Veneam din munți 3

27 oct. Saga Tomoșoilor. M-ar tenta să o reconstitui

   dar mi-aș cere imposibilul.  Toma Alimoș poate fi citit și Toma al Moșului. Sau, prescurtat, Tomoș. De altfel și Almașul se poate citi Al moșului; e vorba de o moșie mai mare sau mai mică. Chiar și Toma (de la tomein - a tăia), e o felie din ceva, în cazul ăsta o felie din moșia moșului. Sofia mi-a spus că dintre cei 16 copii ai Paraschivei Tomoșoiu, numai bunicul Iancu a moștenit meseria de postăvar (boiangiu) a tatălui său Radu, de aceea era supranumit Iancu Boiangiul. Dintre frații bunicului, tata nu și-l mai amintește decât pe Ion zis Bator sau Batâr, fiindcă era foarte voinic și pe Constantin zis Cociu după numele unui boier grec cu care semăna. Cociu e singurul care a rămas în casa bătrânească, foarte mare, cu cârciumă închiriată pentru baluri și nunți. Tomoșoaia avea o moșie a ei, în câmpie la Grădișteanca, unde Bator era administrator.

  Moise (Moșe) vine de la Moș? Dar Mogoș ce înseamnă? Am citit undeva că Tăma în limba  tracilor ar însemna ginere. De unde știu cei ce scriu așa ceva? Mie nu-mi pasă că ei sunt considerați bolnavi, victime ale omonimiilor și falselor polisemii lingvistice. Mie-mi place jocul  minții în lumea cuvintelor. Am o fire inventivă, care altfel se plictisește pe lume.

      28 oct. Avem tot ce ne trebuie cu noi, în noi.

   Numai că nu știm unde să căutăm la nevoie, în clipa în care o necesitate ne cere ceva cu intensitate, ca o pompă de vid. Suntem (ca tot ce există), imense și condensate depozite sedimentare; dacă n-ar fi așa nici n-am putea exista, ca niște degete împinse prin membrana elastică a trecutului, în prezentul convențional. Când dorim ceva nou, până la urmă constatăm că el exista deja, uitat prin vreo cămară (chiar și electronică) și acest vechi, e mai de calitate decât surogatul numit nou.

   E încă foarte frumos afară pentru această dată. Din Mitologie română de Romulus Vulcănescu (altă carte dăruită de Speolog), aflu de ”pietrele colibate” (stânci surplombate, cu baza la sol, unde se adăposteau și se mai adăpostesc, ciobanii și turiștii de ploaie iar numele vine probabil de la colibă) și de tipurile de locuințe din paleoliticul superior: locuințele mici, bordeiele și locuințe mari, de tipul șurei, unde se adăposteau familiile matriarhale sau patriarhale, cu vatra pe mijloc. De aceea se numește așa muntele Șura Mare din munții Piatra Mare? În Paleoliticul Superior se formează comportamentele magico mitologice legate de vânătoare, domesticirea și creșterea animalelor. Totemul este legat de cosmogeografia locală. În dendrolatria pre dacilor predomina totemul bradului. Zoototemuri de bază erau bourul și lupul. Traian a închinat lui Zeus Cassios la Antiohia, un corn de bour îmbrăcat în aur, din tezaurul dacic. Despre rithonul de la Poroina nu știu nimic altceva decât că există și am văzut un desen. Dacă aș scrie saga Tomoșoilor aș putea-o intitula Stâna din vis.

  De câteva zile motanii au făcut rocada: vine la mine Snegură Vodă, la distanța la care-l pot atinge iar Ochi de Aur se culcă la picioarele mele: e sigur pe afecțiunea mea, sau e o nouă dovadă de generozitate a acestui tip ciudat și plin de personalitate față de fratele lui mai mic și mai prost (mai speriat de viață)?

   29 oct. 11 decese la prima mare furtună în Europa de Nord.

  Câte tipuri de fobii sunt? Multe: cei care se tem de absolut tot, se numesc panofobi; cei ce se tem de negru – melanofobi, de alb - leucofobi, de a fi singuri – autofobi, de căsătorie – gamofobi, de a adormi – somnofobi, de greutăți materiale – obsesofobi, de urâțenie – cacofobi, de imperfecțiune – telofobi, de doctori – iatrofobi, de dragoste – filofobi, de viteză – tahofobi, de femei frumoase – venustrafobi, de ploaie – ombrofobi, de oglinzi – catoptrofobi, de pisici – felinofobi, ailurofobi sau gatafobi, de a vorbi în public – glosofobi, de dezordine – ataxofobi, de tunete și fulgere – astrafobi, de obiecte ascuțite – aichnofobi, de zbor – pteromerhanofobi, de eșec – atichifobi, de imperfecțiunea propriului corp  – dismorfofobi.

  Dismorfofobia sau TDC (tulburare dismorfo corporală), neputința de a te place, mă încearcă și pe mine uneori. Definiție: preocupare extremă pentru un anumit defect fizic, imaginar sau minor; numele acestei fobii a fost propus în 1886 de Morselli dar a fost recunoscută formal în 1997, când a fost inclusă în Manualul de diagnosticare și statistică a tulburărilor mentale somatomorfe. Persoanele atinse de ea, trăiesc sentimentul de urâțenie, au stimă de sine scăzută, evită oglinzile, se privesc în orice suprafață care reflectă; prin cronicizare ajung la izolare socială, depresie majoră, apelează la chirurgie plastică inutilă; 29% au tentaive de suicid. Dar lucrurile nu se opresc aici, pentru că boala maschează de fapt o problemă mai serioasă. Mulți oameni (mai ales femeile) se uită des în oglindă și în orice suprafață care reflectă iar relația de dragoste / ură cu oglinzile e probabil generală. În timpul ”atacului” de dismorfofobie te simți lipsit de speranță, urât, ai gânduri dușmănoase la adresa ta. Ca și mine, acest gen de oameni nu se lasă fotografiat, nu se poate ”conecta”, se simte exclus de grup, nu se relaxeaxă ușor. Majoritatea sunt perfecționiști, au pretenții mari de la ei și își judecă realizările după standarde foarte aspre: pentru ei perfect înseamnă perfect, vor tot sau nimic. Pentru că dacă nu arată și nu fac lucruri perfecte consideră că nu au dreptul să fie acceptați și iubiți de alții. Și ei tocmai asta vor. Când lucrurile se agravează se ajunge la amputări și tendințe suicidare (de obicei nepuse în practică). În această situație de proscris, ajungi fie din cauză că ai fost abuzat în copilărie (nu e cazul meu), fie din cauza unor traume severe, generatoare de sentimente profund dureroase, ce nu pot fi exteriorizate. Știu că mama a pierdut-o pe singura ei soră, Gina, moartă de meningită la 20 de ani. Asta ne-a traumatizat și pe noi copiii, când am aflat povestea. Dar mie nu mi-a murit nimeni foarte apropiat. Cred că e problema de hipersensibilitate: am suferit cumplit când am ucis o vrabie cu praștia (am pus um măr pădureț în praștie și am doborât-o de pe creangă – avea un strop de sânge în cioc – a doua zi era complet devorată de furnici, în pădure), apoi am suferit din cauza a două femei care m-au refuzat când asta conta cel mai mult în viața mea. Și cam asta e tot. A fost suficient ca să fiu devastat definitiv sufletește de acele taifunuri de furie, tristețe, rușine, însingurare? Printre alte cauze care te împiedică să faci față, să nu te poți separta de durere, e și lipsa (poate genetică) de serotonină. Masculii produc cam cu 50% mai multă decât femelele (totuși, când a fost nevoie, nu m-am putut plânge de lipsă de virilitate). Se recomandă psihoterapia sau în cazul meu, o femeie frumoasă dar mai ales comprehensivă. Asta am găsit la Frusta, care totuși, azi în metrou, m-a enervat: văzută din față era frumoasă ca o mască japoneză, cu față albă, păr bogat, negru, drept, buze cărnoase perfect conturate cu ruj roșu, dinți ca perlele și năsuc mic și rotund care în mod ciudat, din profil era perfect drept; m-a enervat că s-a poziționat din lateral, cu fața mascată de păr și nu i-am văzut decât unghiile ca niște gheare, date cu lac roșu și i-am auzit vocea care făcea firmații aspre, virile, despre viața de cuplu. Să fie sănătoasă!

  Neagoe Tomoșoiu a fost fondator al cenaclului literar Junimea, al Ateneului Român, al Societății pentru învățătura poporului și al Societății de arme, gimnastică și dare la semn. În afară de Nicolae Nicoleanu a mai avut ca pseudonime: San – Huang – Ki și Tschao – Wan - Ki. Opera lui de bază este Poezii, 1865. Se  mai poate spune despre el că nu a fost decât un mocan (unul înarmat cu  boată sau moacă, de unde probabil numele de mocan)? De ce nu? Și poeții au dreptul să dea la moacă, la o adică.

Veneam din munți sălbatici 2

         23 oct. Azi, cămila a îngenunchiat pe birou în fața mea,

   în timp ce reciteam învățăturile Maestrului. E cam obosită cămila asta, o am de câțiva ani; nu are decât două picioare, pe cele din spate, dar are o coadă zdravănă, pe care, împreună cu picioarele, se proptește ca pe un tripod, când își înalță spre norii din tavan (iar am pete de la ploaie!), capul mic, triunghiular, fără ochi și fără creier și gâtul lung, musculos, de girafă. Nu e bactriană, e dromader, are o cocoașă triunghiulară, ca o piramidă în vedere laterală, dar azi a îngenunchiat spre mine cu fața, într-o temenea, sprijinindu-se pe curbura colțuroasă a gâtului, invitându-mă la o călătorie oriunde dorește inima mea – o călătorie calmă, legănată. Că e un origami de 7 cm lungime, făcut într-o ședință de Consiliu Științific dintr-o filă de blok notes cu liniatură matematică, nu mai contează. E o vahána, un vehicul al zeilor, chiar dacă e dromader și nu cal sau bou, cum era firesc, dată fiind originea mea montană, la mocanii hiperboreeni bogați în turme. În acest ludus interior în care mă antrenez  pentru arena supraviețuirii zilnice, azi am ales ca armă de luptă, rețeaua unui Retiarius ideatic, sugerată de un cuvânt din rândurile de sus: matematică. Poate să-și permită să se considere mathematikoi, unul care nu știe nici măcar aritmetică ci poate doar un pchic de aritmică și asimetrie? Nu știu. Sunt atins de o bucurie inexplicabilă (sau poate da?) ca și când aș fi deja în treapta a doua a noviciatului, după ce am dat proba tăcerii; am fost ascultător spășit, acusmatic, am suportat tratamentele dure și am fost servitorul respectuos al Ierarhiei, obligat să-mi înfrânez curiozitatea și imaginația. Acum, că am mai aflat câte ceva, după ce mi s-a dat la o parte cortina care ascundea și templul și misterele și pe Magister (care și-a ridicat mantia și mi-a arătat genunchiul lui de aur sclipitor), ar trebui poate să tac și să nu mai spun nimic, să am un bou pe limbă. Mai am încă de învățat multă fizică  înainte de a trece la metafizică și legile care guvernează psihicul, înainte de metapsihică. Mathematikoi autointitulat, ca regii gitani, o voi lua de la început cu cele mai simple elemente ale geometriei, cu punctul: (am făcut un ochi punctiform cu pixul, dromaderului, pe cel stâng) și cu liniile drepte, întretăiate (între-tăiate dar nedureros), de pe fila de matematică; rectitudinea absolută a fiecărei linii, e un exemplu de cum îți poți păstra demnitatea și speranța, cum poți construi fără nici o concesie, prin poziționare geomteric corectă, locuințe pentru numerele atotștiutoare, pentru tot ce există în exteriorul tău; în aceste încăperi cu fațadă pătrată dar cu interior cubic, numerele pătrund de bunăvoie și cântă, ca Apollon Hiperboreeanul, ca Orfeu tracul, ca Zamolxe, speologul misterelor muzicale și cum făcea probabil și Maestrul Ordinului Pitagoreic.

