vineri, 30 septembrie 2011

MUZEUL ALTFEL

GIRAFA DIN FAŢA MUZEULUI

Domnule Director
Vă aduc la cunoştinţă următoarele:
Fac pipi câinii noaptea, pe copitele girafei
Scoate scântei electrostatice pielea ei de silicon
Când e mângâiată de cei ce se pozează
Şi se aud ecouri înăbuşite
Când ciocănesc puştii cu degetul în genunchi
(Că doar până acolo ajung) şi o întreabă:
-Eşti acasă? deşi ea continuă să tacă
 Să tacă şi să facă ceea ce nu e în stare
Nici un alt animal:
Face gât
Cu care-şi străpunge soarta butaforică
Până sus, la tufişul cerului de oraş
Ciugulind de acolo frunzele veşniciei
Cu buzele ei catifelate
Şi lustruind cu limba ei lungă
Ţepii stelelor nocturne.

Vă rog respectuos să luaţi măsuri
Să nu mai permiteţi actorilor
Să-şi plimbe câinii noaptea pe sub ea
Şi trecătorilor să-şi dea capul pe spate
Tasându-şi şi mai rău cele 7 vertebre cervicale
Câte are şi ea
Ca s-o privească în ochii ei de ghips
S-ar putea plictisi într-o bună zi,
Şi-ar putea pune în mişcare marea ei inimă nebănuită
Şi ce ne facem atunci?
Dacă-i urmează exemplul toate celelalte animale
Din Muzeul Antipa?
Unde am ajunge, vă daţi seama?
Trecătorii să se ducă dracului în Africa,
La Polul Nord, în adâncul oceanelor
Şi să lase girafa în pace
Să viseze în continuare, de capul ei
De pe gâtul lung
Pe sub genele foarte frumoase şi lungi
La care nu ai voie decât cu privirea să ajungi

Cu respect, unul dintre îngrijitorii îngrijoraţi
Şi paznicii de noapte benevoli
Ai instituţiei ce cu onoare conduceţi

