai, cum spune. La prima lectură a scrierilor lui am savurat mai mult partea poetică iar angoasle lui le tratatm ca pe o formulă de scriitor. Abia acum, în rândurile lui ultime, a reuşit să mă zguduie la fel de dur ca întâmplarea din „Condiţia umană” a lui Malraux, în care Katov care va fi executat prin aruncarea lui de viu în cuptorul locomotivei, zice că va considera că a murit într-un incendiu. La Paler m-a zguduit relatarea dispariţiei ineluctabile cu o precizie de raze Roentgen. Toate frumoasele lui cărţi au devenit prin comparaţie, doar poveşti chiar dacă tensionate, ale omului pentru care moartea era doar ceva imaginat. Ultima carte e chiar povestea adevărată a dispariţiei lui  biologice şi psihice prin consecinţă.

     După cum am bănuit demult, la sfârşit, nu ai cum să eviţi să nu te agăţi obsesiv de câteva imagini fericite din trecutul în care răul nu mai are acces. Paler se cantonează în Edenul copilăriei din satul Lisa unde nu mirosea numai a trandafiri ci şi a bălegar dar tot Eden era. Nu cunosc în literatura noastră o mai tragică introspecţie a muririi, făcută de un prozator. Alunecarea pe toboganul dispariţiei relatată de un prozator e mult mai dramatică decât reveriile morbide ale poeţilor la care e ceva frecvent, aproape banal ca temă ( de aceea e mai greu să fii poet mare decât prozator).

     După ce am citit rândurile finale ale lui Paler am rămas în plasa lui otrăvită ca o muscă înfăşurată fără şanse, în firele păianjenului veninos şi înfometat. Ştiu că în acelaşi timp cu Convorbirile a scris ultima lui proză, „Calomnii mitologice” pe care nu o am. Mă gândesc la ea cu speranţă şi cu frică. Poate voi găsi acolo soluţia împăcării cu perisabilitatea, cu pieirea. Până atunci mă văd obligat să revin la confesiuni până ce mă voi mai linişti. Cea mai tare metaforă (mi-e şi ruşine de frivolitatea cuvintelor, oricare ar fi ele, faţă de realitate) din toată cartea, e cea cu zidul. Iubitorul de deşerturi, de mare, de mitologii şi călătorii, se vede acum împins către un zid care nu poate fi ocolit, de care va fi strivit. E zidul absolutului. A fost o cădere orizontală care l-a adus aici unde orice speranţă va fi definitiv zdrobită. Chiar dacă ar putea trece prin acest zid tot n-ar exista o salvare, pentru că dincolo de el nu se află nimic. Se pare că asta e tot.

  DON PALER DE LISA

  După ce am recitit Convorbirile, nu-l voi mai putea considera niciodată pe Octavian Paler ca dispărut. Pentru mine va fi viu cât voi fi şi eu. Am citit primele lui cărţi apoi am uitat de el iar între timp, după expediţiile mele la marginea Saharei am devenit şi eu amator de deşerturi La mine fenomenul s-a instalat invers decât la Paler: de la realitate la imaginar. Pe el, aşa cum spune de trei ori în primele  50 de pagini din Convorbiri, l-a obsedat ideea de deşert dar (ca şi mine), nu dă deşertului un sens mortificant, ci unul vital iar „otrăvurile” deşertului acţionează în mintea lui ca un drog. El însuşi, cu umor secund şi caustic (dar tot umor) spune că în mod ciudat, este primul din  Lisa care visează deşerturi. Nu ştiu de ce i se pare ciudat că doar familia lui are diplomă nobiliară şi s-ar putea numi „de Lisa” ca şi Don Quijote de la Mancha.

    Pentru că am găsit acest element comun (al deşertofiliei), am vrut să recitesc „Deşertul pentru totdeauna” unde de la început spune că deşertul nu-i sugerează moartea ci, departe de fi funerar, exterminator, e vital, chiar senzual! „Deşertul, pe lângă senzaţia de sete şi pericol îţi dă un fior de viaţă de dincolo de viaţă, ce nu poate fi găsit nicăieri altundeva”. Acolo se pune la încercare (cu succes!) puterea de rezistenţă a iluziei. Am renunţat totuşi să recitesc Deşertul..obsedat de compararea operei cu finalul vieţii celui ce a produs opera.

     Mă întreb de ce a urmat trei facultăţi deodată (litere, drept, filozofie) şi de ce a fost atât de nemulţumit de el, de complexat, cu tot succesul. De fapt tot el spune, că a fost un neadaptat. Despre succes spune că nu-ţi poţi permite nici măcar vanitatea de a te considera un ratat: adică ai avut visuri atât de înalte şi ambiţii aşa de mari? Reproşul cel mai mare care şi-l face e că a pendulat între afectiv şi cerebral (trebuia adică să fie numai afectiv), că a mers cu frâna trasă. Şi totuşi, în eul lui profund, a pus mereu iluziile mai presus de realitate şi aici e cea mai mare reuşită a vieţii lui dar păcat că asta nu i-a fost suficient ca să fie fericit. A visat să fie explorator polar ca Nansen, a plâns când a „citit ultima frază din jurnalul lui Robert Scott, mort îngheţat, la întoarcere, după ce văzuse la Polul Sud steagul norvegian înfipt de Amundsen: E trist să trăieşti într-o lume în care numai cel dintâi contează” . Cu asta sunt de acord.