    Vorbeam aseară cu Frusta, în timp ce ascultam concertul de coarde al formației Quatuor Belcea:

  - Nu ți se pare nostim că tracii, la orice întâlnire oficială, militară, politică sau socială își spuneau părerea în versuri cântate?

  - Ba da, era o lălăială...dar ei erau niște curajoși și niște cântăcioși, nu niște căcăcioși, ca motanii! Cred că Aureolus și Snegură Vodă s-au spurcat la chiuvetă, că-mi vine un miros de tigru!

   Știu de ce Frusta i-a zis Snegură, lui Negruț: pentru că eu am inversat literele când i-am scris culoarea  pe certificatul veterinar și a ieșit negur, în loc de negru. S-ar putea ca tracii să fi fost și foarte ironici, cam, ca moroșenii care știu să râdă dar să și țână cuțâtul la chicior pentru a fi la îndemână în caz că se uită fʼo unuʼ urât la ei.

   Rânesc după fiarele mele, dau cu șprei de baie și cu mireasma iubirii, mai puternică decât oricfe damf și astfel pot asculta în continuare concertul celebrei familii Belcea, români virtuozi de valoare internațională, aflați la distanță cosmică de regii de șatră care ne-au făcut de baftă în Yoropa, sau de hoții de tablouri pe care îi reneg cu severitatea indiferenței ucigătoare, ca și pe hoții de buzunare și cumpărărtorii de sentimente și nu-mi pasă că mi-i fac pe toți dușmani de moarte - Maestrul m-a învățat să-mi apăr turma și să închid bine poarta stânei mele contra lupilor și furilor.

Veneam din munți sălbatici 1.

  Bună ziua dragă Necunoscutule (titlu de poem?)

   Voi grupa ceea ce mai scriu,  sub acest titlu provizoriu, fără o succesiune strictă, încercând să mă sincronizez cu ziua respectivă. Evident că toate au o legătură în timp și spațiu, chiar dacă nici eu și nici eventualul meu lector de ocazie, nu o putem cunoaște. Mulțumesc (multum est!).

      10 iunie. Veneam din munți sălbatici, de departe,

 după zeci de ore de urcușuri abrupte și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime perfectă; de acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care cucerise definitiv, anihilase amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în inconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. În pustietățile verticale de unde veneam, făcusem eforturi supraomenești escaladând vârfuri și văi, murați de ploi ciobănești, imuni la atacul ursului feroce care ucisese un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât ficatul și bojocii; integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și puternici, deși nu era vorba atât de mușchi cât de rezistență sufletească; năzuiam să ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche de pădurar. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată, după rețeta tăietorilor de lemne), am continuat coborârea lungă printre stâne rare, unde se bea țuică tare, și se mânca mămăligă fierbinte cu caș, ofrande oferite drumeților cerului, cum îi numeau pe străinii de loc, bărboșii zâmbitori dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire scăpată din neatenție- demnitatea lor sclipitoare nu suporta vreo o umbră. Ne priveam în privirea lor ca într-o oglindă și ne continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene cucerite de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările, îmbătați de tinerețe și frăție eternă. Ne simțeam și noi, ca și oamenii tăpșanelor dintre nori, niște copii de zei ai acestor munți ai noștri dintotdeauna, pentru totdeauna.

   Și totuși, seara scăpătată pe pragul nopții care ne-a prins pe valea sălașelor miniere părăsite, avea o forță misterioasă care ne-a frânt cerbicia; părăsirea care plutea în rama ferestrelor goale, în rugina utilajelor (roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție), pârâul susurând de unul singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale. Ne-am îmbătat intenționat, cât am putut de repede, cu tot ce aveam în dotare dar nici asta nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că moartea e un mărunțiș evitabil și chiar improbabil dar noaptea petrecută în odăile abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite, ne-a înmuiat, ne-a arătat că viața n-are importanță și că muntele însuși poate muri de o moarte mai rea ca moartea, numită părăsire.

  Am retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce a declanșat reaprinderea amintirilor. Dacă universul e hibrid - jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică, jumătate imaginație - așa sunt și eu.

        22 oct. În iunie am scris că veneam din munți

  sălbatici, de departe. Nu era un vis, am retrăit cu ochii dechiși aminitirea unei expediții în munții cei mai nordici ai țării noastre montane, ciuntită de răutatea separatoare și amestecătoare a istoriei. M-am născut într-un oraș de cîmpie, Orașul Ploilor și multă vreme n-am știut că sunt un  muntean și încă unul dintre cei vechi (dar asta nu e nimic deosebit, Blaga scrie că toți românii sunt carpatini și eu îi dau dreptate). Oare să cred că mi-am mai lămurit puțin originile, după ce duminică, făcând împreună cu Frusta un drum până în Orașul Pitit, unde sunt pitiți toți ai mei, ne-am delectat cu vechile noastre scormoniri genealogice, o preocupare moștenită de la tata și probabil ne întâmplătoare, apropos de ce scriam în iunie despre părăsire.

   Dar nu la asta mă gândeam de dimineață când mă îndreptam spre Big să iau metroul, ci despre..un pisoi, doi pisoi. Primul e Ochi de Aur al meu, care, imediat ce m-am ridicat în capul oaselor s-a așezat pe locul cald și când l-am salutat în șoaptă ca să n-o trezim pe Frusta, a întins botul și m-a pupat insistent, profitând de momentul intim pe întuneric; nu m-a pupat pe pe nas ca de obicei, ci pe buza de sus; a fost ceva prea intim între om și animal și m-am retras jenat de atâta dărnicie. Dacă codul genetic a păstrat aproape toată istoria naturală a ființelor, poate că am pierdut părăsind lumea animală, o uriașă cantitate de iubire. Am pierdut-o noi, deși ea a rămas în toate animalele și e atât de impresionantă încât a ucide câini vagabonzi, e o crimă abominabilă. Ăsta a fost primul pisoi. Al doilea pisoi e cel care plângea în același ”melc” de cărămidă cu tomberoane, în care nasc cățelele părăsite de toți; plângea disperat, ca un nenorocit de copil, lepădat după ce a fost făcut; dacă nu se oprea câteva clipe și nu auzeam o femeie vorbid cu el, îl luam și-l duceam Frustei – așa am făcut cu mulți pisoi. Nu poți continua să exiști părăsind o nenorocire uriașă, pe care tu ai putea-o anihila atât de ușor. A lepăda de la tine ceva început de tine, crescut în tine și scos pe lume, e o mare porcărie. Dacă la întoarcerea de la muzeul împăietiurilor pisoiul e tot acolo, îl înfiez!

   Apropos de porcărie și lepădare, ieri am întâlnit într-un context abisal și intim, două nume: Lepădatu și Purcărea. Cu timpul a trebuit să recunosc că sunt atras irezistibil de cuvinte, ca și de nori. Ce noroc că ele sunt mai rezistente în fața destrămării decât norii!

  Spuneam că duminică, în Orașul Pitit, unde sora mea Sophía Bătrânca a dat o masă pentru că și-a vopsit casa de la marghinea pădurii Trei Văi, ca o cabană de lux dintr-o stațiune montană, am avut o discuție plăcută despre originele misterioase ale neamului nostru. Știam de la tata de o bunică a lui, Tămășoaia, al cărui neam de ciobani credeam că au avut pășuni pe muscelele Tămașul Mare sau Mic din Paitra Craiului. Sophía știa mai multe: această străbunică se numea exact, Paraschiva Tomoșoiu și aveau un munte al lor, lângă Brașov. M-am uitat pe niște hărți dar n-am găsit muntele așa că am căutat pe net și am găsit la numele Tomoșoiu, pe Neagoe Tomoșoiu, pseudonim al poetului Nicolae Nicoleanu (1835 – 1871) din Cernatul Săcelelor, de lângă Brașov. Pe o hartă turistică a muntelui Piatra Mare, am găsit și râul Tomoș și râul Cernatu. Ce bine și ce plăcut, să am o pistă care duce mult dincolo de 1835! Am citit câteva rânduri interesante într-un sonet al lui Neagoe Tomoșoiu: Suferința poateʼnfige ghiara ei ceaʼnveninată / Pʼal meu sân cuprins de flăcări, - nu voi plânge nici-o-dată, / Căci sălbaticul meu suflet râde de nefericiri. // Suferință, gheară, suflet sălbatic? Am moștenit de la ei violența de cuget, exprimată prin cam aceleași cuvinte? O să mai citesc din Tomoșoiu, poate descopăr cum se împacă blândețea mea față de animale și violența mea față de oamenii răi, cei care mint, fură și ucid, de cele mai multe ori fără să fie nevoie.

  Aseară am ascultat multe clipuri pline de ritm, ale formației Șue Paparude. L-am văzut pe Mihai Câmpineanu cum se zguduie din tot corpul, în ritmul de o perseverență mecanică, neînduplecată; mare păcat că Dumnezeu lovește în astfel de creatori! Inima e un instrument cu ritm autonom. Nu cumva ritmul propriei muzici i-a bruiat ritmul cardiac?

   

   

Mai matinal decât un angajat

      17 Oct. Mai matinal decât un angajat

îndrăgostit de instituție (există și din ăștia bre), bocănesc pe coridorul blocului, cu pantofii mei ciocați, din Maroc: boc, boc, boc, până la ieșirea din bloc. Sub copertina de plastic albastru , mă opresc un pic, pentru că..pic, pic.., o face de oaie, o ploaie; doi șofeuri zărghiți și nictalopi, atrași de tot ce e vertical ca de plopi, intră cu viteză pe starda-mi nostradamică, pe stradámia mia în curbă acută, vrând să mă .... vorba ceea, deși n-am nici o vină că strada e o curva peligrosa, cum scrie pe brazilience (pe curbe, zău, mi-a spus Aurelian Popescu – Gorj, fluturarul rotund al îngerilor).

     Ce mă miră foarte (mult), e că azi nu-mi întâlnesc haita de câini prietenoși, pe care-i știu de pui (doar nu i-au strâns deja pe toți, măcelarii, căci cu hingherii suntem obișnuți), fiarele astea autorizate să ucidă în numele nostru, al celor castrați de ferocitate, pentru un formal Ordnung und Disziplin, care-i ajută ca o frecție la un picior de lemn de cerșetor la Porțile Orientului, pe urmașii lui Pirgu și Pașadia – ăștia și cu câinii vagabonzi, era tot ce aveam și noi mai poetic.

     Iar domnul acesta rrom, plin de vin, care doarme în intrarea minimarketului, în geacka-i din puf de eider polar (avem alpiniști în cvartal?), cu șalele vai, dezgolite și păroase, linse de ploaie (că de câini..), înseamnă că nu are deloc casă. Casă vezi! Dar are un sforăit sănătos tun, lângă o sticlă verde, totuși goală, și un pahar de cristal de plastic de calitate, pe jumate plin cu vin, cum spuneam, ca și el – un aranjament reușit pentru o ”natură moartă cu vagabond”. Se aranjează toate până la urmă, stai liniștit la locul tău!