                                        Cornel Pârvu

luni, 29 august 2011

JUNG ŞI OŢOIU

26 august. E una din zilele în care simt nevoia să scriu. Pare o nevoie fericită pentru că, aşa cum spune Marquez  „plăcerea de a scrie este cea mai intimă şi solitară plăcere ce se poate imagina”. Nu întâmplător  am scris pare. Este nu există, ar trebui eliminat din orice limbă. Simt nevoia să scriu pentru că aseară, când răsfoiam o nouă Dilemă Veche doi meteoriţi grei s-au rostogolit cu viteză cosmică, până aproape de centrul fiinţei mele ascunse: Jung şi Oţoiu.
   Eram cuprins de acea vagă tristeţe, ca după o îmbrăţişare totală, privind soarta manuscrisului meu Somnul marmotelor. Fiind doar entomolog şi poet amator, mă blamam că m-am lăsat capturat prea târziu de capcana scrisului atâta timp cât lumea nu e decât o suită de capcane. Mă consolam cu convingerea că orice om, atâta timp cât trăieşte, are dreptul la orice, dacă nu produce răul.
   Scriitorii de care am pomenit, mă fac să fiu recunoscător tuturor celor care au scris vreodată: în acest nou moment de răscruce al vieţii, mă ajută să-mi continui  drumul pe care nu ştiu cum am ajuns: al scrisului.     Întâlnirea pare să-mi dea soluţii la unele întrebări despre anonimat, efemeritate, ştiinţă, mit, stil, care mă frământă şi pe mine, în virtutea dreptului de care vorbeam.. E vina mea că nu le-am rezolvat până acum sau că am recidivat, deşi Paler spune clar că nu-ţi poţi permite să te consideri nici măcar ratat: ai avut oare idealuri atât de măreţe ca să poţi pretinde să spargi emisferele de Magdeburg ale anonimatului? Iar Borges arăta că nici celebritatea nu rezolvă mare lucru: „trufaşele tomuri produse de vanitate nu pot fi niciodată o oglindă  a lumii, ci doar un fapt infim care se adaugă acestei lumi”. Celebritatea nu te scapă de anonimat în faţa neantului. Iată ce spune Carl G. Jung despre el: „pentru a înfăţişa procesul devenirii mele nu mă pot folosi de limbajul ştiinţific pentru că eu nu sunt o problemă ştiinţifică. Ceea ce contează cu adevărat derivă nu din realizările exterioare ale unei vieţi ci din traseul ei interior. Numai printr-un mit se poate exprima ce este omul, conform intuiţiei sale lăuntrice”.
    Poate că Jung o fi fost complet nebun când a scris Cartea Roşie sau cartea nouă (Liber Novus), important e că a ieşit sănătos din rătăcire, că s-a vindecat singur autoanalizându-se într-un mod foarte curajos şi metodic, ajungând la concluzii interesante măcar pentru scriitori dacă psihanaliza şi astrologia sunt considerate în bloc şarlatanii, de către Michel Onfray, filosof la modă în Franţa. Jung spune: „Lucrurile nu au nici un sens. Semnificaţia lucrurilor este posibilitatea creată de voi de a trăi în această lume”. Deci nu dilema anonimat / celebritate contează, pentru că nu îţi aduce nemurirea, ci traseul interior care îţi dă soluţia acceptării vieţii.
   La terminarea jurnalului de la Sinaia, numit Somnul marmotelor,  m-am întrebat dacă poate fi ceva valabil, compatibil cu actualitatea. Şi aflu de la Jung că introspecţia, drumul interior, mitopoetica sunt cele mai importante aspecte ale unei vieţi. Din recenzia lui Marius Chivu despre Coaja lucrurilor de  Adrian Oţoiu aflu altceva care m-ar putea ajuta să folosesc într-un fel  documentaţia neorganizată, stratificată natural, de sute de pagini, pe care eu o numesc  Notele eclectice: stilul de a scrie, numit de  Oţoiu „gaură neagră”, care absoarbe tot. Or eu, în jurnalul de la Sinaia afirm metaforic, independent de Oţoiu, că folosesc în scris procedeul găurii negre. Cum să nu mă bucur dacă ceea ce am scris eu se potriveşte cu optica autorului Cojii, considerată romanul romanelor, mare hit, obiect de studiu academic al poeticii prozei, rezervorul tematic al romanelor postmoderne româneşti din ultimul deceniu (cf. Marius Chivu citând pe Simona Sora).    Pot deci să continui tehnica găurii negre, să mă scufund în interiorul sferelor şi să rămân simultan „în magia iluziilor suprafeţelor lumii în căutarea sensului care nu poate fi decât însăşi (sic!) dansul ei” (Simona Sora). Iată cum  o lectură de seară îţi poate arăta o cale pentru rezolvarea unor probleme dificile şi iată de ce nu merită să renunţi la exerciţiul familiar al  răsfoirii dilemelor altora.