      Dar Paler a avut şi dorinţa romantică, de a reface ruta lui Don Quijote despre care a scris cartea Don Quijote în Est şi despre care spunea că „aerul lui belicos şi armura nu amăgesc decât pe superficiali. Ceilalţi îşi dau seama că se află în faţa unui om profund serios, hotărât să creadă în iluziile lui mai mult decât în realitate”. Paler chiar aşa a trăit. Într-una dintre cărţi îşi povesteşte sistematic visele, exploatând onirismul la maximum. Trezia, spune el, nu poate inventa pagini mai misterioase ca visul; aerul ireal din vise are o excelentă calitate literară.

Paler a dat dovadă de mare intuiţie şi de penetranţă intelectuală când şi-a propus încă de tânăr să reabiliteze Evul Mediu (idee de mare actualitate). Păcat că a pierdut manuscrisul în 1948. Ceea ce continuă să mă înfioreze este ataşamentul de livresc în care nu va înceta să caute deşi parcă tot mai neconvins, marele răspuns: „Mâine mă reinternez. Cum zicea Nietzsche, orice adevăr care nu mă doboară mă face mai puternic.” Scrie el apărându-se de neant cu citate sau păreri despre Petronius, Rivarol, d’Aquino, Wilde, Flaubert, Marc Aureliu, Homer, Shakespeare, Cervantes şi mulţi alţii. Parcă toţi. Nu e nici urmă de infatuare aici. Sunt instrumentele lui de lucru (în meseria de a trăi). Reiese că are în biblioteca ce i-a devenit mai dragă decât pădurea copilăriei, o mare parte din aceste cărţi cu care convieţuieşte intim şi permanent. Nu ştiu despre cine spunea că a vrut să demitizeze prestigiul înţelepciunii (Cioran?) prin vorbele „înţelept e cel ce nu poate fi nebun”. Se pare că şi lui Paler înţelepciunea i-a lăsat un gust amar dar totodată e singurul lucru pe care s-a sprijinit.

   Acest ghem de paradoxuri care e Paler are neşansa să nu-şi poate da seama cât a fost de fericit (sau poate nu e în stare să trăiască beneficiile acestui noroc) faţă de muritorii de rând. Orice om începe să moară chiar din momentul în care nu mai e copil dar foarte puţini se pot alina cu meditaţia atâtor celebrităţi şi îşi pot descrie murirea cu satisfacţia că acele ultime rânduri vor fi publicate (ceea ce se petrece într-o dureroasă cunoştinţă de cauză în cadrul dialogului cu Daniel Cristea Enache. Chiar dacă ştie şi el ca toţi cei ce ţin un condei în mână că sinceritatea absolută nu e posibilă fie şi dintr-o elementară pudoare (egoistă zice Paler), câtă răcorire îi aduce şansa acestor confesiuni şi câtă forţă, poate unică în scrisul românesc, imprimă disperarea acestor ultime zile şi pagini.

Aş vrea să ştii Don Paler de Lisa, că în acea Românie care poate nu a existat şi nu va exista decât în ficţiunea ta şi pe care totuşi ai iubit-o chiar şi când nu mai credeai în nimic, tragicul nu se termină totdeauna comic, cum zicea Paul Morand. Se semnaleză din ce în ce mai mulţi deşertofili, oceanofili şi inorogofili pentru care libertatea iluziilor nu poate fi stăvilită de nici un zid.

   OGLINDA ŞI PIATRA

  În Oraşul Pitit în copilărie, mă jucam cu un vecin cu o oglindă: el proiecta lumina pe pereţii casei părăsite de peste drum şi eu încercam, la rugămintea lui, să prind pata de lumină. Dacă aş fi ca lumina asta, nu m-ar mai putea prinde cei de la casa de nebuni să mă ducă înapoi, îmi spunea cu tristeţe. Deşi el stătea în plin soare, chipul lui îmi părea umbrit de lumea neînţeleasă a nebuniei lui de care nu mă îndoiam nici o clipă.

Borges, în prozele lui scurte numite de el însuşi ficţiuni sau în poeme, e obsedat de oglinzile care parcă ar voi să –i amintească mereu că nu suntem decât o reflectare involuntară şi indiferentă, a marelui tot inconştient. În „Oglinzile acoperite” există o parte reală – teama lui nativă de oglinzile veşnic pânditoare şi o parte sper doar imaginată, în care o fată pe care voia s-o impresioneze cu poveştile lui, a făcut  obsesia ca atunci când se privea în oglindă, chipul ei să fie uzurpat de chipul lui Borges. Până la urmă fata a înnebunit şi-şi ţinea toate oglinzile din casă acoperite.

Viaţa lui Paler şi a lui Borges par să reverbereze neliniştitor, în multe privinţe. Iertată-mi fie îndrăzneala de a mă compara cu ei dar sper să mă disculpe purul adevăr. Şi pentru mine, ca şi pentru ei, cărţile au avut o mai mare şi mai dramatică importanţă, decât pentru cei ce citesc doar de plictiseală. Am căzut ca şi ei, în capcana gândului că voi putea afla adevărul ultim, în ceea ce citesc; trebuie să adaug aici şi pictura şi muzica şi chiar şi ştiinţa de care am fost atras în mod inconştient şi intuitiv dar căreia am sfârşit prin a-i cere aceleaşi lămuriri ca şi artelor.