     Dar lucrurile nu se opresc aici (nu știu să se oprească niciodată afurisitele): acum apare în mod fatidic și ironic, femeia! Femeia care mătură frunze la câini pe trotuar și care azi pare depășită de situație – azinoapte a fost o ninsoare astronomică de frunze - pești suveică: a nins cu bancuri oceanice de astfel de pești galbeni, pe fundul oceanului de aer. Femeia, care mă observă cu coada ochiului cum mă apropii fumând (m-o fi ținut minte dă-o-n mă-sa, de ieri și alaltăieri!), îmi face un semn obscen repetat, cu deștiul mare al gladiatorului, spre gură și apoi mimează un pufăit senzual; îi dau un Kent și o depășesc dar am ideea să mă opresc (că tot nu e nimeni pe stradă și am timp berechet să ajung la scârbici) și s-o privesc cum ține cu stânga țigara lungă, iar cu dreapta mătura cu coadă, dând din buze ca pianiștii. E clar că e o virtuoză - nu o virtuoasă, e un nonsens! - o virtuoză de mare clasă.

     Estimp, un avion uruie uruială de altitudine, deasupra cocoșului mut al zorilor citadini, cocoș rustic, de care am fost castrați noi, orășenii, ca și de toată fericirea noastră rustică serenă.

     La Point Rond (Sens Giratoriu cum zicem, nu are sens), sunt privit fix, de Bufnița Albă – tipul cu plete rare și barbă albă, spumoasă ca ultima marcă de detergent din reclamă dar  altfel mirositoare decât detergenții obișnuiți; sunt privit fix, cu ochi mari, rotunzi, sticloși, de împăietură. Câinii vagabonzi au fost înlocuiți pur și simplu ( pură și simplă e lumea!), de Vagabonzi - vagi, vagabonzi, vagabondând debordant. Aș vrea să-l privesc direct, în ochi, pe Bufniță Albă, așa, ca un reproș că-mi strică tihna morală de dimineață, dar el pare orb, nu mă vede, de parcă e de pe altă planetă și nu am harta stelară la mine, stric orzul pe gâștele Capitoliului.

     Estimp, un avion uruie în stratosferă, deasupra cocoșului mut al zorilor, cocoș rustic de care am fost sterilizați noi, orășenii, iar câinii sunt măcelăriți în mod sigur pe undeva prin tabernacole, că prea e o liniște de pustiu. Și asta îmi dă fiori reci. Ție nu?

  A mai rămas vreo urmă de romantism în a zbura cu avionul azi, când ești un (pur și simplu) un pasager, care stai comod pe scaun și somnolezi, cu bagajele puse sus, în sertarele de plastic alb, așteptând ca avionul să înceapă coborâșul, hurducăind pe bolovanii norilor? Totuși, ce e cu găurile alea mici ca niște nări, de sub aripi, mă întreb eu, care nu știu nici înota ca un narval, nici zbura ca un eider polar. De fapt știu, îmi amintesc că le-am văzut într-un film la Dezastre în aer și ele produseseră dezastrul: sunt orificiile tuburilor Pitot, traductori de presiune care măsoară viteza dar nu știu dacă și altitudinea, pentru că eu nu știu nici să dau din coate sincopat și caraghios ca un pinguin, dar mite să zbor și să mă descurc printre monadele lumii materiale; printre monade, diade, triade și tetrade. Dacă n-aș fi născut doar pentru a pluti și a face piruete în aerul inconștienței, ar trebui să am și eu așa ceva, sau măcar să-mi adaptez nările și să le pun în comunicare cu niște tuburi Henri Pitot. Ar trebui să devin și eu un pic mai realist pentru dumnezeu, măcar acum în ceasul al doișpelea, la aterizare, dacă nu vreau să mă trezesc prin cine știe ce univers paralel; atunci aș avea nevoie de mult prea multă geometrie, statistică și balistică, mult mai multă decât un maior din scrierile belicoase ale lui Hassel, ca să (mi) revin cu picioarle pe pământ.

      La ora șase, când un avion uruia uruială de altitudine, deasupra cocoșului zorilor, a cocoșului rustic de care am fost emasculați noi, orășenii, iar câinii, simțeam!, că sunt măcelăriți în mod sigur pe undeva, prin tabernacolele infernului nostru, în bezna din curtea interioară a muzeului împăieturilor inconștiente, Narvalul Alb ca spuma valurilor pe lumină, nu era decât o sclipire îngustă în ploaie.

Am ajuns cu barca

30    Sept. Am ajuns cu barca într-o zonă liniștită:

   Saskia s-a echilibrat pe toate planurile, cu motanii mă înțeleg perfect. Dar azi chiar pot spune că am ajuns într-un fel cu barca la muzeu, traversând bălțile după o zi și o noapte de ploaie rece, neîntreruptă. Ploaia dinspre Nord m-a luat în primire chiar de sub copertina de plastic albastru a blocului și m-a udat complet. Dacă n-aș ști că Narvalul e o ființă arctică aș zice că are mușchii de ghips zbârliți sub pielea de vopsea albă; de fapt chiar îi are, dat fiind că cel puțin jumătate din univers e produsul minții noastre în fracțiunea de secundă când îl percepem sau ne gândim la el. Ce m-a făcut să înod firul acestor rânduri întrerupt de atâta vreme, e probabil această enormă perturbație meteo a exteriorului. Dacă pe de o parte pot spune că nu s-a întâmplat nimic, asta fiind un dar al proniilor și conjuncturilor, la fel de bine pot spune că s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla și că m-am ales și eu cu ceva: cu impresia că știu cam pe unde mă aflu în mișcarea mea de rotație și revoluție.

  Stăteam în chilialaborator cu blugii uzi în mână, așteptând să se încingă caloriferul pe ulei ca să-i pun la uscat și priveam pe geam vijelia care arunca pe alei frunze, crengi și castane, când mi-am amintit că am niște pantaloni de teren uscați în dulap, înghesuiți printre cărți, borcane cu scolopendre, muște dansatoare (Tantzfliegen) și cutii cu fișe de mână; am deschis dulapul și am zărit pantalonii folosiți în Africa dar când am tras o cutie cu fișe, ea s-a răsturnat și mi s-au împrăștiat pe jos câteva mii de fișe mici cât palma, completate cu migală în timpul redactării lucrărilor științifice din ultimul deceniu. Not big deal! cum zice francezul - erau fișe perimate, păstrate pentru o eventuală reutilizare, dat fiind că erau în ordine sistematică; teancurile de ”bancnote inflaționiste” cum le zic în glumă, fiind prinse în elastice de borcan de gem, cauciucul a îmbătrânit și el săracul și totul s-a dus de râpă; a trebuit să arunc ”gunoiul” în recycle bin ul de sub birou, umplându-l aproape. Această întâmplare ca o lovitură de măciucă într-un car de oale, m-a retrimis în călătorie în regatul melancoliei. Toate au o viață: o naștere, o existență cu sau fără noimă și un sfârșit, fie ele entități mici, minore, de dimensiuni mijlocii ca noi oamenii, sau mari, foarte mari, îndepărtate și necunoscute din cauza dimensiunilor lor străine nouă. Poate că așa trebuie să se petreacă lucrurile. Fiindcă tot ce există se naște dintr-o mișcare, aproape că nu contează substratul: piatră, apă, aer, privire, gând, suflet. Dacă ar fi să conteze ceva, asta o știe probabil numai spiritul etern și atotștiutor, Ihoah.

   1 Oct. Nimic și totul nu (s-a) întâmplat în ultimele luni

  în existența mea. Poate unde s-a mai maturizat, sau poate doar pentru că e frig în casă, Bobiță s-a apropiat tot mai mult de mine. Poate că s-a apropiat doar fizic, ca să-mi folosească radiația termică, dat fiindcă eu mă mișc mai mult ca Saskia și eman mai multă căldură dar nu e numai asta, pentru că am început să ne întreținem în scurte dialoguri și eu sunt încântat că ”vorbește cu mine”: eu zic ceva și el miaună, ceea ce a făcut dintotdeauna Aurică cel isteț; Marc Aureliu știe că a rămas numărul unu în inima mea și de aia își permite să se aburce direct de pe podea pe umărul meu, când port halatul gros, nu înainte de a mă anunța cu un mieunat.

  Acum câteva săptămâni am primit o vizită interesantă în chilialaborator: pe domnița Hus cum am botezat-o ca fan al lui Ion Barbu; domnișoara a citit Saltul pisicii pe blog, mi-am dat seama când s-a dus să privească prin geam Narvalul Alb în curtea interioară și a tras cu coada ochiului la zebră și la turtureaua de silex de pe birou. Iar eu, intrând în joc, i-am arătat pozele cu portretele motanilor. Această întâmplare nu e minoră: nu știu care e efectul precis asupra modului meu de a vedea lucrurile dar ea răstoarnă, contrabalansează, dacă nu chiar neutralizează și anihilează complet toată fervoarea mea autocompătimitoare și angoasa anonimatului meu, etalate în Saltul. O fi un semn bun din punct de vedere literar, o dovadă nesperată că formula mea de a scrie, atrage? Implicațiile simetrice, algebrice și cabalistice ale acestui feed back imprevizibil, mă depășesc în acest moment. Ce știu la ora asta e că sunt un hibrid între propriul meu suport biologic, lecturi și imaginație; în ultima vreme m-am ocupat cu conspectarea unor cărți care mi-au adus lămuriri suplimentare despre cum ar putea sta lucrurile; despre posibila mea poziție printre ele: Maimuța goală, Creație sau evoluție, Secretele creierului uman, Doctrina Kabbalei. M-aș apuca să desfășor o analiză dar câteva aspecte mă rețin: problematica e o nucă tare, o nucă de cocos și mă îngrijorează că toate noile descoperiri, în loc să-mi fie suficiente, deschid noi hăuri de întrebări; nu știu dacă mai merită să fac ceea ce fac, dacă o să mai am norocul să-mi placă acest drum, sau voi lăsa conspectele, notele și întrebările care le-au generat, să putrezească în seiful trecutului, ca elasticul de la borcanele de gem care s-a rupt și mi-a răvășit fișele. Recycle bin pare să spună că nimic nu se pierde, totul se transformă.

SALTUL PISICII 37

6 iun. Am ajuns acasă la Saskia și motani la 2 noaptea,

  după cinci ore de zbor cu o hardughie uriașă dar fragilă: o cutie de plastic cu compartimente ca  interiorul unui frigider și niște aripi de tinichea inflamabilă la exterior. În Lubnatsi un puști m-a lăsat să fumez în wc contra a 15 euro și asta numai pentru că crut ii sunt prieteni adevărați cu  nâmor ii deși în trecut ne-am ucis unii pe alții cu tot ce am avut mai tăios și mai eficient: iatagane, topoare săbii, ștreanguri și otrăvuri.

   7 iun. Am șmotruit toată ziua călărit de motani.

Bobutz l-a întrecut în greutate pe frate său, pentru că fură mâncare de la gura Saskiei, dar Aurică al meu, m-a recunoscut cu un miorlăit mirat, după o lună de absență. Din nou în chilialaborator: îmi aranjez cochiliile, pietrele și colecția de excremente uscate aduse din pustiuri, de pe țărmuri și munți. România e Raiul sculptat în aur verde, umezeala e mirul – vis încarnat al Maicii Domnului, pe care nu știm să-l apreciem.