joi, 4 august 2011

RĂZBOIUL POEŢILOR

BALENE  ÎN  DEŞERT
        

      Multe fosile se găsesc în deşert, după cum tot un fel de deşert informaţional, a fost paleontologia acum 100 de ani. Dar, descoperirile s-au înmulţit nesperat de mult, iar azi, reînvierea virtuală a dinozaurilor îi fascinează pe cercetători şi pe copii deopotrivă. Pentru un naturalist, găsirea unor ramuri lipsă din arborele vieţii, e un subiect de eternă şi puberală uimire. După ce am muncit conştiincios, ani de zile, pentru completarea inventarului de specii de insecte din fauna României, bătând ţintă după ţintă, în talpa acestui pantof, în speranţa că-l voi face să păşească, acum consider că am şi eu dreptul, măcar cât un copil care vizitează muzeul, să recad în vraja altor istorii naturale, ba chiar să perseverez în aceste preocupări marginale, cu riscul de a mă prinde în vârtejul lor, către un centru imprevizibil. Ignorând pericolul, consider şi eu, că fiecare potecă neurmată, e o ratare  a unei minuni, la care râvnesc şi pe care n-aş vrea să o mai las să-mi scape.
   O astfel de potecă începe la 100 de km de Cairo, într-o zonă deşertică izolată, la sud de Oaza Fayoum, în rezervaţia paleontologică numită Wadi Al Hitan-Valea Balenei.   Aici ies din nisip câteva sute de schelete de balenă din genul Basilosaurus care a trăit acum aproape 40 de milioane de ani. Cum au ajuns la lumină aceste schelete de balenă protejate printr-un cordon să nu fie zdrobite de vehicule sau călcate în picioare, ştie numai acel domeniu fascinant aflat dincolo de  suprafaţa oricărei aparenţe, numit istorie naturală.
    Însuşi Egiptul, acum 34 – 40 milioane de ani, a fost drenat de cel puţin 3 sisteme hidrologice diferite, care s-au concurat (până şi bazinele hidrografice se concurează!) odată cu ridicările tectonice ale horstului sirian şi schimbările climatice. Nu e deci vorba de un singur sistem hidrologic imaginar, un Protonil, ci de mai multe sisteme, între care Nilul modern a avut un rol minor. El datează doar de 250 de mii de ani iar câmpiile de nisip şi dunele actuale sunt doar o pătură subţire, adusă de vânturile puternice şi persistente care au acoperit roci mai vechi (marne mâloase şi argile calcaroase), cu fosile de moluşte, rechini, ţestoase, crocodili şi multe schelete de strămoşi ai balenelor (arheocete) rămase captive în sedimente odată cu ridicarea uscatului.
Cele mai vechi arheocete, ca Pakicetus din Pakistan, se pare că au intrat în mare din cauza prădătorilor, ajungând ca Basilosauridele cei mai tineri strămoşi ai balenelor, să fie răspândite virtual în Eocenul târziu (acum 35 de milioane de ani) pe tot globul, din Noua Zeelenadă, Senegal şi Europa până în Iordania, Egipt şi sud estul SUA. Deşi mai există un Sanctuar al Balenelor în Mexic, la Vizcaino, cel de la Wadi al Hitan  are fosile de cea mai bună calitate, conservate în mediul lor natural geografic şi geologic (păduri piterificate de mangrove) şi care demonstrează că strămoşii balenelor aveau picioare.
După 10 milioane de ani de la intrarea strămoşilor lor în mare, Basilosaurus isis din Wadi al Hitan avea încă resturi de picioare posterioare care nu le mai puteau folosi la mers dar le-au păstrat ca să-şi poată ghida corpul serpentiform în dificila acuplare acvatică aşa cum fac rechinii cu apendicele lor.
   Cele 406 schelete de balene ce răsar în soarele fierbinte printre nisipurile şi rocile milenare au în spate o luptă dintre uscat şi apă. În jurul marelui cerc al Bazinului Fayoum  se pot trasa cercuri mai mici, ca Valea Balenei, Templul Crocodilului (Qasr El Sagha), o mulţime de situri arheologice cu vestigii  paleolitice, neolitice, faraonice, greco romane, copte, islamice.
Nu ştiu dacă noi, naturaliştii conştientizăm suficient cât de mult datorăm acestei invenţii a naturii numită os, fără de care n-ar fi existat viaţa terestră superioară, scrutarea orizonturilor de sub fruntea ţinută vertical de coloana vertebrală şi nici înregistrarea istoriilor naturale în runele fosilelor. Ceea ce mă impresionează şi mai mult, e că şi osul şi  întâmplările uimitoare care l-au precedat şi îi succed, numite specii terestre şi gânduri, s-a născut în adâncul Oceanului care doarme acum în nisipul fierbinte al deşertului. Pentru o vreme.

POEŢII LUPTĂTORI
 (Războiul balenelor)