Deşertul, marea, labirintul (am fost speolog), mitul, misterul cuvintelor, miracolul ascuns în proximitate şi în banal, semnificaţia detaliilor, admiraţia faţă de Don Quijote, pe toate le am în comun cu aceşti sceptici fascinaţi de mituri şi religii. Ceea ce mă impresionează la ei, e luciditatea  sfârşitului. Borges spune într-o poezie (Celui ce nu mai e tânăr): „Te-nverşunezi războiul căutând // în bronz de hexametri neguros //când ai aici pământul argilos // şi sângele şi groapa de mormânt. ..Sfârşitul te-mpresoară: casa-n care // se scurge-ncet grăbita-ţi înserare // Şi-un colţ de stradă. E viaţa ta.” Iar Paler, se vede pus la zid de vârstă şi de boală – un condamnat nevinovat care nu poate fi salvat de nici o abrogare, exact ca în Kafka. Cine sunt cei ce spun acestea? Repet: apologeţii visării şi cultivatorii iluziilor.

  Am o bănuială că Paler, deşi nu pomeneşte de Borges îl ştie foarte bine. Poate e atât de contaminat de el încât numele lui nu poate fi pronunţat cum nu se pronunţă şi nu se zugrăveşte în unele religii numele şi chipul Atotputernicului. De altfel şi pe Cioran, Paler îl citează cu zgârcenie deşi au acelaşi scepticism.. De Paler mă apropie stilul de „lup singuratic”, brâncuşofilia (e singurul care citează des dihotomia făcută de Brâncuşi între inteligenţă şi deşteptăciune. „Pe inteligenţi îi ador, pe deştepţi îi detest, spunea Brâncuşi) şi mă mai apropie violenţa cu care urăşte prostia politicienilor care ne distrug cu micimea, meschinăria şi superficialitatea lor. De Borges mă apropie prevalenţa poeticului şi aruncarea în valurile umorului reconfortant.

Poate au dreptate psihologii care spun că fără conştiinţă materia e doar o probabilitate, poate au dreptate fizicienii care spun că timpul nu există fără să fie perceput de noi, poate că are dreptate teoria biocentristă care spune că noi cărăm spaţiul şi timpul cu noi la fel cum ţestoasa îşi cară carapacea. Şi facem asta fără să ne dăm seama.

Eu unul n-am putut privi niciodată un nebun fără să mă mir de asemănarea mea cu partea lui normală dar şi cu cea aiurită, n-am putut citi nici o scriere de calitate fără să mă mir de asemănarea cu propria mea banalitate, n-am putut citi nici o biografie dar mai ales autobiografie, fără să mă minunez de  conştiinţa zădărniciei şi de soluţia finală că oricum, viaţa merită trăită.

 Spuneam în altă parte că pentru mine exteriorul nu e decât reflectarea interiorului, pe care ne place să-l lăsăm în penumbra de dincolo de suprafaţă, de dragul misterului.

Pentru că strada noastră din Oraşul Pitit fiind în pantă acută, era pavată cu bolovani de râu albi, roz, gălbui, verde pal, pe care picăturile de ploaie desenau cele mai bizare, unice şi efemere arabescuri, am scăpat intenţionat oglinda cu care mă chinuia vecinul meu nebun pe pietre iar el a fost prins şi a stat multă vreme „acolo” unde se temea să revină. Eu am rămas singur cu pietrele drumului, lucioase şi grele, obsedat de cum arată interiorul lor. Răspunsul era simplu şi mi l-am dat într-unul din poemele pierdute: De vrei să ştii ce e în miezul pietrei // priveşete-o piatră spartă. Orice scriitor bun e în egală măsură şi normal şi alienat, când oglindă când piatră spartă.

                       

INOROGUL ŞI NARVALUL

                         INOROGUL  PIERDUT

                                                          

          Pentru că am scris nişte versuri sub titlul  În poiana Inorogului dar mai ales pentru că printre cetacee trăieşte adevăratul inorog – narvalul, despre care mi-am propus să aflu mai multe, redau pentru inorogo fili şi narvalo fili începători cum sunt şi eu, nişte însemnări, în speranţa că am putea galopa împreună.

           Nu se ştie de ce şi când s-a născut legenda inorogului dar e veche şi îndepărtată de Europa.

            Acum 5000 de ani, Împăratul Fu His, în timp ce medita pe malul Fluviului Galben cum să-şi transmită gândurile urmaşilor, un Ki Lin (inorog) a ieşit din apă, l-a lăsat să-i privească ciudatele semne în formă de peceţi sau sigilii de pe piele şi s-a pierdut în depărtare. Fu His a înţeles că acele sigilii magice erau de fapt cuvinte după care el a creat hieroglifele chinezeşti. Mongolii spun că de Gingis Han care înainta spre India pe care voia s-o cucerească, s-a  apropiat în goană un inorog care s-a aplecat de trei ori în faţa lui ceea ce el a tradus ca o reverenţă şi şi-a schimbat direcţia în sens invers.  Arabii povestesc că inorogii trăiesc în mijlocul deşertului şi le apar numai copiilor singuri, lângă care trag un pui de somn după care dispar. Altele legende spun că inorogii se nasc din spuma mării şi ies adesea pe plajele însorite, ca să se joace. Se spune chiar că, din cauza acestui obicei jucăuş, Noe i-ar fi uitat pe inorogii ocupaţi cu joaca şi ei apar acum din lumea de dinainte de lume.

                            Mitul acestui animal fabulos şi multiform (cal, măgar, peşte, dragon,                     scarabeu) al cărui corn divin neutralizează substanţele şi acţiunile malefice e

 consemnat prima dată în lucrarea numită Indica a medicului grec Ktesias, al împăratului persan Artaxerxes (sec. IV î. e. n.) unde este prezentat ca un măgar sălbatic, alb, mai mare decât un cal, cu cap roşu şi ochi albaştri, cu corn tricolor: alb la bază, negru la mijloc şi galben aprins la vârf. La perşi el era simbolul virilităţii epuizate spre deosebire de leu care avea forţa solară.