- Voi nu aveți nevoie de nimic. Puneți o sămânță în pământ și sunteți bogați și fericiți, îmi spunea  un nacoram, pe vremea când nu verificasem câtă dreptate are. Poate că așa sunt toate în viață: ai fericirea și nu știi că o ai decât după ce pleci departe și plătești aproape cu viața pentru călătorie, ca să afli că o aveai în locul de unde ai plecat.

  Seara, radioul de cuhnie zice că ploile torențiale au creat probleme în NV țării iar cele 50 de posturi hidrometeo arată cod galben de vreme rea pentru 10 zile. Privesc pe fereastră și văd conopide albe, verze verzi, albăstrui, vegetații celeste generoase care ne fericesc teritoriul cu promnisiuni sincere, de cele mai multe ori ținute: ploi torențiale, tunete, fulgere, furtuni cu multă apă. Regnului umed din cer îi corespunde regnul vegetal de pe pământul blagoslovit de soartă. Simt mana cerească prin toți porii, după ce m-a ars ariditatea și m-a supt deshidratarea. Oamenii acelor locuri sunt eroi chiar dacă nu-și dau seama cum nu-și dădea seama zeița de Tia Libreh, unde ea baleta în vântul nemilos cu fuste vaporoase care nu-i ascundeau ci îi evidențiau secretele. Arțarii se bucură ca niște copii de tunetele și fulgerele promițătoare de ploaie, Radu Lupu interpretează magistral Beethowen și Brahms iar Daniel Goiți născut la Reșița și devenit celebru în America, interpretează genial concertul nr. 2 de Rahmaninov. Daniel a îngenunchiat departele ca pe un bicisnic ”aproape” și așa se întâmplă de multe ori: orice departe și orice necunoscut sunt niște banalități plasate în inaccesibil iar cele mai mari mistere sunt  niște simplități bine ascunse.

  9 iun. Am prea aproape în memorie deșertul

ca să nu mă gândesc, când văd mulțimea copacilor și a  norilor, cât de scump plătită e libertatea orizonturilor: cu moartea vegetației. Tihna noastră de toate zilele e o tihnă blândă, tihna nomazilor e o una aspră.  Uneori îmi e frică de prea marele dar făcut nouă de Pronie și de care noi ne batem joc. Îi tentez pe motani cu balconul unde am plasă de sârmă și eu stau în cuhnye și-mi adimr cumpărăturile ieftine din piață: un ceas de ”aur” cu curea de piele ecologică  de 25 de lei și un ceas deșteptător de 5 lei, cu baterie cu tot. Nu avem nevoie de aur și de piele de ființă ucisă pentru plăcerea noastră atavică, de vânători. Dacă acceptăm plasticul din interiorul avioanelor de ce n-am elimina ipocrizia de a purta obiecte de piele?  Suntem inconsecvenți, ilogici și de aici vin toate relele lumii: nu știm să fim modești. Când am venit din piață am trecut prin grădina prin care se plimba vecinul Miki, ”tatăl” motanului Norocel, care a preluat hobby ul de grădinar al domnului Spirescu, plecat pe spiralele eternității. Dincolo de gardul de aluminiu e mormântul Fatamei, care își doarme somnul de veci în grădină, în marea catedrală a marilor copaci cu mierle. Mormântul ei e deci o biserică iar norii albi din cerul albastru sunt îngerii din lumea cealaltă - a fericirii. Saltul ei brusc în moarte, e simbolul saltului terminal al întregii vieți nebune de nefericire. N-am prea găsit definiții ale morții, ci mai mult ale vieții, deși poate că ea e ușor de explicat rece, științific, ca un final secvențial al unui program genetic. Numai că noi, viețuitoarele nu existăm prin logică și explicații, ci prin trăire iar în universul trăirii acționează alte legi decât cele științifice, capătă importanță gesturile, atitudinile, subiectivitatea exacerbată. În lumea trăirii funcționează o altfel de economie, o altă rigurozitate, în care risipa e monstruoasă iar frumusețea are valoare incomensurabilă. În aceste meleaguri spirituale batjocura trebuie pedepsită cu moartea iar dreptatea și prietenia sunt mai prețioase ca aurul.

   10 iun. Veneam din munți sălbatici, de departe,

 după zeci de ore de urcușuri abrupte și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime cvasiperfectă; de acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care părea să fi cucerit definitiv, să fi anihilat amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în înconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. Cum puteam gândi altfel, când în pustietățile verticale de unde veneam, făcusem față eforturilor supraomenești de a escalada vârfuri și văi, murați de ploi ciobănești și imuni la atacul ursului feroce care ucisese un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât ficatul  și bojocii.  Integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și puternici, deși nu era vorba de mușchi ci de rezistență. Năzuiam să ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor și tăietorilor de lemne uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor la păstrăvi. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată), am continuat coborârea lungă. printre stâne rare,  unde puteai mînca o mămăligă fierbinte cu caș și bea o țuică tare, oferită de bărbații bărboși și zâmbitori dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire, clipire strâmbă scăpată din neatenție.  Demnitatea lor sclipitoare nu suporta nici o umbră. Ei se priveau în noi ca într-o oglindă și noi ne continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene excedate de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările euforic, făcându-ne să ne simțim tinerețea eternă, frăția inefabilă. Eram și noi, ca și ceilalți bărbați ai tăpșanelopr dintre nori, niște zei ai acestor munți ai noștri pentru totdeauna. Și totuși, seara noptatică ce ne-a prins pe valea cabanelor miniere părăsite, a întrecut amintirea norilor, a circurile glaciare și a potecilor înierbate, senzația de invincibilitate, și ne-a frânt cerbicia. Părăsirea care plutea în rama ferestrelor fără geamuri, în rugina utilajelor – roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție - pârâul susurând singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale zile întregi. Nici beția subită, în acord tacit, nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că moartea e un fleac evitabil, chiar improbabil dar noaptea petrecută în camerele abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite ne-a înmuiat, ne-a arătat că de fapt viața e un nimic fără importanță și că muntele însuși poate muri de moartea numită părăsire.

  Am retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce element a declanșat reaprinderea amintirilor. Se spune că universul e cel puțin pe jumătate, creația minții noastre,  hibrid adică: jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică, jumătate imaginație

SALTUL PISICII 32

  24 mart. Vântul urlă ca un lup pe sub ușa de metal

prost montată,  în Banat e  viscol și la noi azi e frig, deși ieri a fost soare. Saskia nu are noroc de plimbarea spre Orașul Pitit pe care o programasem. Motanii au început să se spele singuri deși n-au avut mamă care să-i învețe. Se spală până când devin lucioși, lustruiți, șlefuiți ca niște bibelouri de antracit și această abilitate vine din știința interiorului lor. Saskia și-a revenit binișor, nu mai e absentă iar optimismul meu a luat-o razna: deja mă văd zburând prin nori, pe spinarea unei gâște grase, gâgâind împreună: ga!ga!ga! deasupra munților și pustiurilor. Bobiță face salturi lungi, fulgerătoare, peste colțul patului! Sare de jos, plutește în linie dreaptă pe ipotenuză și aterizează dincolo, ca o rachetă. Perechea de turturele uguie foarte tare pe cablul dintre blocuri. 

- De ce Bobițoiu nu stă la mângâiat ca Aurică? mă întreabă Saskia

- O să vină și el curând, că acum e castrat

- Da, sărăcuțu de el! Da eu o să-l iubesc și așa. Ia zi-mi, cântăreții castrați puteau să facă sex sau nu?

- Puteau, dar nu puteau avea copii

- Nu pierdeau mare lucru! Mai zi-mi ceva de ei

- Nu știu mai mult

- Documentează-te pentru mine bibicule, te rog.

Între timp magnatul rus Boris Berezovski a fost găsit mort ieri, dar nouă puțin ne pasă! Ce făceam noi ieri? ascultam muzică și povești despre castelul Huniazilor și el, magnatul, pierea, cu toată uriașa lui bogăție. Simultaneitatea are zone în care se neglijează cu cruzime, fapt înspăimântător și minunat în acelaș timp. E  rândul lui Aurică să se spele, după ce a zdupăit de pe gemulețul băii, unde a înghețat, pe mașina de spălat. Se încălzește sub mâna mea, cască delicios și se spală până  devine lucios ca un agat șlefuit - prin șlefuire se produce o pojghiță separatoare de o consecvență absolută, între exterior și interior; dincolo de luciu, interiorul își îngrădește complet individualitatea față de exterior, își manifestă independența printr-o încarcerare absolută și benevolă, în el însuși. Saskia și motanii au adormit bolborosind și tresărind în somn, ca niște pessoi ce sunt toți trei. Ia să văd eu pe net, ce găsesc despre castrați. Soliștii castrați proveneau din biserici; dezvoltarea anatomică dereglată hormonal, dădea vocii lor o forță ieșită din comun dar nu numai atât: ea permitea schimbări de ritm și intensitate, tonalități contrastante și ornamentații luxuriante. Azi, ei sunt numiți contratenori, cum au fost: Senesino, Farinelli, Cafarelli (Carlo Broschi), castrați între 7 și 8 ani. Ei nu-și pierdeau virilitatea după ”oroarea de scurtă durată a castrării testiculare” ci dimpotrivă, deveneau cei mai doriți amanți, fiind sterili. Ultimul castrat, Alessandro Moreschi, care a murit în 1922, avea o voce înaltă și flexibilă ca a unei femei dar robustă, puternică, ca a unui bărbat. Un chinez leneș, (nu știu în ce perioadă), primea după extirparea testiculelor, pensie și scutire de muncă (guvernul dorea o limitare demografică). Povestea castraților e mult mai veche: matroanele romane castrau bărbați frumoși, transformați în jucării sexuale. Numai eunucilor li se extirpa și penisul - iată diferența dintre castrați și eunuci. În timpuri și mai vechi, omul primitiv castra tauri, prizonieri și criminali periculoși. Tehnica era următoarea: testiculele erau legate cu o coardă subțire, după care erau tăiate cu o lamă ascuțită și se cauteriza cu vătraiul înroșit; nu li se dădea apă și hrană câteva zile pentru a nu urina și a nu se infecta rana; totuși, 80% mureau; cei care scăpau, erau hrăniți numai cu lichide pentru ca presiunea din vezică să foreze un nou orificiu urinar. N-am înțeles exact aici. Cântăreților numiți castrato, li se extirpau numai testiculele; deși absența testosteronului făcea să dispară pilozitatea facială și ei căpătau șolduri, fese rotunjite și piele catifelată, aveau o erecție chiar mai lungă decât bărbații normali, neavând orgasm ejaculator. Zeul protector al cântăreților castrați era Priap, fiul Afroditei și al lui Dionisos, care suferea de o erecție persistentă fără excitație sexuală. Famenii biblici care se autocastrau din iubire pentru Isus deveniseră la un moment dat atât de mulți, încât Biserica a decretat că nici un bărbat, cu un cât de mic defect fizic (cum ar fi chiar lipsa unui deget de la picior), să nu poată fi hirotonisit. În R.D.G, violatorii erau castrați chimic: li se implanta un mic disc subcutanat care elibera treptat hormoni feminini. N- o să mă învinuiesc atât de mult că flăcăii mei au rămas fără coaie.

