miercuri, 7 martie 2012

CHIPUL DIN GEAM, 13 septembrie

               
Marţi, 13 septembrie. E încă foarte cald afară şi recunosc: m-am obişnuit cu aer condiţionat, lumină şi muzică. Trăim înfăşuraţi în electroni ca un cocon în mătase. Ce fluture vom deveni fiecare şi în ce grădină vom zbura, nu ştim. Am citit până la miezul nopţii şi nu m-a mai luat somnul până la 3; a fost lună plină dar am avut şi un gândăcel cât o gămălie în aşternut, o gărgăriţă; am crezut că e un purice de pisică după agitaţia  Fatamei care ţopăia cu un mârâit scurt pe cristalul mesei din loggia şi venea să mă privească  cu ochii ei galbeni ca două mici luni, ce păreau să ştie mai multe decât cea mare din geam. Somnoros, am vrut să-mi fierb un ou tare însă a ieşit moale, s-a spart în geantă şi mi-a mânjit totul; a trebuit s-o răstorn şi să spăl inclusiv cartela de metrou pe care am pus-o la uscat pe abajurul lămpii de birou. Apoi s-a oprit lumina chiar înainte de a apuca să-mi fac o cafea pe care abia o cumpărasem şi emana un parfum chinuitor. Am tot aşteptat curentul dar n-a revenit decât la ora 15 deci n-a mers nici instalaţia de aer condiţionat. Am citit în penumbră Studii de filozofie de Petru Creţia: inteligent şi poetic. Nu-ţi vine să mai scrii un  rând după ce citeşti aşa ceva.

   Miercuri, 14 septembrie. De dimineaţă în glasvand, soarele mă privea indirect, cu un ochi mare şi avea un pui în geamul de sub el. Dacă suprafeţele lui B1 şi ale glasvandului sunt drepte, de ce se reflectă soarele numai în două geamuri? De ce văd doar 3 deşerturi portocalii şi 3 ceruri gălbui străbătute de o şosea albăstruie, de ce zăresc doar câteva rame şi o muchie? E vorba de culisarea milimetrică a uşii pe balama şi de poziţia ochiului meu. Ceea ce mă mulţumeşte pe moment e că am impresia că trăiesc pentru câteva clipe în 2-3 lumi deodată, la fel de luminoase şi de umbroase.
   Am renunţat la o expediţie programată anul ăsta, pentru a nu o lăsa pe Dana singură, dar merg la biroul de paşapoarte pentru a-mi ridica noul document de călătorie, ca un exerciţiu de libertate.
-         E ziua dumneavoastră. La mulţi ani! îmi spune funcţionara.
-         Îl ridic azi, pentru a-mi face un cadou
-         Distracţie plăcută!
   Viaţa nu e decât un prilej de distracţie? Ţin secretă aniversarea zilei de naştere, pentru că nu mă consider atât de important încât să fac din asta un eveniment. Nu e  totul ceva strict local, personal?
  
   Joi, 15. IX a. Platon avea umor, provenind din spiritul lui ludic. Umorul „Cârcotaşilor” a reuşit să  mă scoată din apatia caniculei. Chinezii îşi cumpără neveste vietnameze deoarece chinezoaicele sunt puţine şi capricioase. O vietnameză costă 700 de euro bucata şi au un an garanţie.

   Vineri, 16 IX a. Lumea reflexelor e dură, rigidă, „respingătoare”, cu toate că nimic nu are trup. Are inflexibilitatea oţelului care se rupe dar nu se îndoaie, nu se mulează, nu se pierde pe potecile încolăcite ale unui răspuns ezitant. Dacă totul e echilibrat, ar trebui să existe o contracarare a matului, a corpului nesclipitor, a umbrei şi a umbritului. Pe seară, în cuhnie, în timp ce în lumea radio ului argintiu o femeie numită Sara, trimite cuiva câte o scrisoare de dragoste în fiecare zi, îmi amintesc de artezienele ultimei intersecţii din drumul către casă: mănunchi de păpădii de metal cu puf de apă pulverizată. Pe ochiurile de geam ale blocului cu 16 etaje o orgie de curcubeie întrepătrunse, vârtejuri policrome, ca acelea produse de descompunerea luminii în petele de petrol: o frumuseţe absurdă, existentă doar în ochiurile de geam şi în ochii minţii. Dacă m-ar întreba cineva:
-         Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? I-aş putea răspunde:
-         Ca  în oglindă, cu cei ce nu fac asta. Ascult cântecul Cercuri pe nisip. Cine ştie ce naţionalitate o avea cel ce cântă dar englezii nu-şi fac probleme. Important e că engleza reverberează. Apoi alt cântec: Ploaia te loveşte în faţă / Noaptea ce în tine pătrunde / Singur stingher / Totu-i absurd şi la fel. Pe peretele umbrit de seară, dunga roşcată a unui amurg african strivit în orizontul plat, se strecoară ca un SOS lipsit de speranţă. Nu apuc să scriu, că dispare. În cuhnie am însăilat primele rânduri ale blogului  Joc pe cercul cuvintelor, cu o Invitaţie geometrică şi cu articole despre evoluţia văzută invers, de la animalele superioare în jos, dar n-am primit nici un răspuns. O confirmare a singurătăţii.
Greutatea krill ului, răcuşori de 5 cm din apele antarctice, depăşeşte greutatea omenirii. Noi, cu miliardele noastre, nu suntem ceva atât de important pe planetă.