           Nu ştiu dacă mitul există la amerindieni sau aborigeni dar se pare că în Lumea Veche e omniprezent. Marco Polo susţine că l-ar fi văzut în Iava, că era destul de fioros şi nu semăna cu ceea ce credeau contemporanii lui, având picioare de elefant şi cap de mistreţ cu colţi fioroşi. A văzut probabil o un rinocer sau un Babyroussa, porc endemic cu doi colţi îndoiţi spre maxilarul superior. Se spune că Alexandru Macedon a fost cel mai mare cuceritor pentru că Bucefal, calul lui cu stea în frunte (şi se pare cu un ochi albastru), nu era altceva decât un inorog alb iar Ştefan cel Mare nu a pierdut decât 2 bătălii, doar atunci când nu era călare pe Catalan.

           Inorogul a intrat în cultura română prin epopeea eroicomică în proză, Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir scrisă între 1703 – 1705 la Constantinopol.. Nu numai prin frumoasa elegie Jelania Inorogului (Cantemir fiind Inorogul) dar toată cartea este o alegorie reuşită a luptelor politice dintre „jigănii” (mamifere din Moldova) şi „păsări” din Ţara Românească. Ea nu e mai prejos de Batrachiomahia lui Homer, sau de Ethiopicele lui Heliodor (grec din secolul IV), citită cu plăcere de Shakespeare şi Cervantes şi considerată baza romanului epic. Mai ciudat mi se pare că numele românesc al unicornului vine din iliricul gednorozecz.

            Inorogul este menţionat de 7 ori în Vechiul Testament iar la creştini e un simbol complex şi transcendental. Se pare că primul care a văzut un inorog a fost Adam, în grădina Raiului, fiind primul animal căruia el i-a dat nume atunci când Dumnezeu i-a spus să numească lucrurile.

Legenda a atins apogeul în Evul Mediu, în romanele cavalereşti. E vorba de un cal alb numit unicorn sau licorn după cornul lung subţire şi spiralat, în fâşii albe şi negre care trăieşte în pădure, într-o poiană unde e veşnic vară. El detectează tot ce e impur, nu numai toxicitatea din ape sau otrăvurile din orice licoare (cuvânt care poate proveni de la licorn) dar şi cea mai mică alterare a strălucirii unui diamant. Alchimiştii îl pun în legătură cu al treilea ochi – nirvana, fiind calea de reîntoarcere la Unitate, creştinii spun că simbolizează uniunea dintre Isus şi Dumnezeu, pătrunderea spiritualului în natură, o punte între lumi, transcenderea prin puritate, a carnalului. Sfios, enigmatic şi hermafrodit, el nu înglobează de fapt tensiunea ambelor sexe ci transcende sexualitatea. Astfel de fiinţe renunţă la dragoste din devotament pentru dragoste.

            După unii el reprezintă melancolia virilităţii inhibate în contextul cavaleresc în care cavalerii iubeau platonic şi declarat, o Dulcinee nu de  atins, ci doar de omagiat.  Unicornul nu poate fi prins viu şi nu se lasă îmblânzit decât de o fecioară probabil într-un ceremonial care se desfăşoară în pădure, printre megalite. Această fecioară medium, trebuie să fie născută în zodia Săgetătorului şi reprezintă capturarea unei forţe cosmice emanate de constelaţia leului şi reflectată de constelaţia săgetătorului. După mine, faptul că e reflectată, trimite la ideea reflectării totului, în spirit. Fecioara a devenit sufletul unui ordin cavaleresc şi este reprezentată în tapiserii din secolul XV cunoscute sub numele de La Dame à la Licorne.

            Îmi plac ipotezele naive care afirmă inorogii au existat cu adevărat iar numărul lor s-a redus treptat şi poate că au şi dispărut, dar nu e sigur. Unii susţin că la British Museum ar exista un corn de inorog pentru care oamenii de ştiinţă nu au permisiunea oficială de a-l studia. Îmi place speranţa unora că inorogii se vor întoarce atunci când lumea va evolua spiritual prin puritate şi iubire, dacă vom renunţa la orgoliul prostesc de a stăpâni natura. Dacă vom regăsi inorogul sacru, vom regăsi şi alte făpturi extraordinare din noi care abia aşteaptă să umble din nou printr-o lume mai bună, spun visătorii. Când Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Inorogul i-a însoţit, ca ultima speranţă a purităţii ce va reînvia odată şi odată. Asta m-a făcut să-mi  amintesc ultimul vers dintr-unul din poemele mele pierdute: Puritate, nepărăsindu-ţi inima, nici în păcat.

                          

       NUMELE NARVALULUI

           Titlul pare să conţină şi explicaţia (ca frumosul titlu Numele trandafirului) dar vom vedea că dedesubtul cuvintelor se ascunde ceva adânc şi incredibil, ca partea nevăzută a aisbergului.      

           Barbarii extrem nordici (ca şi narvalii), vikingii, vânau narvali şi vindeau defensele negustorilor aflaţi ceva mai la sud. Aceştia comercializau fildeşii ca pe o marfă magică numită corn de inorog. Faptul că era un os nu putea fi contestat de nimeni. Era o dovadă palpabilă care a întreţinut veridicitatea existenţei Inorogului. Pe măsură ce marfa avansa spre sud, raritatea, misterul şi valoare cornului de inorog creştea până s-a ajuns la greutatea lui în aur. În secolul 16, regina Elisabeta Angliei a plătit pentru un corn 10.000 de lire, valoarea unui castel iar Regele Soare al Franţei a achitat cu doi corni o datorie publică. Mai aproape de noi, la Viena, Casa de Habsburg avea un sceptru din corn de narval împodobit cu diamante, rubine, safire şi smaralde. 