   Războiul poeţilor se poartă în sufletul lumii, cu lăncile  sentimentelor. Dacă sufletul e ceva străin pe pământ, atunci poeţii sunt extratereştrii noştri cei buni. Poate n-ar trebui să se supere nici un om când este acuzat cu ironie că în loc să fie realist, e „poet”. Am citit undeva adevărul istoric şi deci verificabil de către cârcotaşi, că în ultimul război mondial, un poet a salvat aurul unei ţări nordice, plimbându-l într-un tren prin Europa. La fel, am aflat că una din cele mai bune cărţi ale Hertei Muller cea viril realistă, e o suită de poeme în proză. Pot şi poeţii adică, să treacă la fapte şi atunci o fac cu magnificenţă. La fel se întâmplă în „Războiul Balenelor” în care Paul Watson după ce s-a separat de greenpisiştii care acţionau prea lent şi indirect, el s-a autointitulat un pirat- haiduc, salvator de balene şi acţionează de vreo  6 ani cu vasul ce poartă numele eroului australian al protecţiei naturii, erou „petrecut” sub ochii noştri, Steve Irwin, în salvarea imediată a balenelor.
Mărturisesc că din tot ce se poate vedea pe „televizorul planetar”, acest război pentru balene mă ţine cu sufletul la gură. L-am văzut pe Watson făcând greşeli copilăreşti, periclitând viaţa coechipierilor sau izbindu-şi pur şi simplu vasul fragil în gheţari şi în coca blindată a aşa ziselor nave de cercetare japoneze. L-am văzut pozând intenţionat sau nu, în erou de operetă în faţa presei şi mai ales l-am văzut luând parte nedreaptă şi periculoasă, prietenului lui fatidic, neavenitului Peter Brown, o adevărată bombă de stângăcie ce poate arunca în aer totul, în orice clipă. Dar îi iert (şi eu) până şi asta. Prea suntem absurzi în perseverenţa criminală cu care omorâm balene de 800 de ani încoace! Cine şi de ce a stabilit că japonezii au voie să ucidă „pentru  cercetare”, 935 de balene pe sezon?
   Am mai descoperit un poet care-şi scrie cu propria viaţă pasiunea pentru balene: Roger Payne care şi-a stabilit locuinţa în golful Valdez din Patagonia pentru a putea privi şi asculta cântecul  balenelor, din cerdac. Centrându-şi existenţa (casă, soţie, copii) pe studierea comportamentului balenelor, el ajunge la o concluzie cât se poate de pilduitoare pentru comportamentul omului: balenele sunt un exemplu cum cel mai mare şi mai deştept mamifer (dacă ne luăm numai după structura creierului şi a comunicării) a putut trăi în armonie cu natura. Atât cât l-am lăsat noi. Morala lui Payne sună aşa: poţi avea un creier complex şi fără să distrugi lumea.

Epilog. Îmi tot notez câte ceva în timpul serialului amintit dar nu am mai avut răbdarea să se termine ca să am o imagine de ansamblu. Ultimul lucru pe care l-am notat a fost că în timpul unei furtuni ce îi putea fi fatală şi în care a intrat cu bună ştiinţă, ca de obicei, Paul Watson nu găsit cale mai bună de a o sfida decât recitând din propriile poezii, surpriză foarte plăcută pentru mine, deşi n-aş putea spune neaşteptată.

  
BALENELE ANTROPOFILE

   Balenele cântă în ocean şi sunt conştiente că fac asta. Cântecele din perioada împerecherii sunt suave. Sunetele acestor îndrăgostiţi de talie mondială se aud de la un mal la altul al oceanului. Dacă putem spune că Oceanul are maluri. Puii lor rămân câteva luni în cântecele adulţilor. Nu sunt cântece oarecare, sunt cele mai complexe cântece non umane (omul percepe 8 octave, balenele 12): le putem compara cu ariile, cantatele şi oratoriile.
   Balenele nu se plictisesc să înoate toată viaţa în ocean. Se luptă, se îndrăgostesc, îşi cresc copii dar se mai şi distrează.  De exemplu, când bate vântul îşi ţin deasupra apei marea lor coadă pe lat, ca pe o velă şi se lasă împinse de vânt. Oare cum râd balenele?
    Nu ştim dacă balenele au uitat sau au iertat ce le-am făcut dar se pare că îi plac pe oameni. Oricât ar părea de paradoxal, manifestă o vizibilă antropofilie. În Florida există o adevărată industrie turistică: mii de oameni pe an, vin să vadă balenele iar lor le place treaba asta atât de mult încât bărcile cu turişti sunt disputate teritorial şi sunt chiar lăsate ca „moştenire” de la o generaţie (de balene) la alta. Merităm o astfel de simpatie, noi care în insula Faial din Azore mai păstrăm ca pe o mărturie  a propriei monstruozităţi vinciurile uriaşe cu care erau trase pe uscat balenele ucise, noi, care sub pretextul cercetării (cercetare prin hăcuire) răspundem şi azi iubirii lor cu un harpon în inimă? Dar răul pe care li-l producem este mult mai vast şi mai complex. Le îmbolnăvim prin poluarea necontrolată. Noi, care ne pretindem administratorii Pământului poluăm oceanul cu zeci de mii de otrăvuri din care doar vreo 50 de substanţe toxice sunt monitorizate. Policlorobifenilul dă boli de piele,  benzopirenul este cancerigen, altele distrug sistemul imunitar; numai o singură centrală nucleară americană deversează 4 milioane de litri de apă radioactivă pe minut, vapoarele emit infrasunete care le paralizează sistemul de comunicare iar noi ne mirăm că eşuează în masă pe ţărm. Vin oare mânate de nostalgia uscatului, vin să-şi susţină o rudă bolnavă, riscând conştient să ajungă în locuri cu apă prea mică? Nu ştim, dar ştim că furtunile împing poluanţii până la Poli, că nu mai avem unde ne ascunde pe cerc şi că avem nevoie ca de aer de o minimă moralitate de care nu suntem capabili. Iar balenele cântă şi ne iubesc. Merităm?.