      Sâmbătă 17. Frânt de oboseală, după retuşurile de ultimă oră, contra cronometru, ale Noului Muzeu şi după două vernisări într-o zi, m-am culcat la 19.30. Deşi Fatam m-a trezit cu noaptea-n cap ca de obicei, am reuşit totuşi să adun 10 ore de somn, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat demult. A fost  oboseala dar şi noaptea fără lună. Pe întuneric, în lumina albăstruie din glasvand se distinge conturul vag al lui B1, cu o singură fereastră luminată, un geam mic, kafkian. Zi de curăţat duşumeaua, frigiderul în interior, piaţă, mângâiat Fatam pe care o întreb:
-         Ce fel de vietate eşti, de aluneci aşa pe sub mâna mea? Crap, lin sau crocodil?
-         Crocodil! Şi îşi înfige dinţii în mâna mea. Din dragoste.


   Duminică. Cinci corăbii de sticlă înaintează în cinci deşerturi verticale de un portocaliu obosit, printre valuri de flori roz şi galben proaspăt, în glasvandul matinal unde se află înfipt un catarg cu vârful în jos. Din loggia de sud privesc prin fereastra deschisă realitatea mată: B1 complet neluminat. Nici urmă de catarg sau stâlp de beton „pe afară”.  Ca pe ecranul unui cinemascop freamătă creasta arţarilor şi ca într-o sală de cinema se aud ciripeli scurte, întâmplătoare, ca  cioburile unui geam spart. Jos, în spate, un interfon îşi porneşte vaierele de sirenă şi începe să mugească surd  bătrânul lift oprit cu o zdupăială bruscă, definitivă. Zorii tot mai bătrâni îşi revarsă lumina gălbuie, pe pereţii kamereidormitor unde umbra unui plop bătut de briză semnalizează ritmic. Partea din spate, dinspre ceafă şi dinspre călcâie a clipelor dintre somn şi trezie se consumă în anonimatul unor poziţii neexplorate. Soarele de un galben argintiu, aproape alb se revarsă pe sutele de lacuri ale ferestrelor, o rumoare de clopote şi ropote de toacă alungă diavolii şi-şi cheamă credincioşii să-şi slăvească dumnezeii. Fiecare are dumnezeul la care poate ajunge şi pe care îl poate întrezări.
   Di Ana a plecat ieri la Sinay, la sora ei şi a sunat-o pe Dana înainte de a părăsi Capitoliul. O mai bântuie încă teama de a nu se certa cu Elis? Zicea că aproape a terminat de turnat betoanele la lucrarea de la marginea oraşului. Pe muncitori şi ingineri îi dirijează bărbăteşte şi totuşi îi e teamă de întâlnirea cu Elis? Fiecare avem un călcâi vulnerabil. Di Ana e subtilă: nu încearcă să afle ceva despre cineva decât din surse indirecte pe care le urmăreşte atent şi le interpretează.   Aseară, în timp ce priveam un film despre un jucător de base boll, am citit pe internet despre minimalism şi am completat o fişă în notele eclectice  gândindu-mă în acelaşi timp, la felul în care se transformă în timp iubirea. Se degradează pe anumite porţiuni şi se reface în altele. La film mă uit fără sonor ca s-o las pe Dana să doarmă. Glorie sau moarte pare să fie deviza omului. Către ce ne îndreaptă această necesitate a excelării cu preţul vieţii? Iată ce aflu despre pictura geometrică a lui Add Reinhardt: filtrele de lumină, sticla translucidă, culorile foarte deschise, dizolvă muchiile iar obiectele plutesc în spaţiu. Nişte critici literari clasifică scriitorii pe generaţii, pe decenii sau în categoria „fără categorii”. Astfel, un scriitor poate face parte din multe categorii sau e plasat într-o singură rubrică, deşi ei nu şi-au pus problema clasificării. Cât despre iubire, ar trebui să vedem mai modest şi mai rece lucrurile. Hormonii ne fură libertatea iar longevitatea normalizează trăirea. Geamurile şi oglinzile reflectă mai curat şi mai senin decât noi, un răsărit sau un amurg de toamnă.