         Faptul că vikingii cunoşteau foarte bine narvalii pe care-i foloseau complet, ca şi inuiţii, se pierdea informaţional spre sud, în Europa.                                               Abia în 1638 zoologul danez Ole Wurm a desfiinţat parţial mitul, făcând publică originea cornului de inorog ca dinte de narval. Însă mitul, grefat pe o imagine atrăgătoare n-a murit uşor. Ce putea fi mai frumos decât un bidiviu alb ca neaua, musculos cu piele netedă cu o proeminenţă dură, suplă, spiralată, în mijlocul frunţii? Era contrastul expresiv ce lipsea acestui vehicul de vis care era calul. Îl salva de monotonie.

          Nar vhlar în limba norsă ( norvegiană veche) se traduce prin  nar  cadavru şi hvlar balenă. Asta pentru că narvalul matur are o culoare albicioasă şi are pete, peceţi sau sigilii, ca leopardul precum  şi  obiceiul de a pluti inactiv pe suprafaţa apei sau sub ea, cu un surâs ciudat şi permanent, din acelaşi motiv ca şi delfinii şi anume  poziţia gurii. Inuiţii numesc narvalul în limba lor (inuktitută), Qilalugaq sau Tugaalik. Din păcate nu ştiu cum se traduce.

          Narvalii sunt extrem arctici, trăind în mările veşnic acoperite de gheaţă pe sub care se deplasează uşor şi pentru că nu au înotătoare dorsală. Dintr-o singură inspiraţie pot avansa kilometri întregi pe sub gheaţă. Asta da inspiraţie! E drept că folosesc şi copcile focilor sau pot sparge gheaţa  cu capul sau cu spinarea.

Trăiesc în apele canadiene în golful Baffin sau între Insula Baffin şi Groenlanda, neajungând mai la sud pe de o parte că acolo se află prădătorul periculos orca dar şi pentru că nu sunt adaptaţi la condiţiile temperate. După unii ar exista câteva milioane de narvali, după alţi cel mult 30 – 50. 000, diferenţa fiind dată de faptul că migrează şi sunt număraţi de mai multe ori

         Narvalul Monodon monoceros care s-ar traduce liber prin „un dinte, un corn” face parte împreună cu balena albă sau beluga, din familia Monodontidae care cuprinde doar aceste două genuri, fiecare cu câte o specie. Narvalul mascul atinge 1600 kg, 4,7 m lungime  iar cornul stâng creşte până la 2 – 2, 5 rar 2,7 m, având o greutate de 10 kg.  Ei respiră odată la 7 – 20 minute şi trăiesc cca 50 de ani. Sunt maturi sexual la 8 - 9 ani, se acuplează primăvara pe banchiză iar gestaţia durează 15 luni, deci nasc în iulie anul următor. Puiul având 80 kg la naştere, este alăptat 4 luni.

         Culorile narvalului se schimbă cu vârsta: sunt bleo gri la naştere şi ca juvenili, sunt apoi negri ca adulţi iar pe măsură ce înaintează în vârstă se acoperă de pete albe, până devin albi aproape în întregime.

Trăiesc în grupuri de 4 – 20 de indivizi şi migrează sezonier ca să urmeze bancurile de peşti dar şi ca să evite îngheţarea canalelor. În afară de peşte vânează crevete, calmari caracatiţe, raci

 INOROGUL VULNERABIL

          În sălile vechiului muzeu Antipa, sub scheletul de balenă aveam un schelet de narval şi un mulaj în mărime naturală, cu ciudatul lui incisiv stâng, răsucit în sensul invers acelor de ceasornic.  Fără acest corn uimitor, narvalii n-ar fi depăşit interesul unei specii de cetaceu oarecare, chiar frumoasă, ca sora lui beluga sau balena albă. Cornul este elementul cel mai atrăgător şi plin de calităţi deosebite, unele de-a dreptul incredibile cu atât mai mult cu cât în afară de acest incisiv ciudat, narvalii nu au nici un alt dinte funcţional. Un mascul din 500 are doi dinţi dar dreptul e mai scurt. Ceea ce poate se ştie mai puţin, e că şi 10% dintre femele au un astfel de dinte care creşte şi el dar nu mai mult de 15 cm şi nu străpunge maxilarul.

          S-au emis tot felul de ipoteze privind utilitatea dintelui. Faptul că femelele nu-l au, deşi trăiesc în acelaşi mediu, dovedeşte că nu este strict necesar pentru supravieţuire cel puţin la prima vedere. Zic la prima vedere pentru că cele două sexe sunt mult mai dependente reciproc la nivel de grup şi de selecţie. Chiar dacă ulterior funcţiile lui s-au rafinat, originea lui trebuie să fie din categoria ornamentelor sexuale secundare ca şi coarnele cerbului sau coada păunului.  

          După diverse presupuneri cu acest corn narvalul străpunge peşti, râcâie fundul, sparge gheaţa, ghidează undele sonore ale vocalizelor submarine, e o sondă de detectare a prăzii şi a salinităţii, le-ar servi la socializare şi la scărpinatul reciproc pentru a se debarasa de paraziţi.