    25 - 27 mart. Luni, între dorința de poezie și dorința de a mânca urzici

 au câștigat urzicile. M-am învârtit în cuhnie când pe un picior când pe altul, în rotații sufiste, amintindu-mi câteva rânduri din Paznicul turmelor: ”N-am ambiții, nici dorințe. A fi poet nu e pentru mine o ambiție. E felul meu de a fi singur”. Seara i-am citit Saskiei din aventurile Obergefreiterului Porta și ale namilei zise Micuțul, în povestirea lui Hassel, Ceai negru chinezesc și am râs amândoi cu lacrimi. I-am alintat alternativ pe motanii deveniți brusc calini, rezonabili, după castrare. Aurică e mai vocal decât frate-său; i-am însoțit pe gang, dincolo de ușă, unde începe marele coborâș și marele urcuș al scărilor, pentru că așa fac părinții lor naturali la primele escapade. Marți, zăpada a acoperit totul într-un ultim puseu al iernii. Am străbătut prin viscol traseul spre gaura de vierme, înfășurat în  visare ca un cocon în mătase. M-am așezat pe sacunul cu trei roți în loc de gheare, în chilialaborator. Prin geam nu reușeam să depistez Narvalul Alb, în universul fluid al ninsorii. Dacă n-am visa, unde ne-am mai refugia din chin și monotonie? Dar jocul existării permite să te refugiezi din disconfortul monotoniei în disconfortul acțiunii, ori în neliniștea calmă a poeziei. Felul cum transcrii o ciornă e esențial: nu contează cât de prolix e textul, poți scoate ceva bun dintr-o mizerie dacă ai inspirație când transcrii, sau poți strica un text reușit. Miercuri m-am gândit că  într-o religie poetică, poetul e preotul, cartea de poeme e scriptura, vântul - clopotnița, tunetul - clopotul, trupul - biserica și sufletul e dumnezeu. În seara gri în care ningea, mi-au fugit ca fluturii din cap ideile și am vânat doar imagini și senzații. Nu mi-am mai dorit să încerc să înțeleg ceva, ci doar să exist. A trebuit să cobor în piață, unde ningea dens, umed, impenetrabil. Sus, undeva, dincolo de troposferă, vuia un cvadrimotor. Mi-am spus: acolo sus, oameni ca mine respiră, le bate inima liniștit – un uriaș semn încurajator pentru noi, furnicile terestre.

   1 april. În zori mă simt împăratul lumii abia născute:  

 nori, picături de ploaie, cântec de păsări.. pe măsură ce se luminează, norii devin albaștri, separați în două, față în față, fiecare prevăzuți cu câte un uriaș cioc de pui de pasăre. Pui de pasăre atât de mari?  Universurile – Pui, nu sunt mari? Pe măsură ce mă apropii de gura metroului, rangul meu imperial descrește, până redevin ceea ce sunt (ce sunt?): șobolan de galerie de metrou. În vagon, o fată mănâncă o plăcintă dintr-o pungă; are ten alb mat, ochi albaștri rotunzi, reci, ochi de gâscă. Bagă mâna în pungă și rupe greu câte o bucată elastică, cu degetul mic rășchirat. Face asta de patru ori la rând – îi e foame bietului animal înrobit trupului. Din geanta ei pusă pe jos, iese un colț de ziar pe care scie: N-a avut un motiv anume, s-a sinucis pentru că unii suportă greu existența noastră obișnuită. Vizavi, o brunetă cu  o piele mătăsoasă și o privire limpede, stă pe scaun, înconjurată de trei bărbați care stau în picioare. Pe care-l place? Pe cel cu nas drept, de statuie greacă? Când râde, ea își dezvelește dinții albi de pe maxilar - această parte dură a gurii mi se relevă ca instrument de mâncat. Suntem niște mecanisme dar nu știm din ce angrenaj facem parte și ce menire are. Unul dintre bărbații care-i place poate, e atât de slab încât blugii îmbracă practic un schelet. Nu văd vreo umflătură în dreptul sexului deși se spune că slăbănogii sunt bine dotați. Ce a dorit universul de la noi când ne-a produs? Ne-a produs degeaba? Urc, transportat ca un colet de scara rulantă, drept în sus, spre cerul de deasupra Pieței Gloriei. Îmi plac norii și am convenit demult față de mine, să nu mai găsesc ridicol lucrul ăsta, când există un șir atât de lung de admiratori ai norilor, începând cu Socrate și terminând cu Petru Creția și Radu Petrescu. Observ că pentru unii ca mine, realitatea nu mai poate fi separată de livresc. Lumea a devenit demult, într-o mare măsură, o carte. În curtea interioară, frunzele deja mari, pot fi zărite de aici de sus, de la geam: o creastă de val, din oceanul clorofilei. Pe masa din laborator am 14 pietre dintre care una cât un ou, turtită din trei părți, gălbuie, cu intarsii grena, schițează pe fiecare latură chipuri cu un singur ochi, nas vertical și gură oblică; alta, cât unghia degetului mic, izbitor de asemănătoare cu prima, mimează aceleași chipuri, în aceleași poziții. Fiecare chip, formă încheiată, are în spate o istorie, este rezultatul consensului întâmplărilor și pentru acest lucru merită toată admirația. Dacă lucrurile nu sunt ce par a fi iar aparențele înșală, cum să nu fie așa, când orice suprafață e doar ultima coajă, ce a scos interiorul mai la suprafață din adâncuri? Imediat dincolo de suprafață începe altceva și același lucru în aparență, este mereu altul, pe măsură ce cobori spre centrul lui. Îmi pretind mie și altora simplitate, nesofisticare, ca pe o dovadă de sinceritate, onestitate, dar simplitate nu există – toate sunt foarte complicate pentru că ele au reușit să supraviețuiască prin nesfârșite schimbări și remodelări. Trebuie să ne accceptăm așa cum suntem, unde suntem, în această complicație universală care conține totuși un mare avantaj: posibilități de libertate ascunsă în cotloane, desfășurate pe spiralele nevăzute ale interiorului, dincolo de aparență. Un om complicat nu e un mincinos, ci de cele mai multe ori, prea cinstit. Minte destul aparența, și pentru el.

 

8 apr.  Huellebecq e un Hassel al pornografiei

  și artificializării vieții? Mă-ndoiesc! E doar un pervers refulat în preocupări literare. 

 Nu simt nici o chemare să răscolesc echipamentele părăsite de anul trecut, când m-am întors din Koram. Trag peste o oră de gantere, pe muzică, și mă înviorez. O pală de vânt aduce un stol de fulgi de zăpadă și-i depune pe acoperișul centralei termice subterane - sunt petalele corcodușului înflorit, ascuns dincolo de ziduri, în unghiul mort al privirii. Necunoscutul e intersant pentru că ascunde nu numai pericole mortale potențiale dar și fantasme ademenitoare.

  Nu sunt capabil să vizitez expoziția Corpul Uman: îmi mi-e frică de felul cum poate arăta alcătuirea noastră dincolo de coajă. Citesc pe net despre Huellebecq: depresiv, obsedat de îmbătrânire și impotență, scandalagiu notoriu, a cărui soție a fost ucisă într-un atentat, etc. Posibilitatea este un roman despre timp: povestea lui Daniel 1, umorist de succes, este comentată după 2000 de ani, de clonele sale, D 24 și D 25 - neoumani cvasinemuritori, care nu mai au pasiuni, sunt liniștiți. Nu și fericiți, fiind castrați de sentimentul iubirii. Filmul făcut de D1, intitulat Două muște mai târziu, povestește viața unui om care se distrează omorând muște cu un plici; le ratează de cele mai multe ori. Este un lung-metraj, de trei ore. A doua distracție a acestui bărbat cultivat e, citez, ”să pună fetițe prepubere să-i sugă pula; asta îi reușea mai bine decât cu muștele.” Alt personaj important, este Profetul ..”vizibil obsedat de sâni mari și tufe pubiene bogate, un om cu gusturi simple”, zice autorul.

  Cruzimea sau mila nu mai au sens în singurătatea tragică în care ne petrecem viața. Nici pudoarea, demnitatea, morala, la fel ca în Hassel. După lectură uit greu un om devorat de viu de umanoizi supraviețuitori degradați, care se comportă exact ca o haită de lupi. Cele două căi explorate de autor, primitivismul animalic și virtualitatea, eșuează în găsirea unei rațiuni de a exista: o existență nu conține absolut nimic bun și frumos. Abia aștept să termin cartea, să scap de mizeria asta inteligentă care, cu toată informația de ultimă oră, e tristă, kafkiană. Domnul K. nu va putea fi depășit în literatură.

  Trag din nou tare de gantere, triind printre picături  ”efectele militare” pentru vânătoarea care începe în 8 mai, cu zborul Bükreș - Lubnatsi – Casalba. Am depășit criza opțiunilor? La plecare trec pe la magazinul de pipe, unde am uitat plicul cu filtre din lemn de balsa. De ce mă ocup cu așa ceva, dacă tutunul e nociv? De ce fac ceea ce fac? De ce trăiesc?

  Seara deschid din nou net ul și citesc despre Pârvu II Cantacuzino, văr cu Brâncoveanu, arhitect și pictor de biserici, mort când apăra de turci mânăstirea Comana, unde e și înmormântat (unii zic că acolo e și Vlad Țepeș). Pârvu Mutu Zugravul (monahul Pafnutie al mânăstirii Robaia), care era cu 30 de ani mai bătrân decât Pârvu Cantacuzino, a fost pictorul acestei familii  - în mânăstirea Filipeștii de Pădure a pictat o frescă cu 55! de chipuri de Cantacuzini,; bunicul meu, Iancu R. Pârvu, fratele lui, Bator (Batâr) Pârvu și vărul lor, Dură Pârvu, au avut ca strămoși un Tămáș și un Radu. Iancu R. Pârvu e leit Pârvu Mutu. Întrebarea e: dacă Mutu nu a fost un Cantacuzin, de ce a făcut portretul a 55 de Cantacuzini? Îmi lipsesc niște date.

   Înainte de a adormi împreună cu pisoii, mă joc cu Bobiță, care s-a schimbat după castrare: vine la mine să-mi ceară mângâieri și țorcăie blana de pe burta lui Marc Aureliu ca un pui neînțărcat. Împăratul  se îndepărtează plictisit.

16 apr. Dau muzica tare, mă arunc în mișcare,

încleștat de gantere, aproape că mă sinucid în ritm rapid, dar cu cât vibrez mai intens, cu atât îmi par mai nemișcat. Muzica, mișcarea și gândul, n-ar trebui să aibe suport material, n-ar trebui să se sprijine nici măcar pe un atom. Dumnezeu trebuie să fie absolut imaterial, ca să rămână în exteriorul materiei pe care o prelucrează. Artistic. Există o beție, o nebunie a clarității.

  Terminat ”mizeria” Huellebecq, revin la Hassel și la etimologii: Habotnik, cum îi spuneam vânătorului de șoareci anul trecut în Koram, e un cuvânt care în rusă a devenit habadnik; zic a devenit, fiindcă la noi exista demult, expresia cu haboca – cu sila, forțat iar dacă o aveam, la noi s-a născut cuvântul, adică nu are etimologie necunoscută, cum scrie DEX ul. Lup, în etruscă înseamnă a muri iar lupu înseamnă mort. Dacă lupu era mortul, haita era lumea morților căci zeul morții cu cap de lup al etruscilor este Aita (haita!), care a dat pe Hades la greci. Cuvântul dacic haide l-a dat pe aide în greacă (și turcă?) și înseamnă a te alătura unui grup, adică unei haite; cuvântul luptă vine de la lup, devenind lucta în latină. Numele de Tămáș, care l-a dat pe Toma, Thomas și Tamisa (soră cu Tisa), vine de la dacicul tăma, care înseamnă ginere. Solomonar, cu origine controversată, poate veni și de la zalmonar (mare vrăjitor), de la zalmos – piele, placentă, numită popular și căiță, adică amniosul noului născut. Tracii spuneau noului născut zelmis, de unde a zămisli și slavul zemlia – pământ; bine-nțeles, toate au legătură cu Zalmoxis.