   Luni. Soare dublu, roşu, în geamuri îndepărtate. Sunt nomadul caleidoscopului de deşerturi prizoniere în poliedre, în cercuri şi curbe. Arunc tava cu nisip a Fatamei, mătur în cuhnie, pregătesc micul dejun pentru Dana, mă îmbrac şi plec cu mişcări somnambulice spre Gaura de Vierme. Mă agăţ ca un liliac de bară şi continui să dorm până la muzeu. Au fost mulţi vizitatori, acum sunt bani pentru orice expediţie, chiar şi în pampasul argentinian. Vitrinele sunt pline de urme de degete şi de vârfuri de nasuri. Pe hol, crocodilul înfăşurat în folie de plastic e tot pe duşumea, în mersul lui static, prin neantul din care fac parte şi eu, cu viaţa mea. Pe frigiderul de pe hol se află copaci din plastic, nu mai înalţi de o palmă şi iau unul pentru laboratorul meu ca să-mi amintească de fagul mare de la Sinaia. Aşez „bonsai” ul pe masa de lucru alături de cămila origami, cu trei picioare. Virtualul izvorăşte din noi, ne dă ocol, ne înconjoară ca un vârtej de căluţi de lemn. În Curtea Interioară e linişte, frunzele castanului ruginiu au invadat aleile iar băieţii de serviciu nu mai fac faţă cu măturatul. Poate nici n-ar trebui măturate frunzele căzute, ar trebui lăsate să troienească totul ca o ninsoare de clipe moarte. Las radioul să povestească despre ciudăţeniile şi contrastele Capitoliului: un tip a făcut calului lui un tort de mere de ziua lui, a scris o carte şi a intrat călare la lansarea cărţii, îmbrăcat în roşu şi sunând din trâmbiţă. Înainte de a dormi am văzut un film în care o navă extraterestră staţiona nemişcată deasupra planetei. Când pământenii au încercat să intre în comunicare cu ea, răspunsul a fost paralizarea sistemelor electronice urmată de atacul cu roboţi care recoltează clorofila şi proteina cum cosim noi cerealele: o dizolvă şi o absorb cu nişte nave uzină. Provin de pe o planetă cu fiinţe prădătoare, cum sunt leii. Trag de ganterele roşii timp de 20 de minute pe muzică ritmată, mă plimb mână-n mână prin Saint Tropez cu o tipă cu care cheltuiesc mulţi bani după care o luăm direct în sus, deasupra mării, cu bătăi de aripi. Primesc două telefoane: unul de la Di Ana care-mi spune că e bine ce fac, că aşa face şi ea, că astfel ne menţinem corpul şi beatitudinea, celălalt telefon e de la Van care, excitat de participarea la susţinerea unei teza de doctorat, vine mâine să lucrăm la teza lui. Îmi face program! Partea proastă cu sportul la mine, ca şi cu toate celelalte, e că nu sunt cumpătat. Totul la mine devine viciu. Dacă îmi place ceva nu mă pot opri, aş ţine-o aşa până la moarte. Nu degeaba în calendarul chinezesc sunt „Şobolan”: şoarecii de laborator apasă clapa plăcerii renunţând la mâncare şi murind de epuizare. Uneori mă întreb cum de n-am crăpat până acum când am făcut tot ce se putea face ca să nu mai fiu? Nerealismul oricărei existenţe e mult mai mare decât crede fiecare, bate spre  80% din ceea ce faci. Un satelit de 7 tone va cădea nu se ştie unde iar directorul institutului de fizica Pământului, un gogoman înmărmuritor, spune că ne putem aştepta „în orice clipă” la un cutremur de 7 grade. Seceta de peste o lună de zile a făcut ca Dunărea să scadă atât de mult încât unii şoferi o traversează prin vaduri în zona podului Giurgiu – Ruse. Primarul Oprescu e invitat să transforme albia Dunării în autostradă.
   Seara, în ecranul televizorului palpită un balet iar pe cerul vertical al glasvandului trece un zbor de păsări rare.