          Un cercetător al dinţilor de la Harvard, Martin Neweeia a întreprins 4 expediţii începând cu 2003  campând pe banchiza din nordul extrem al Insulei Baffin  împreună cu doctorul de origine inuită David Angnatsiak. Inuiţii au voie să vâneze narvali. Neweeia a constatat o legătură între defense şi creier. El a observat că dintele e acoperit cu depozite rugoase de alge şi plancton. După ce l-a curăţat prin scufundare în acid a fost şocat de ce a descoperit: contrar tuturor principiilor cunoscute în stomatologie, anatomia dentară era inversată. La exterior se afla pulpa şi la interior smalţul. Pulpa denudată e sensibilă şi dă durerea de dinţi atât de nesuferită la alte mamifere. Or narvalul are nu mai puţin de 10 milioane de tubuli deschişi la exterior, cu tot atâtea terminaţii nervoase care duc printr-un strat labirintic la nervii din canalul central.

          Chiar dacă nu se ştie sau nu ştiu eu, ce face narvalul cu dintele lui, cert e că la locul de unde porneşte, în maxilar, există o mare cavitate ce conţine o mare papilă care-i asigură creşterea continuă, deci se toceşte; dacă este ciobit se reface dar nu şi dacă s-a frânt. De mirare este că narvalul îşi expune partea sensibilă în mod deliberat aerului arctic, ceea ce duce la presupunerea că dintele este o un organ senzorial sofisticat, de o mare acuitate, o adevărată staţie meteo ce detectează variaţiile de presiune şi temperatură din aer, nu numai ale salinităţii. Asta pentru că e foarte important să poată afla din timp venirea unui îngheţ care-i poate bloca în canalele dintre gheţuri. Chiar dacă femelele nu au astfel de dinţi, să nu uităm că narvalii sunt sociali, trăiesc în grupuri şi sunt destule cazuri la mamifere în care masculului îi revine sarcina de a apăra grupul de toate relele.

         Schimbările climatice rapide din nordul extrem îi face pe narvali chiar mai vulnerabili decât urşii polari. O fi căldura bună ca şi cunoaşterea dar iată cum dispariţia unui rău (frigul) distruge un mit şi ne face să ne temem că destrămarea ne va atinge şi pe noi în curând. Sper ca dr. Heide Joergensen să nu aibă dreptate când afirmă că populaţiile de narvali sunt în scădere cu 10% pe an.

           Sper să nu rămână doar o frumoasă şi tristă amintire faptul că chinezii, grecii şi romanii credeau în licorn, că regii aveau pocale din dinte de narval pentru învingerea bolilor şi a otrăvurilor iar un medic indonezian recomanda pudra de dinte de narval pentru următoarele boli:  scorbut, ulcer, edeme, gută, epuizare, tuse, palpitaţii, leşin, rahitism şi ..melancolie.

PISICA ŞI ORNIT LOLOGUL

       NIŞTE CIACÂRI!

           

        În cofetărie, n-am găsit loc decât la măsuţa rotundă, unde doi băieţi mănâncă savarine proaspete. Unde cresc savarinele? Întreabă cu gura plină de frişcă, unul dintre băieţi. În Savarin! Răspunde logic celălalt, pentru că a fost întrebat unde cresc. Şi savarinii unde trăiesc? Cum unde? În Savarinia!

        Îi dau dreptate, încercând să-mi imaginez grădina de savarini înfloriţi, cu petale de frişcă şi  adieri de rom. O asemenea prăjitură deosebită, nu putea proveni decât din ţara unor minţi proaspete. Bănuiesc că nu erau la primul joc de acest fel şi poate tocmai de aceea erau prieteni, pentru că aveau gusturi comune. Am ureche muzicală pentru astfel de calambururi şi investiri de sensuri pe care le pun în mişcare ţâncii care abia şi-au făcut o sumară achiziţie de cuvinte.

       În lumea cuvintelor din jocul lor, în magia descântecelor şi în ghicitorile bunicii, există tărâmuri nesfârşite, dar independente, ca şi universurile cu care ne jucăm în secolul vastităţii exterioare şi a interiorizării infinite. Nu vreau să plictisesc oamenii serioşi care ar da din greşeală peste aceste rânduri dar voi transcrie pentru amatori, trei scurte ghicitori  ale bunicii:

      • Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie (scoica).

    •  Vacă titiană,  zbiară noaptea pe poiană (luna).

      Iar acesta se pronunţă foarte repede şi fără să te bâlbâi:

     • Am o lamptică, plamtpică, chistovalnică. Dacă n-aş avea lamptica, plamptica chistovalnica,  n-aş putea lămptici, plămptici, chistovălnici (limba).

       Sunt adevărate poeme lirice şi fantastice în care, cuvintele ireale, îşi cad pradă nedureroasă, unul altuia, devorându-se şi renăscând tot mai molipsitor, precum focul luminii, prin poienele copilăriei, ori în tărâmurile tradiţiilor.

       Acolo, în labirinturile ascunse, unde-şi au sălaşul, cuvintele par a fi organizate ierarhic, în caste. Cele mai înţelepte, deţinătoare ale adevărului suprem, (de care fac cu nonşalanţă abstracţie), sunt cuvintele care nu trăiesc decât pentru joc. Muzica lor răsună în râsul copiilor şi în ciripitul  galaxiilor, insesizabilă de cei căzuţi din naivitate, în disperare. 

      Şi totuşi, sunt unii care  le aud şi se bucură fără reţinere: cei atinşi de maladia rară şi periculoasă, a inspiraţiei. Maladie şi periculoasă, pentru că sunt destui cei ce se grăbesc să-i eticheteze drept poeţi sau nebuni şi-i privesc chiondorâş, cu ochii lor ciacâri şi saşii. Nişte muţi!