   Mircea la daci înseamnă tată, Ababa, mamă; aga l-a dat pe agos în greacă, însemnând conducător; în cuvântul agatârși (cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei), care extrăgeau fier, thirsus înseamnă toiag, probabil de fier, de unde sceptru; noi avem cuvântul târș - sigur că e o mare distanță de la târș la sceptru dar nu e imposibil.

   Băiat vine de la îmbăiat; dacii îmbăiau băieți sub un an, într-un râu înghețat iar cei care nu mureau, erau îm băieți sau botezați. Cuvântului lingură (ceva care se linge în gură), latinii îi spun lingula, nepăstrând originea compusă, ci preluîndu-l ca atare de la daci. S-o luăm cu haboca și să exclamăm hibrid: haiteți cu lingula îmbăieți, că avem bunătăți la masă! Sută l-a dat pe Satem  în persana veche și pe Suto în protoslavă, aceasta fiind grupa limbilor: dacă (română), sanscrită, iliră, limbile balto slave și calabreza. Centum (Kentum) cuprinde limbi cu multe k și g: greaca, latina, celta, germana veche. Dialectele, din lingua nostra romanesca, s-au diferențiat și au devenit limbi, cu 2500 de ani înainte de Cristos.

    Pe la prânz a apărut primul fluture și primul vârtej de praf. Untișorul sau sălățica (Ficaria verna), din curtea interioară, are frunze fragede și flori galbene, carnale. Trag tare de fiare în ultimul timp; poate prea tare, ca să-mi cârpesc spărtura nevăzută, de sub linia de plutire. O vizitatoare coboară din limuzina albă de Brașov și-și pozează copilul călare pe Narvalul Alb. E o mare diferență de talie între călăreț și bidiviu - le-ar sta bine într-o pânză de Dali.

   

SALTUL PISICII 31

12- 14 mart. Cu capul pe mână, privesc aburul din marea oală

 în care fierb sfecla roșie și mă simt norocos că am dat de cartea vieții mele de cititor, în timpul vieții mele. Sunt fericit că mi s-a permis mie, un punct anonim, să aflu că a existat și deci există, o Planetă uriașă din acelaș aluat cu al meu. Aduc un omagiu Marelui Frate geamăn care mi-a făcut onoarea să mă lase să-i zăresc chipul invizibil. Sunt demult în cuhnie: sfecla fierbe greu și de jos adie un inexplicabil miros de tămâie. E o muzică romantică în noapte iar cuvintele nu reușesc să descrie tristețea singurătății poetice - o virginitate care simte o nevoie dureroasă de a se dărui dar nu-și găsește împlinirea, plinul ce umple golul. Nimic nu poate compensa tristețea pierderii clipelor vieții prin trăirea lor dar există și clipe care scurtcircuitează tot ce avem impresia că e lumea noastră. Așa a fost întâlnirea mea cu Fernando, cum a fost cea cu Nichita pe Calea Victoriei Sale, știute numai de mine: Nichita purta un frumos costum de blugi, azuriu ca ochii lui, dintr-un buzunar i se ițea sticla de vodcă băută pe jumătate și arăta ca un zeu al poeziei, abia descins din Parnas; cu o zi înainte, citisem o poezie foarte scurtă de-a lui în ”Luceafărul”, cu un titlu foarte lung: Zdrobitordesciorchinător, care spunea totul. Unde se află acum, el și lumea acelei clipe? În mine, în cercul minelui meu care închide cu egoism infantil, arhipelaguri tropicale și deșerturi cu șacali (cine le-a auzit schelălăiturile nocturne, printre dărăpănăturile corturilor rupte și soioase, nu le mai uită vreodată). Planeta își continuă rotirea fără ca nimeni dintre cei ce o calcă zilnic să-și dea seama.

  În curtea interioară a muzeului împăieturilor, epiderma de ghips a Narvalului Alb era minată de un smog malign. Lui Unimog i-am scris că s-ar putea să nu-l însoțesc anul ăsta în expediție în Africa pentru că îmi e greu s-o las pe Saskia singură în starea de dependență absolută de mine în care se află.

  Seara în kunhye, gătesc o oală mare de borș de pui, șnițele și frig cârnați de Hermannstadt, cum numește Dichter Sibiul. De pe gang vine un miros intens de bozie: Marc Aureliu s-o pișat în basca mea de lână de oaie mioritică după ce a dărâmat-o din cuier. Nu m-am supărat pentru atâta lucru și nici când a urinat pe salteaua de lână după miezul nopții (o să scot lâna și o s-o spăl, am marcat salteaua cu pixul) dar le-am promis solemn băieților că o să-i castrez pentru că nu vreau să-i dau, vreau să-i păstrez.

    15 mart. Noaptea, lupii vântului au urlat pe sub ușă,

 a plouat mult iar de dimineață, blocurile renovate se oglindeau clar, în marile bălți. Motanii gemeni se reflectă unul în celălalt iar amândoi se reflectă în mine. Toată lumea e pe dos din cauza acestei reflectări care o inversează și de aceea trebuie citită  de la coadă la cap, cum obișnuiesc eu să răsfoiesc prima dată o carte. Cum ar fi să scrii o carte pe care apoi s-o copiezi invers? Spre rușinea mea i-am bârfit pe motanii care stropesc peste tot, unui vecin care îmi propune să-i ducă la o vilă din cartier; astfel n-ar mai trebui să-i castrez și și-ar păstra integritatea pe care îmi vine greu să le-o sacrific. Dar dacă nu sunt ținuți în casă, ei ar muri repede în frigul de afară.  De fapt m-am atașat de ei și se pare că și ei de mine. Cum să le înșel încrederea în mine și în casa în care se simt bine?  Nu-s infanticid, pessoicid, musai să-i castrez și să-i înfiez definitiv, pentru că sunt nevinovați, nu știu nimic și nu-și pot decide soarta. Așa s-au întâmplat mereu toate pe lume: altcineva și în altă parte a luat decizii pentru soarta fiecăruia. Haita de lupi a vântului continua să urle pe sub ușă când am ieșit noaptea să fumez și am strivit de zid ochiul de jar ca să nu împrăștie vântul scânteile. Acest ochi de jar care în armată se spunea că se vede  de la 2 km în întuneric, mi-a amintit de pânda bunicului lângă țarcul cu berbeci, ca să împuște un lup venit din râpa lui Macarie: lupul a văzut ochiul de jar, bunicul nu l-a putut împușca și el trăiește și azi în amintirea mea. Amintirea e o vizuină unde viața se poate ascunde de moarte. Nu numai viața, lumea întreagă - o vietate mai mare, sortită și ea morții.  Apropos de etalarea vieții moarte: n-am văzut încă expoziția de cadavre jupuite și spintecate și poate nici n-o s-o văd. Acum doi ani am scris de rău despre ea pe blog, după ce am văzut-o la televizor. Dar moartea m-a vizitat astă toamnă prin saltul din lumea noastră al Fatamei și prin Cartea despre care am scris atât.

    17 mart. Duminică. Concert al femeii în roșu

 cu frumoase brațe goale turgescente, mătăsoase, expunându-se egal interiorului ei muzical și exteriorului privirilor hulpave ale bărbaților din orchestră și din sală. Interiorul ei avid de exterior, ca o secetă avidă de ploaie! Cei ce dăruiesc primesc. Dăruirea e o rapacitate cu semn schimbat. Nici o relație nu e inocentă: impulsul reciproc care leagă două entități e ”un liaeson dangereuse”. Devorarea e mult mai veche decât viața iar lumea e doar o formă de neliniște. O întreb pe Saskia dacă putem considera că o jumătate de formă e o formă iar ea îmi spune că da.

- Atunci și un pahar – ceva care are o gaură mare în el, e o formă?

- Râzi de mine! E o formă și încă una care-mi place. Știi că-mi place sticlăria!

Are dreptate: nimic nu poate exista dacă se menține întreg; chiar și marele Unu trebuie să se despartă într-un fel de el, pentru a se putea măcar imagina. Motanii vor fi întregi până miercuri, apoi vor fi niște nenorociți de masculi castrați. Mi-e silă de mine că sunt în stare să le fac așa ceva! Ascultăm Flamenco, dansul nobil și demn al țiganilor spanioli (cine spunea că demnitatea e o tâmpenie?). Gitanii au luat ritmul de la latini și mișcarea mâinilor de la indieni. Ei de unde le-au luat? Oricum Spania a făcut din țigănie o noblețe mândră. Ai noștri au rămas un gunoi. De vină suntem numai noi – o spun doar pentru rimă. Sunt iar într-o perioadă indecisă, labilă: în cea mai mică disperare îmi văd sfârșitul și imediat ce renaște speranța iau viața de la început. N-am învățat nimic de la scriitorii mei preferați, perseverența în tratarea unor teme: de exemplu, dacă am scris despre punctele de pe cerc, despre jumătate, de ce nu scriu și despre triunghi, despre  fragment? Ființele sunt fragmente de viață, înșirate ca mărgelele pe ață, de unde și expresia ”viață legată cu ață”. Ața e istoria naturală. Oare cum arată istoria pisicii? Dechid net ul, care scris netz, cel puțin în Banatul șvăbesc al lui Ion Dichter, înseamnă plasă din ață. Primele domesticiri au avut loc cu 9500 de ani în urmă, în Cipru. Acolo s-a găsit un schelet de pisică așezat cu mare grijă (înmormântat) alături de stăpân. Chinezii cred că pisica salvează pe cei din lumea vizibilă de spiritele rele (  în Evul Mediu se considera că pisica vede spiritele), egiptenii au făcut din ea o zeiță, pe Bast, Bastet sau Pasht iar marinarii englezi țineau la bord pisici negre ca să le poarte noroc. Budiștii consideră reîncarnarera în pisică privilegiu al sufletelor bune, acesta fiind penultimul pas către Rai. Se mai spune că profetul Mohamed și-a rupt mâneca unei haine fastuoase, doar ca să nu deranjeze niște pisoi adormiți pe ea.

 18 mart. În mulțimea ca un monstru policefal, care așteaptă

 metroul în dimineața asta rece, mă enervează fiecare chip. Fețe obosite, prăbușite, neîncrzătoare în existența vreunui scop, spectacol bizar, fugă de neprins, mișcare stranie, ca întorcerea bruscă a bancului de pești, spre abis. Au dreptate bieții oameni: prea e luni și prea e devreme! E lunea neagră. Dar nu atât fiecare chip, cât mulțimea ca repetiție mă irită. Care e rostul acestei multiplicări mecanice, inconștiente? Totuși, tot ce există e o mulțime rezultată din repetarea unor vechi scheme preexistente. Jocurile sunt repetiții prin mișcare: un joc desfășurat ocupă un spațiu enorm, în comparație cu jucătorii punctiformi. Lumea e ceva mic, desfășurat într-o enormă mișcare. Mulțimea poate fi: o turmă, un stol, un banc de pești, o dună, un munte, un ocean, un râu de apă sau de timp. Această mulțime rezultată din repetare îmi displace în dimineața asta. Iau pe rând motivele care m-ar putea face să mă bucur că trăiesc și în afară de afecțiunea mea pentru motănei nu găsesc nimic. Unde-mi sunt ambițiile, entuziasmele în care mă lăsam atât de ușor antrenat și îi antrenam și pe alții, găsind farmec nu doar în orice formă dar și în orice sclipire întâmplătoare? E curioasă dar naturală această schimbare a desenului din caleidoscopul interiorului meu: ca la teatru, o mică deplasare a unui reflector, un filtru înlocuit, o mică modificfare a pupilei diafragmei, transformă facil, nedureros dar radical, decorul. Curat eșanjism coane Fănică! vorba musiului Huellebecq.