   Marţi 20. Unde o fi căzut satelitul de 7 tone ? În rumoarea matinală a motoarelor, un scrâşnet de frână pe carosabilul umed: o rablă patinează lung până pe zebra unde un tătic cu 2 copii de mână se opreşte consternat. La muzeu  încep săptămâna cu vizite: Lascu, speologul,  cu un prieten al lui din Portalnd – Oregon, apoi Stanciu zis Ceaşkă de la Oceanic Club, care nu visează decât expediţii în Africa.
   De dimineaţă era destul de frig dar acum e destul de cald ca să simţi că n-ai trecut încă de vară. În cartier vântul apleacă arţarii care mătură lumină şi umbră peste clădiri până la jumătatea lor de jos. De la  mijloc în sus clădirile îşi recapătă evanescenţa – par vapoare în depărtare sau avioane în văzduh. Undeva la ultimul etaj, într-un balcon ieşit în relief ca o nacelă, se observă capetele „piloţilor”. Vântul dezveleşte nişte gutui lucioase care îmi  reproşează că nu le-am observat până acum. Fatam sare pe placa de marmură de pe caloriferul cuhniei şi miaună privindu-mă în ochi. Vrea carne. Nu am. Merg în piaţă şi-i cumpăr bucăţi de viţel pentru gulaş iar mie îmi iau 3 beri, 2 pârjoale, mă întorc şi citesc 113 pagini din Vând kilometri de Mihai Barbu, motociclistul care a fost singur în Mongolia. Cine poate rezista tentaţiei de urmări altă viaţă în care se oglindeşte?  Odobleja spunea (în versuri, cum îi stă bine unui savant care se respectă): Primul gând ce-l are gândul // e gândirea să-ntâlnească.
 
   Miercuri. Prima zi înnorată din toamna asta. Întâlnesc prima castană, căreia îi dau un şut ca în fiecare toamnă, trimiţând-o cât pot de departe pe jgheabul şoselei. E ziua şefului, care primeşte cadou un glob terestru ce se desface la ecuator şi înăuntru poţi ţine sticle. Cineva îl cunoaşte. Norii de afară sunt oglinda norilor din Vând kilometri, uniţi de o melodie melancolică. Ceva s-a încheiat dar nu complet şi ceva a început deşi nu ştiu ce. Lumina e din ce în ce mai ciudată pe măsură ce e tot mai înnorat, mai gri. A fost o vară lungă. Nu pot face nimic altceva decât să mai înghit o sută de pagini din epopeea lui Barbu: am trecut de Ulan Bator şi sunt din nou către ruşi. Regret că părăsesc Mongolia, sunt rupt în două de dorul de ţară şi de regretul că plec de unde visasem să ajung şi ajunsesem, scrie el. La pagina 257 sunt de acord cu el când au sfârşit-o cu toţii înotând în bere. Plecăm împreună spre piscina cu bere. Apoi, în Kazahstan experimentăm o sumedenie de singurătăţi în mişcare. Corect. Ştiu din experienţă.

   Joi seara, în capătul străzii umbrite, sclipeşte o stea de argint sau de platină. Pe scările blocului, o pisică stă ca o regină, cu coada încolăcită pe după corp, cu urechile drepte, privind mândră în ochi, neantul. Tavanul gangului blocului clipeşte dintr-un ochi portocaliu, acoperit de o pleoapă de sticlă mată: un ochi de dinozaur.
   - O să ajungem şi noi să avem strănepoţi, am auzit pe cineva dintr-un grup de trei, care stăteau de vorbă pe trotuar. A ajunge înseamnă a călători intens, continuu. Suntem călători ca şi caii, ca şi miezul de piatră al muntelui care a fost cândva orbit de soare.  Pe o furgonetă scrie Circus americano, Elephant Show, spectacol sută la sută adevărat. Deşi sirenele urlă, trec neobservate de majoritatea pietonilor. O lumină difuză, ca o pulbere neterestră irizează arţarii care se încăpăţânează să rămână verzi. În cameradormitor Fatam, aşezată pe pijamaua mea dă foarte uşor din vârful cozii privindu-mă  prieteneşte. Scot o plantă bătrână din ghiveci dar nu mă îndur să-i dau drumul în gol fără scrupule, în văgăuna cilindrică, întunecată, a tubului de tablă zincată. Apoi caut doi cartofi ca să-i prăjesc: unul mare şi blond altul mic, cu ochi şi cu buze roz. Îi arăt Danei
-         Or fi oamenii unui tărâm necunoscut, îi spun.
-         Termină, că nu-i mai mănânc! În copilărie am avut o găină şi un porc din care n-am mâncat pentru că eram prieteni.
Mă sună blondul Tarzan, leit Weissmuller, care e criţă ca de obicei când mă sună. Adică  odată pe an.
-         Ce faci? Eşti tot în alb, ca un armăsar arab?
-         Da, mă cheamă El Zorab. Uite care-i cioaca: vreau să vin cu nişte rude să vedem noul muzeu, da’ să ni-l arăţi tu. Dau o ladă de Tuborg
-         De ce?
-         Ca s-o bem.
Nu mă pot supăra pe el. E de bază. Îmi aducea bere rece la orice oră din zi şi din noapte în căldura deşertului şi mă ajuta şi la colectări. E geograf cu diplomă dar preferă să câştige ca faianţer. Am terminat de citit cartea lui Mihai.