      O METODĂ PERFECTĂ DE EXISTENŢĂ

      La Sinaia am scris primele rânduri nemotivate de nimic şi de atunci nu m-am mai putut opri. Acolo, în zilele în care ceaţa macerează totul în mojarul de granit al munţilor, nu gândesc, ci scriu în gând. Mii de pagini, fără oprire, atins de o secretă şi irepresibilă hiper grafie. În acele zile bizare, când totul trece prin tot ca o muzică prin ecrane neputincioase, aş prefera paraşutarea controlată, în lecturi transparente până la capăt dar nu mă pot agăţa de nimic. Plutesc pe o revărsare de proporţii, fără curiozitatea de a afla de unde vine, dezinteresat de locul prăbuşirii cascadei în gol. Mă simt o frunză în şuvoaie torenţiale, o boabă de grindină în ruperea de nori,  un corn  de inorog ce străpunge fruntea avalanşelor, desprinse de pe munţi nevăzuţi. Orice mirare e tardivă: urlu deja neauzit, cu preaplinul.

       Pentru că totul se petrece cu o viteză mai mare decât a gândului, lumea pare încremenită.  Ar fi inutil să încerc să ţin  cârma (a ce?), pe valurile unui destin bănuit şi aşteptat parcă, dintotdeauna.

        Dacă asta înseamnă să nu faci nimic, atunci sunt adeptul natural deci inconştient, al noii religii laice numită Dudeism. Dude este porecla fostului hippiot Oliver Benjamin, ziarist american care a fost lovit de revelaţie pe când stătea într-un bar din Thailanda şi viziona filmul „Marele Lebowsky”. Această religie a lenei sau a micilor bucurii suficiente, are biserică, texte sacre şi 100.000 de adepţi şi este considerată o metodă perfectă de existenţă.

       

       DELIMITAREA NECESARĂ

        E un bărbat voinic, cu cap de boxer, tuns perie, gât de taur, braţe musculoase. Are un chip jovial, privire limpede, mină sănătoasă.     Deşi..n-a fost mereu aşa. A suferit mult până a reuşit să scape de acea parte a piciorului stâng, începând cu 5 cm de sub genunchi, pe care o simţea străină de el şi pe care nici un medic nu voia să i-o amputeze. Fiind puternic şi hotărât, sau mai degrabă nemaiputând îndura cumplitul handicap de a fi întreg, a ţinut piciorul într-o găleată cu gheaţă, până i-a putrezit, şi a ajuns la liman.

       Înainte era introvertit, singuratic. Acum se distrează, înoată mult, e vesel şi sociabil. Ce mai!, şi-a găsit locul în lume şi se bucură de fiecare clipă. Seara, îşi scoate proteza şi se freacă mulţumit  pe ciotul păros, uşor amorţit de atâta activitate, dar frumos vindecat.

       Viaţa merită trăită

       Când eşti fericit!

       Cântă sufletul lui, prin toţi porii animalului satisfăcut.

       Deşi nu se observă, toţi avem ceva în plus, care strică totul.

        Dar numai unii, puţini, ce trec drept nebuni automutilanţi, ştiu să tragă linia extirpării, cu precizie chirurgicală, cum fac aceştia, cu carioca, între ei şi balast.

                            FANDANGO

       Înnegreşti iar filele şi nu mă bagi în seamă! Îmi reproşai în dimineaţa de vară, când caii clipelor zdrobeau sub copite de marmură, tăpşane turgescente. Unde o să ajungem noi, toate femeile din mine, care te iubim şi bărbaţii visaţi numai sub chipul tău? Te rog, nu te deroga de responsabilitate! Rămâi cu mine în cercul casei de vacanţă, apărat de suliţe de fier, netrecute de hoţi, de unde numai ţie îţi e atât de uşor să evadezi într-o clipă, la unicornii polari, or în hora orcilor ucigaşe. Pentru cine dansezi, acest fandango fatal? Uită-te la mine! Sunt aici pentru tine! Nu lăsa clipa să se stingă în neprivire. Iată-mă, cum ard - corabie beată - sub căldura pânzelor incendiate de zori. Nu mai fugi în deşert, hoţ nebun de tine şi de noi, că pierzi totul, când nu mă priveşti!

      CENTRUL

       În dimineaţa despărţirii ascultam Simfonia Fantastică şi nu puteam înţelege cum poate dispărea totul, definitiv, la un singur switch off.   Mă lăsam dus în adânc şi la fel de uşor, pluteam în tăriile de unde părea că în sfârşit, nu există întoarcere. De fapt nu ştiam dacă mai trăiesc sau sunt mort, în taifunul acestui inefabil sistem de comunicare.

        Acum, când mă simt iar proaspăt şi răcoros ca un pui în galantare, constat că e plină lumea de fericiri expirate, că nimic nu se întâmplă afară, că totul e-n mine,  dat o singură dată, că inima cercului e unica, secreta  şi inutila realitate.

                   

     AMINTIRE

     La 4 ani priveam singur, noaptea grinzile din tavan vopsite în gri şi nu-nţelegeam de ce a fost nevoie de acea culoare înfiorătoare. Nu se auzea nimic în bătătură, erau moarte toate: şi caii şi  găinile  şi porcul. Eram singur, toţi oamenii, lumea toată, era moartă. Târziu, către ziuă, un greier  mi-a confirmat din mărarul uscat că toţi sunt morţi demult, că eu sunt singurul care şi-i aminteşte şi că aşa se va întâmpla şi cu mine. În bătrâna ogradă nu mai e nimeni acum.

    Târziu, în octombrie, când se termină totul şi vara, aud din ce în ce mai stins greierul  solitar, sub gardul dinspre apus sau dinspre răsărit al infinitului.