ÎNTRE VIS ŞI ZI
(aşteptând trăsnetul)

  Cui nu ni s-a întâmplat ca după un vis intens, în care psihicul a fost implicat profund, lumea din vis să i se pară pentru câteva momente mai reală şi mai ademenitoare decât cea din trezie? Realitatea palpabilă este atunci confuză, soliditatea pare ceva de necrezut, uitată şi greu de reamintit, iar lumea onirică îşi prelungeşte acaparant aroma şi ecourile.
   Eram antrenorul unei echipe de fete, într-un sport necunoscut, ceva ce semăna cu „bob” ul, pentru că un canal orizontal totuşi, se prelungea pe mulţi kilometri prin oraşul necunoscut din Nord. Canalul era protejat de o husă cu fermoar delicat, care se putea deregla (dar şi regla) cu o cheie ce acţiona cu o marjă de 2 mm. De 2 mm depindea nu numai succesul dar şi dezastrul unei accidentări mortale. Nu ştiu cum mi se strecurase informaţia că echipa mea va fi sabotată tocmai prin această dereglare de 2 mm. Aşa că am hotărât să mi-o apropii pe managerul echipei ca să o determin să luptăm împreună, în subteran, pentru a bloca sabotarea. Trebuia să găsesc un colţ ferit dintr-un restaurant sau o cameră sigură într-un hotel, pentru a nu fi „ascultaţi” sau filmaţi cu camera ascunsă. Eram atras irezistibil de această aventură, de promisiunile ei de luptă şi de violenţă pentru că era vorba de o viaţă ce putea fi trăită mult mai intens decât ceea ce ofereau vechile domenii ale treziei – o răcire plictisită, pe şi printre pietrele tocite ale obişnuinţei.
   Nu e om care să nu fi fost fascinat de veridicitatea unor vise. Fie că sunt o necesitate fiziologică a activităţii cerebrale, fie că sunt doar scântei colaterale ale unei baterii electrice, visele există acolo, în întunericul jumătăţii dormite a vieţii. Acolo se întâmplă ceva şi nu chiar orice: se întâmplă o altă lume, cu multe vieţi, veridice până la infinitezimal şi mult mai libere ca spaţiu şi timp. E faţa nevăzută a Lunii care posedă şi ea un relief,  în lumina imaginaţiei. Pentru mine visele sunt la fel de valoroase ca şi consolarea poetică a anonimatului.

   Trebuia să ajung neapărat, eram obligat de o conjunctură neînţeleasă dar imperioasă să văd o piesă de teatru într-un oraş din nordul ţării. Fusesem anunţat în ceasul al 12 lea şi era foarte probabil să nu mai găsesc bilete. Nu ştiu cum am ajuns dar eram deja la hotel, iar recepţionerul amabil, suna la Casa de Bilete a Teatrului Lumii (aşa se numea). Recepţia hotelului se afla chiar pe marginea piscinei care de fapt era însuşi Oceanul.
   Eram obligat să locuiesc în acest hotel şi în acelaşi timp obligat să înot în piscină deşi eu nu ştiam să înot iar în ocean erau rechini: li se vedea înotătoarea atât de temută, cum dă târcoale discrete pe lângă o fată cu coc care râdea fericită, inconştientă de pericol.
   Râsul era al femeii de care aş fi vrut să-mi leg viaţa dar n-am reuşit iar oceanul era o baltă de 2 m în care era să mă înec odată. Teatrul Lumii? Joacă aceeaşi piesă de care nimeni nu are nevoie.