   20 mart. Puțină bunăvoință în plus ar putea regenera relațiile

  dintre oameni, dintre noi și lucruri? Totul e numai relație, poziție, formă, suprafață și nuanță. Trec zilnic de două ori, pe lângă cimitirul cu porți etern deschise, de lângă fântâna arteziană, pe care conștiința mea îl respinge cu oroare și pune iute pe el, zăvozii uitării instantanee. Dar nu știu ce anume mă determină azi să-l văd când trec și să mă întreb: ce-a mai rămas din toată viața îngropată acolo? Cum ar fi trebuit să fie trăite cel mai bine toate acele vieți? Răspunsul e doar unul: intens. Viața și moartea sunt înspăimântător de intim legate. Totul nu e decât o schimbare de poziție, ceva firesc, reversibil, ca schimbarea vitezelor într-o călătorie fără început și fără sfârșit, un drum fără nici o necesitate, totuși existent. Saskia mă sună la laborator și mă anunță că Mama Pisicilor, domna Vio, a luat motanii noștri și i-a dus la castrat. N-am fost în stare să le fac asta cu mâna mea, am profitat ca un laș, de bunăvoința domnei Vio. Deși e frumos afară, pentru mine și motani e o zi urâtă. Mă sună și Ion Dichter care azi se află la Duisburg (unde a scris Rilke elegiile? Nu Duineser Elegien le-a scris în castelul Duino din Trieste): nu mai fumează, inima lui lucrează mai mult decât aparatul, e bine. Un rus, Igor, îmi contestă o lucrare științifică și o face într-un mod meschin, vindicativ, pentru că i-am arătat odată că greșise copilărește. Nu mi-am plăcut niciodată numele de Igor oricât de scandinav ar suna, dar pe mulți ruși îi plac, mai ales pe Dostoievski, care se întreba obsesiv, la orice vârstă, dacă e pe cale să-și încheie, or să-și înceapă viața.

   21 martie. O expoziție care a șocat planeta,

sau ”Șoc și groază: morții vii de la Agripa”, cam așa arată titlurile de ziar despre expoziția ”Human Body” importată de muzeu de la americani. Iar eu sunt indecis, cum sunt toate pe lume, neavând curaj să o vizitez. Mi-e frică de interiorul nostru. Curiozitatea științifică mă îndeamnă dar o teamă amestecată cu silă, mă determină să mă cramponez ca un motan cu toate ghearele, de marginile aparenței. Iată cât de greu e să aplici ce teoretizezi. Articolul de care am pomenit, e publicat de un tabloid ieftin, Declic și iată ce scrie sub două fotografii: acești ochi care ne privesc par a nu fi fost închiși niciodată / scena Dans în Doi a fost posibilă datorită unei disecții duble pe acelaș exemplar uman, (exemplar înseamnă un număr, fără nume și istorie). ”Scena” arată așa: în stânga un schelet înclinat pe spate, se ține de mâini cu propriul lui corp (carcasă cu mușchi și tendoane), înclinat în sens invers. Ferice de ziaristul care a reușit să folosească îndreptățit de data asta, formula irezistibilă ”șoc și groază”! Ia să vedem ce-a mai produs mintea nesățioasă de oroare a jurnalistului?  ”Cine a zis că morții nu pot să alerge ori să joace tenis? Ei pot face asta în muzeul transformat într-un sanctuar al morților vii care și-au părăsit mormintele pentru a umbla printre noi... unul alergă de rupe pământul cu toți mușchii încordați și ochii ieșiți din orbite iar inima îi bate de zici că e gata să-i iasă din piept, altul trimite o torpilă cu racheta de tenis..ai zice că acești oameni morți sunt la fel de vii ca și noi”. Inspirată suculență morbidă a frazelor! Bine indispus de bucuria stupidă a omului, mă cert cu Dʼakad pe circuitul electronic intern, în care-i spun ce cred: știința să facă anatomia interiorului în spațiul intim, discret, sacru, al cercetării, nu să scoată moartea la mezat ca pe o marfă. Asta mie mi se pare un sacrilegiu. Apoi regret că am dat curs disputei, pentru că sunt prea mulți cei ce nu sesizează valoarea polemicii (vorba aceea: margaritas ante porcos). A avea curajul să te îndoiești, e o dovadă de bună credință spunea Kirkegaard citat de Sábato. Seara, aflu de pe micul ecran că în recele Nord, totul se mănâncă de la un ren: buzele, nasul, ochii, totul! Totul e numai o mâncare,  o mâncătorie!

    23 mart. Bianca Niță se numește copila care cântă

în lumina străvezie a dimineții, în palatul străveziu al inocenței, cu glas de cristal. Există perfecțiune, măcar numai vocală, dar există. Sunt bucuros că motanii după castrare s-au dezlănțuit în joacă. Ce bine e să fii inconștient la frustrări și castrări! Dacă aș fi la fel de inocent ca ei, m-ar face fericit modestele întâlniri cu un cunoscut sau altul, o legătură de ridichii fragede, o pereche de ochelari de soare sensibili, cumpărați ca amuletă în perspectiva unei evadări prezumtive. Crezi că mă detronezi de pe vreun tron Împărate Aurică de te așezi imediat pe locul meu cald, privindu-mă cu ochii tăi de aur și căscând dulce? Iar tu, musiu Bobiță, de ce miroși coaja de banană și de ceapă verde, simți chemarea clorofilei, a pădurilor și a junglelor? Ai vreo legătură cu fiarele de acolo? În curtea interioară a Castelului Huniazilor, prizonierii turci cărora li se promisese libertatea dacă găsesc apă, au scris pe o lespede în adâncul fântânii, după ce în loc să fie eliberați au fost condamnați la moarte: apă ai, suflet n-ai. Știu că ghizii inventează istorii  pentru bănuți dar dacă e adevărat, de ce e nevoie de atâta răutate gratuită pe lume? De ce geamul iatacului domnițelor dădea tocmai spre groapa cu lei, unde erau aruncați captivii urșilor flămânzi, de ce au rămas doar 400 de balene albastre din 250.000, de ce ele sunt studiate de o domnișoară gracilă, care-și dă doctoratul pe spinarea lor și le implantează emițători lecturați din satelit, când asta e  treaba bărbaților puternici? Pentru că femelele au născut lumea și ele o vor salva sau o vor lăsa să dispară.

SALTUL PISICII 30

7 mart. Meditația pe cadavru, Asubhã, constă în  

a repeta de 48 de ori: ”Acesta mi-e destinul, destinul întregii omeniri, nu pot fugi de el!”. Ritualul srilankez constă în a observa atent un cadavru, în diferite stadii: livid, plin de puroi, descompus, ros de viermi, repetând de 48 de ori formula de mai sus, pentru fiecare stadiu! Nu mi-am dorit să scriu despre așa ceva, dar asta am găsit în Harta și teritoriul a lui Huellebecq, care face din  carte un romn polițist, el fiind fan declarat, Agatha Christie. Nu-l citesc pe H. din ambiție culturală, ci pentru că sunt încrezător în ceea ce se consideră ”bun” în  literatură ca să ne ajute în viață și pentru că sunt atras de fantezia artei. Așa am ajuns să fiu târât fără voia mea, de acest franțuz țâcnit, într-o mlaștină. Da, știu și eu, ca toți cei ce încă suntem vii, că așa sfârșește orice vietate: într-un degradeu Asubhã și pe această conștiință a oribilului de care nu poate scăpa nimeni, mizează autorul: el însuși e găsit mort și împuțit, cu trupul aranjat în fâșii, după un model complicat, pe dușumea, cu capul tăiat cu un laser chirurgical, așezat pe unul din fotoliile din fața șemineului, în timp ce pe celălalt fotoliu se află capul câinelui său negru de mari dimensiuni, tăiat și el la fel de precis. ”Capul îi aparține cunoscutului scriitor – o personalitate - M. Huellebecq”, scrie scriitorul Huellebecq. Maltratez cartea asta mică dar groasă (404 pagini), care refuză să stea deschisă la pagina 281, ca și când l-aș strânge de gât pe Musiu, exclamând din când în când: ce porcărie! Dar iată că după un atât de mare număr de pagini apar câteva rânduri ce merită subliniate. Citesc în cuhnie și țigara storcită în scrumiera berberă rânjește strâmb din jar pe muzica hâită, sub lumina chioară a plafonierei în care s-a ars iar un bec, în gazele toxice emise de ochiurile albastre ale aragazului, plus celelate amănunte insignifiante ale existenței mele insignifiante. De ce am citit 300 de pagini? Mă atrage? Acord mai mult timp acestei aiureli decât marelui Don Fernando? Dacă pot citi o asemenea porcărie sunt un porc. Toți suntem. Mi se pare că în spaniolă, cuhnia se numește cocină - un spațiu foarte intim. Prăjesc două felii groase de salam cu un ou și le mănânc cu poftă, cu un castravete foarte bine murat, care troznește în dinți.