    ŢÂŢÂNĂ DE SCOICĂ

    În peştera butaforică din pădure, boltită din calcare cu lamelibranhiate, eram poetul copil al scoicilor fosile. Realizam asta. Ştiam că piatra fusese val de mare încremenit minuţios, până la ultima dintre coastele ce porneau divergent din ţâţâna scoicilor, funcţională încă şi pietrificată, prin milenii

    La fel de minuţios, dar invers, în cavitatea numită amprentă, era imprimată fosta lor viaţă, alveolele acum goale, aveau tristeţea cuiburilor părăsite de păsări după ce şi-au crescut puii.

     Mi-am spus atunci că trebuie să descopăr neapărat strămoşii întâmplărilor care palpită sub coastele mele, divergente din ţâţâna inimii

                            CEASUL DIN UNGHII

                                                     Moto: Totul e minunat! Avem timp berechet!

       Peste 250 de milioane de ani Australia şi Noua Zeelendă vor strivi India şi Africa de Eurasia. Înainte de asta, Atlanicul va continua să se mărească iar Pacificul va dispărea, scurs pe marginea noii Pangeea.  Mai aproape în timp, New York, Paris, Tokio, vor fi compactate ca nişte tininichele la fier vechi.

       Nu şi New Orleans care, în doar câteva secole, va fi sub ape iar paleontologii şi arheologii de peste 250 M. a. vor găsi frumoase  betoane fosilizate şi chiar saxofoane. Nu se ştie dacă vor mai fi şi cum vor arăta aceşti cercetători, pentru că lumea va arăta cu totul altfel: vom avea un supercontinent, un singur ocean mort şi câteva uragane enorme. Plajele vor fi negre, populate de cianobactertii.

       Sunt forţe care acţionează discret, muteşte, dar puternic, cu viteza cu care cresc unghiile. Ar trebui să-mi fie frică de ceasul din unghií, care dă timpul înainte şi înapoi, implacabil.

        Deşi greşim când gândim în zeci de ani, în secole şi milenii şi nu  în sute de milioane de ani ştim şi că până atunci, avem timp berechet, să bem o bere, să ne creştem copiii, nepoţii, strănepoţii, să scriem şi să citim noi biblioteci, încât găsesc că totul e minunat. Mai ales că suntem scutiţi de căutarea obositoare a noi şi noi jocuri contra plictiselii. Suntem deja într-un joc, fără scăpare  şi fără supărare.

                       

                           PALEONTOLOGIA.

                           Multe schelete se găsesc în deşert dar paleontologia popularizată nu e o ştiinţă aridă. Dinozaurii au intrat cu toată prospeţimea la care ne invită copiii, în casele noastre. Copii mari sunt şi cercetătorii. Personal, am abandonat treptat crisparea unui unic şi măreţ obiectiv ştriinţific, la început cu jenă, de parcă aş fi comis o trădare (eu însumi i-m etichetat drept trădători pe cei care se apucau de altceva ce depăşea ultraspecializarea). Încet, încet, m-am luminat că acea fixare nu era pură eroare, fiecare potecă neurmată  oferind, de la prima intersecţie, o minune  ratată.

                            UŞUAIA.

                             Unul din capetele lumii noastre se află la Uşuaia care sună al naibii de româneşte. Nu e altceva decât o plajă cu pietricele la marginea unei ape limpezi, un cer şi nişte munţi în depărtare. Nu e de mirare: capătul unei lumi rotunde e în acelaşi timp începutul ei.

                      

                            MAGNETISM ŞI  STIL.

                            Am văzut un meteorit de pe Marte analizat de un cercetător. Nu ştiu cum erau vizualizate punctele de magnetism de pe el, dar prezenţa lor dovedea că Marte a avut magnetosferă care ţinea în plasa ei o atmosferă şi o hidrosferă. Tot aşa şi cuvintele au un magnetism propriu, ce te atrage în capcana universului unui stil propriu, răpindu-te în propriul necunoscut din tine.

                          Deci a avea stil înseamnă să fii prizonierul propriului inconştient, unde este neutralizat înţelesul raţional. Când ai ajuns să te exprimi prin stilul tău, n-a mai rămas nimic din tine. Eşti o poartă spre abis, în ambele sensuri, un gol. Mă întreb dacă stilul mai e atunci  ceva bun şi necesar sau ceva de care ar trebui să ţi se facă părul măciucă.

                            PISICA ŞI ORNIT LOLOGUL.

                          Vecinul Fan e groggy încă de dimineaţă, ca de obicei şi o lasă pe Fatam înăuntru, la papagali, pe care-i ţine liberi, în apartament. Se aud ciripeli şi veselie. Ei zboară de pe un dulap pe altul iar Fatam, ţopăie după ei. Vecinului nu-i e frică de ororile la care e predestinată Fatam, vizavi de peruşii lui nebuni. Spune că o să-şi ia notiţe într-un carnet şi o să se facă ornit lolog, cuvânt pe care-l pronunţă cu greutate, pentru că acetaldehida din votcă intoxică neuronii dar asta n-are nici o importanţă pentru el, dacă se simte bine.

                            Fan e un tip cumsecade. Nu vrea nimic altceva de la viaţă decât să-şi poată cumpăra cu noapte-n cap sticluţa de plastic cu „Scandia” sau alte băuturi scârboase şi artificiale şi să stea aşa, drogat, câte clipe şi zile o avea. Dacă timpul e ceva relativ şi personal, el găsit modalitatea ieftină şi la îndemână, de a  fi nemuritor.