   Doream să ajung la Essaouira, pe faleza unde Atlanticul îşi desfăşoară cavalcadele de valuri, vânturi însorite şi orgiile de orizonturi intangibile. Pentru a-mi realiza acest vis secătuisem deja toate rezervele financiare ale familiei mele reduse, alcătuite din Dona şi pisica Fatam, aşa că încercam din răsputeri să obţin o sponsorizare pretându-mă la gesturi de care nu mă credeam în stare, cum a fi trafic de influenţă pe lângă Director sau cutii ale milei, din plexiglas, plasate prin supermarket uri, pe care scria: indiferenţa ucide! Salvaţi delfinii şi exploratorii români! La un moment dat, o foarte apreciată actriţă cu ochi albaştri, cu care eram rudă – cea care jucase rolul domnişoarei şoricărese în Micul Eiolf de Ibsen – m-a chemat la o măsuţă rotundă din holul Teatrului şi mi-a arătat un teanc gros de bancnote forte, noi nouţe, pe care l-a despicat în două spre a i se vedea carnea macră şi marmoreeană. Sunt banii noştri de înmormântare dar eu şi soţul meu, actorul Nabâkodonosor, am devenit nemuritori şi nu mai avem nevoie. Fiind rude, cunoşteam prea bine umorul absurd al neamului. Nu pot face aşa ceva, nu văd de ce v-aş sărăci ca să pot bântui eu după muşte printre baobabi. Am făcut o mare tâmpenie că n-am luat banii jignindu-mi singurele rude pe care le respectam tocmai pentru respectul lor pentru visele altora. Am ratat cea mai mare surpriză pe care o puteam face prietenilor mei din Clubul Oceanic, îmi spuneam la crăpatul zorilor în geana pleoapei, reproşându-mi fără să realizez, pe trezie, ceea ce mi se întâmplase în vis.

   Eram un emigrant tânăr şi frumos, într-o ţară latină. Avusesem la un moment dat o foarte mare sumă de bani, în bancnote roz dar un bun amic mă furase fără scrupule. Acum eram atât de sărac încât dormeam într-un cămin de vagabonzi şi adunam resturi de prin gunoaie, disputându-mi cu nişte chivuţe două amărâte de bancnote verzi, de un leon, mototolite şi umede. Mă vedeam atârnând într-un ştreang, eu, care nu avusesem niciodată gânduri sinucigaşe, decât să cer bani din ţara natală. Asta a fost viaţa mea intens nefericită şi fără nici o speranţă de scăpare.
   După ploaia de la 4.30, când un uriaş trăsnet sec m-a trezit, m-am bucurat că totul nu fusese decât un vis care poate nu durase decât câteva secunde. Am rămas totuşi cu o amintire grea ca de piatră şi cu o persistentă întrebare în suflet: oare viaţa asta carnală, în care scriu acum, nu e şi ea tot un vis din care nu mă pot trezi? Aştept un nou trăsnet.

miercuri, 3 august 2011

VERSURI EXPEDIŢIILE ÎNDEPĂRTATE

RELICT

Sunt poetul  canibal
Al zeului Barong

Poetul pierdut
În păduri mai vechi
Cu o sută de milioane de ani
Decât Amazonul

Sunt poetul relict
Al expediţiei uitate în Kalimantan
Despre care nu se mai ştie
Dacă şi unde
Supravieţuieşte.




BARONG

Percutează Barongul de cupru secunda
Asurzită de cicade şi greieri.

Barongul schizofrenic
Din amintirea europeanului
Care nu e în stare să se caţere în cocotieri
Şi să se scufunde după stele de mare

Cum fac anemicii indigeni
Mâncători de orez
Obişnuiţi cândva cu sânge şi creier
De duşman
Din tribul de dincolo de râu

Pe care i-au mâncat

Până la ultimul.


 BĂTRÂNA INDIE

Îmbătrâneşte ţărmul în soare,
Calcarul îngălbeneşte-n ruine.

Ţopăie hanumanii pe creanga clipei
Căutând rodii.

Foamea trezeşte lumea la realitate

Ca o găleată de apă rece

Pe capul  zâmbitorului Budha.