      8 mart. Avansez în pantă, prin iarba udă de rouă,

 în golul alpin, cu cizmele de cauciuc. Ocolesc pe poteca din iarba deasă, o stâncă uriașă, o morenă rămasă după topirea ghețarului. Ajung la cuveta cu apă transparentă, în formă de rinichi, a lacului glaciar Tăul Știrbului.  Știrbu, se numea probabil creasta cu dinți rari, de deasupra dar numele a fost pierdut și a rămas doar al lacului.  Urc pe grohotișul de granit, cu pete galbene și verzi ale lichenului Rhizocarpon geograficum.  La mijlocul pantei atât de abrupte încât genunchii îmi ajung la gură, mă simt epuizat. Mă opresc și mănânc un măr ionatan lucios și iată-mă în formă. Da, au dreptate aromânii străvechi, care țin pe masă un măr ca simbol mistic al edenului lor – un singur măr fermecat îți poate reda puterile.  Pe creastă,  stăpânesc cu privirea vastul domeniu al vârfurilor montane și al lacurilor glaciare. Clipa asta numai și numai a mea, care a existat demult, e reînviată de memorie în timp ce mă apropii de gaura de vierme a metroului care mă va scoate în Piața Gloriei. Hoinăresc ore întregi în amintire prin ținuturi, locuri și timpuri care m-au făcut fericit. Am această bogăție în mine. Dar de ce nu-mi ajunge? Aș vrea ca azi chiar, să fac altceva cu viața mea, să mă aflu în momentele intense și relaxante ale unei noi aventuri, ale unei călătorii, ale unei relații dătătoare de bucurie. În monotonia acestei zile care nu-mi poate oferi decât manejul ei liniștit, atât de râvnit totuși în clipele de degringoladă, mă și mir cum de am avut norocul să trăiesc acele zile de zbor în avion, deasupra recifelor, tratat de stewardese exotice cu bunătăți înfășurate în frunze de palmier și cu șervețele fierbinți, mirosind a scorțișoară, sau avansând în deșert, cu pantofii de pânză, pe nisipul crustos, împestrițat cu pietre colorate. Dar ce-mi trebuie atâta trecut poetizat, când există atâta poezie în turgescenta și parfumata zambilă albastră, adusă Saskiei de ziua femeii? M-am grăbit degeaba să ajung acasă, pentru că toți pessoii mei dorm duși. Să doarmă măcar ei, că prea e multă insomnie și depresie neliniștită pe lume! Dragele de extreme, cum se mai ating ele ca niște pisoi cu coada, în somn, nevăzute și neștiute, atât în mica mea minte cât și și în nevăzutul cosmos uriaș! - Și care-i problema? Așa mă întrebau fără să știe una de alta,  două foste colege (bănuite a fi ”jidoavce” de un coleg abonat la revista legionară Axa), care m-au chinuit cu pragmatismul și rapacitatea lor vulgară. Nici o problemă fetelor! Că veni vorba de evrei, ca biolog nu am cum să fiu rasist dar le prefer de o  mie de ori pe româncele delicate și intuitive. Mă refer la preferință sexuală. Îmi plac brunetele, fie românce, fie țigănci, fie metise sau chiar negrese -  le simt apropiate biochimic și psihic. Le ador: sunt femei 100%. De plăcut mi-au plăcut și blondele și roșcatele dar nu m-am îndrăgostit niciodată de o blondă – Ce faci acolo, că mi-e foame? strigă Saskia la mine din cameradormitor – Cuhniesc pentru tine și pentru pessoi! – Ceva bun sper! - Un cârnat  spreexemplu ar mere? - Oho! Și uite așa, Saskio, mă făcuși să-mi pierd ideea genială cu care voiam să închei aceste rânduri despre femei! Și care-i problema? Nici o problemă! O să mă reapuc naibii de cercetarea mea științifică idealistă, așa cum polițistul din așa zisul roman polițist al lui H., când s-a pensionat, s-a apucat să citească romane polițiste. Atât l-a dus capul. Nu știu ce idee am pierdut dar uite că fără memorie nimic nu poate fi. Tot ce (mai) este, nu e decât memorie, amintire iar prezentul nu e prezent, ci numai memorie a trecutului. Noi  nu suntem, suntem cei care am fost adineauri sau mai demult. De aceea, în clipa prezentă, mereu ni se pare că nu știm nimic, că totul se petrece într-o totală neștiință și absență de sine. Dacă i-am promis, hai să-i prăjesc Saskiei un cârnat bănățan pipărat, pe care o să i-l dau cu o pastilă de Centrum, cu 25 de vitamine și microelemente de la A la Zinc, cum scrie în prospect. E o nebunie cu prospectele astea cât un cearșaf împăturit în paișpe în care poți citi ca în acesta: pe măsură ce speranța de viață crește, trebuie să avem mai mare grijă de valorile noastre interne. E scris adânc. Dar vai, în timp ce mă umplu de speranța satisfacțiilor stilului de viață modern, pe care le pot aduce multiplele acțiuni benefice oferite de Centrum, pierd perindarea punctelor luminoase misterioase prin perdeaua de nori a înserării și ultimele triluri ale mierloilor negri, adormiți subit  în grădină. Sau poate i-a luat doar puțin somnul în timp ce-și ciuguleau păduchii. Și care-i treaba? Formula suplimentului e actualizată permanent, pe baza celor mai recente descoperiri științifice (urmează scurte dar convingătoare, irezistibile, paragrafe),  și da! mi-am amintit cum aș putea încheia tare, aceste rânduri dar nu spun deocamdată. Pentru suspans (prin prezentarea iminentei și spectaculoasei expoziții de corpuri umane plastifiate, adică interiorul nostru cel întunecat din care ne tragem, împrumutată de muzeu de la afaceriștii americani, cei care au valorificat alt cadavru: resturile Titanicului scoase din abisul trecutului și vândute la mezat).

   9 mart. Trecerea timpului înăsprește, îmi spun

 trecându-mi dosul palmei peste bărbia nerasă. Constatarea o fac în cuhnie, în timp ce clocotește oala mare inox, plină cu fasole. Am pus cam multă apă dar merge drept ciorbă și dacă nu dovedim boabele, o fac salată cu ceapă și cu oțet. Huellebecq e mare pentru că oglindește racilele secolului. Le răs-oglindește, mai bine decât filmele porno și cele despre banditismul economic și politic. Decadența e rafinată dar ea nu poate exista dacă nu are de unde să decadă, de undeva mai de sus. Plafoniera e tot chioară, dar e un soare primăvăratic afară. Îl dau jos pe Marc Aureliu de pe placa de marmură de unde nu se mai satură să privească lumea, pentru că răcește și face urdori. Miorlăie subțire și se lipește de obrazul meu aspru. E cea mai vocală ființă din toată casa și face asta doar pentru mine. Îl iubesc și pe el și pe Boschito, pe care țiganca lui îl învață că nu merită să omori pentru niște amărâte de hârtii zise bani! Numai iubirea contează. Am pe masă cartea mișelului Huellebecq dar nu-i dau prioritate în detrimentul uguielilor guguștiucului. O să-i citesc totuși cărțile cumpărate,  pentru că vreau să știu ce mai e pe lume și pentru că am dat bani pe ele. Din aceleași motive nu-mi place să arunc mâncare: am cheltuit și am muncit pentru ea. Pentru mine cartea e un aliment iar conștiința nu e decât un meta fenomen al digestiei. Atunci eu de ce mai caut în orice, motive pentru a exista? De ce nu exist vegetativ și fericit? Ceva nu mi-e suficient, ceva nu e în ordine cu mine. Mă salvează telefonl Ariadnei

– Ce face Saskia, are toți boii acasă?

– Da, în sfârșit.  Eu sunt boul cel mare

– Boul Apis. Ai văzut că și-a revenit?

– Asta a coincis cu venirea noii menajere Varvara, care i-a adus tămâie și aghiasmă

–Ți-am spus eu să-l iei pe Dumnezeu în brațe, frate!

- Da soro, dar tot nu înțeleg cum poate îngădui răul. Și dacă noi suntem făcuți după modelul lui înseamnă că și El e rău.

– El, nu e om frate. Tot ce considerăm noi rău, inclusiv moartea, nu sunt așa. Ne înșelăm

- Cum poți iubi un ne om?

– Dar tu un motănel?

– Dumnezeu nu e un animăluț, e ceva mult mai mare

- Și ce e foarte mare are nevoie să fie văzut, înțeles și iubit.

Când lucrurile devin complicate și Ariadna mă bate la puncte, abandonez. Din radioul argintiu izbucnește ca un gheizer de argint, un minunat concert de pian, cu totul neașteptat dar adecvat vizitei neanunțate a norilor primăvăratici, aduși pe cerul albastru de vântul care cântă pe sub ușă – cântă zic, nu urlă, că e plină amiază și lupii nu urlă ziua – aceasta e continuarea discuției cu Ariadna: Beethowen și Radu Lupu (lupu?), niște culmi de pe care se vede infinitul. Îi ofer Saskiei cartofi prăjiți tăiați în felii foarte lungi, în formă de corăbii lungi iar era se bucură ca un copil mare ce este, apoi arunc tot felul de amabalaje splendide la Geheenă. Suntem atât de risipitori! Și nu numai Balcanii sunt ”un tragic loc al unei enorme risipe” ci  lumea întreagă. Ia ghici cine e cel mai Mare Risipitor? Cel de vieți.

    11 mart. Rezumatul pe care mi l-am promis:

  Având Livro cu mine, în chilia laborator, încerc să reintru în atmosferă citind numai sublinierile de sub cele mai puternice rânduri din toată cartea: / Nu-mi pot realiza viața decât în frustrări și abandon... suferința mea nu are altă noblețe decât cea din fraze... am ratat lucruri pe care nimeni nu le ratează nicicând. Am dorit întotdeauna să obțin ceea ce alții obțineau aproape fără să-și dorească. Au existat întotdeauna între mine și viață geamuri mate...n-am fost decât reveria a ceea ce voiam să fiu... Faptul că știm să vorbim și să scriem nu modifică deloc instinctul nostru primordial, acela de a trăi fără să știm cum o facem...S-ar putea ca nici facultatea de a imagina imposibilul să nu fie ceva ce ne aparține exclusiv, fiindcă am văzut pisici privind spre lună și nu - mi pot da seama dacă nu cumva o doreau. Poate că tot ceea ce există, există doar pentru că alt lucru există. Nimic nu există, toate coexistă. / Nu eram decât o reflectare de imagini primite pe tot parcursul leneșei mele plimbări, un ecran alb, pe care realitatea proiecta culori și lumini. Ce n-aș da – simt chiar în acest moment - să fiu cineva care vede toate lucrurile fără să aibe cu ele alt raport decât simpla privire, să le contemplu pe toate ca și cum aș fi călătorul adult sosit numai astăzi la suprafața vieții! . Simt că începe să-mi fugă fericita inconștiență grație căreia mă bucur de starea mea conștientă, somnolența animalică din adâncul căreia stau la pândă, ca între două pleoape de motan tăvălit la soare...A-ți aminti este un repaus, căci înseamnă a nu acționa. Pentru cel care face din visuri viață..primul pas constă în a încerca să simtă lucrurile cele mai neînsemnate cât mai extraordinar posibil – mai fără de măsură. / Nimic nu se întrepătrunde, nici atomii nici sufletele. De la adevăr până la o simplă batistă totul e imposibil. Nu te gândi niciodată la ceea ce ai de făcut. Nici nu face. Trăiește-ți viața!...doar visând, căci viața ta umană este cea care nu-ți aparține, e viața altora. Trebuie să devii pentru ceilalți un sfinx absurd. / Orice efort e inutil dar poate fi distractiv. Orice raționament e steril dar ne distrează. A iubi e ceva strivitor dar e poate mai bine decât să nu iubești. Visul în schimb le înlocuiește pe toate. Vreau să mă visez rege..Printr-un act subit iată-mă brusc devenit rege...Cea mai bună metodă de a începe să visezi este cu ajutorul cărților. Romanele îl pot ajuta mult pe un începător. Când familia și necazurile ei par mofturi obositoare în comparație cu romanele, e un semn de progres....În al doilea stadiu trebuie să-ți construiești romane pentru tine însuți. / Viața materiei trebuie să fie sau un vis pur, sau un simplu joc de atomi, ce ignoră concluziile inteligenței noastre, precum și motivele emoțiilor noastre. Deci esența vieții este o privire, o aparență..aparența de a nu fi nimic...ne-fiindul; viața e moarte. Inutil este deci efortul de a construi cu ochii ațintiți spre iluzia de a nu muri! / Astăzi, apropiindu-se mai alene decât oricând, moartea a venit să facă negoț la ușa mea. Mai alene ca oricând și-a etalat în fața ochilor mei covoarele, mătăsurile și șalurile de damasc ale uitării și consolării cu care ne îmbie. Prin Moarte trăim atunci când visăm, căci a visa e negarea vieții”. /

Aceste rânduri lămuresc complet tema Cărții: visul ca negare a vieții reale e singura cale sortită visătorului. Transcriind acest lung șirag de citate din Cartea neliniștirii am fost ispitit să încerc să aflu singur un (alt) sens pe care l-ar putea conține. Pessoa a intuit acestă posibilitatea și a notat: Mai bine să nu comiteți greșeala. Dezbărați-vă de obiceiul pueril de a le cere un sens cuvintelor și lucrurilor. Nimic nu are sens.