   Sâmbătă am plecat din nou spre Piaţa Gloriei fiind de serviciu.. Soare glorios, răcoare de toamnă, o pisică neagră doarme pe carosabil, cu un bujor roz, la gât: maţele. Trec pe lângă un restaurant numit Rond dar chenarul e oval. O nepotriveală. De ce a murit pisica şi a trebuit să o văd eu? Nu ştiu cum influenţează lumea geometria şi aritmetica dar aseară într-un film, doi bărbaţi îi spuneau eroinei: nu ne-ai învăţat tu că dacă doi sunt egali între ei, sunt egali cu al treilea? Ea era al treilea
-         Da dar eu am obligaţia să nu ţin cont de asta
-         De ce?
-         Pentru că de la 3 în sus nu se mai poate prezice nimic.
La intersecţia cu arteziene, păpădiile de apă zvâcnesc sacadat ca nişte meduze. Două chivuţe tinere şi frumoase stau rezemate de magazinul second hand de damă. Aud ce spun, fără să vreau:
-         Fă, m-a spart ăla azi noapte. Sunt dihocată
-         Nu ţi-o fi plăcut?
-         Ba da, dă-l dracu, da nu mai vreau să-l văd trei zile
-         Peste două zile-l chemi tu.
   E încă vară. Reuşesc să fac la timp turul de control şi să organizeze echipa. La o săptămână după redeschidere sunt destule lucruri nerodate. Doamna Paltin care rupe biletele nu ştie engleză şi o învăţ să spună străinilor: tichiţ pliiz, teik dis uei, dăunsteăz.
-         Ce înseamnă dăunsteăz?
-         Pe scări în jos.
Îmi cumpăr de la mini magazinul nostru cu jucării o zebră de plastic cât palma, plină de dungi pe cap, pe picioare şi pe coadă. O voi pune pe birou lângă cămilă şi baobab. Pentru că e coadă afară, bag peste rând nişte bulgari în amintirea gestului frumos făcut de un ghid la Capul Caliacra când ne-a lăsat să vizităm fără bani rezervaţia şi îmi atrag reproşurile unui domn român la andropauză care-mi spune cu ţâfnă: şi noi suntem bulgari! Bun, recunosc, acum sunt în postură de funcţionar şi funcţionarii sunt o specie infectă în România. Mă ofer să-l bag şi pe el cu toată familia peste rând şi să-l şi ghidez dar el refuză aşezându-se ostentativ la coadă şi boscorodindu-mă în continuare. Când se liniştesc lucrurile mă întorc în laboratorul de sub streaşină trecând pe lângă crocodilul din hol şi auzind ţipetele elefanţilor virtuali care răsună în mansardă. Îmi place viaţa printre animale, siluetele şi vocalizele lor aşa cum îmi plac şi cântecele omului. Zi grea dar frumoasă, cu atâtea mii de vizitatori.
   Seara, după ce am ieşit din gaura de vierme am mers în urma unei fete  cu mâini atât de elastice încât la fiecare pas palmele i se răsuceau, exact ca ale Duanei Zimnicar, când o urmăream prin oraşul Pitit până ce dispărea după stiva de traverse de cale ferată. Ştiu că mă poreclise „nebunică”. Pentru ce conservă creierul astfel de fantome? Memoria e necesară şi rentabilă: ce a fost bun odată poate fi şi a doua oară. Oricum, aşa se adună o informaţie uriaşă şi se depozitează la grămadă, să fie! Ne domină iluzia binelui chiar şi după ce el se spulberă ca o ceaţă sfâşiată de vânt. Refuzăm să acceptăm duritatea realităţii şi mergem aşa, pe muchie de cuţit, fără se ne dăm seama, longevivi, în fragilitate.