BORNEO

Când pitpalaci ezoterici
Zburătăcesc bezmetic
Prin coronamente cărnoase
Cu miros de iod şi papaia

Când buceroţi cu ciocuri groase
Patinează homeric
Peste poteci lutoase
Când ţipătul  pasării paradisului
Avis paradiseus
Cade secerat
Şi piere
În liziere

Ţie, cea uitată
În jungla mată
Pe fruntea-ţi de mahon şi chihlimbare
Umbra amintirii
Îţi mai fâlfâie oare?




CARAVANA SCRISULUI

Când punctul dispare
Pe cercul orizontului

O forţă neştiută aducea seara
Caravana scrisului
În ţarcul filei.

Iată cum apare
Paşind cu molcomă încăpăţânare
Pe drumuri nevăzute,
Mai întâi capul de cămilă al literei

Apoi trupul rezistent
Cocoaşele,
Picioarele aţoase

Ca trunchiul migdalului

Încrâncenat şi el

În uleiurile supravieţuirii.


                                                     CINEVA ŞTIE

Ce mai vreau,
După ce muntele mi-a dăruit victoria
Asupra abruptului,
Pădurea m-a lăsat să-i trag în piept umezeala
Agonisită egoist
Din suferinţa deşertului
Iar liniştea mi-a oferit o porţie neatinsă
Din delirul pitulicilor?

Ce mai vreau după ce oceanul
M-a lăsat să galopez cu balenele
Prin milenii,
După ce deşertul
A întors pentru răcoarea mea vântul
Din nările leilor
Şi depărtările le-a priponit de trunchiul putred
Al proximităţii ?


Ce mai vreau după ce nemişcarea
M-a lăsat să alerg
Şi tăcerea m-a lăsat să urlu
Ce mai vreau după ce iubirea
Mi-a acceptat infidelităţile
Ca o mamă îngăduitoare?

Ce mai vreau?

Nu voi şti vreodată

Totuşi, Cineva, ştie.



BERE PE DATORIE

Legătura dintre libertatea
Nuanţelor de verde ale copacilor
Şi nuanţele de gri ale norilor
O fac eu, aici,
Pe terasa cu bere.

Forţând nota:
Nimic n-ar şti că e,
Fără mine

Îmi e datoare lumea
Până la Dumnezeu

Pot să beau o bere gratis
În contul datoriei.


POET DE CARTIER

Dalele
Pa care-mi tocesc de atâţia ani paşii
Sunt aliniate perfect
Ca  maşinile pe trotuar,
Ca tarabele, în ora târzie.

De unde şi pentru cine ţâşneşte poezia?

În buchetul de liliac aranjat în vitrină
De vânzătoarea cu blugi sfârtecaţi până la piele
Prin care i se văd coapsele nedepilate
                                                      Ca bălăriile care înving hormonal
                                                       Lumea septică
A poetului de cartier.




                                                   DECOMPOZIŢIE

                                                     De la o vreme,
                                                     Zice fructul,
                                                     Dezvolt tulburări de turgescenţă
                                                     Ca lăsarea din zbor a păsării
                                                     Pe o aripă.

Înclin spre o înmuiere
De cerbicie,

Cum se apleacă galeş
Capul  pe butuc,
În prizonieratul renunţării.

O fericire-i înfrângerea,
O naştere moartea.

Cuprins de această totuşi agreabilă
Răsturnare de situaţie,
Ştiu că bursucii
Îmi simt de pe acum  parfumul
Descompunerii.
Mulţi trăiesc
Dar câţi ştiu să moară?





VIVIPAR

Lumea e o pasăre
Care nu se ouă
Se naşte

Cântec simultan
Şi concentric

Centrifug
Centripet

Îndoire
Şi destindere
Naivă
Şi suspicioasă.


SOMN ÎN CORT

Dimineaţa nu începe
Deasupra ţestei de silex
A depărtării
De dincolo de crăpătura fermoarului

Ci sub bolta de os a visului
Care bolboroseşte poezii în somn
Când încă nu se crapă de ziuă
Iar Kera înjură pe româneşte
Câinii.




                                                          CORT

Sub epiderma cortului
Mă răsucesc în somn dimineaţa
Ca viermele în fruct
                                 Mă mişc încet şi cu grijă
Abia respir
                                 Pentru că şi respirarea e o mişcare.

 Fac economie de energie
Ca să pot crăpa uşa cortului
 Spre veşnicie.

                                   Dacă nu s-o trăiesc,
  Măcar s-o zăresc.
 








VIS

              Moto: lucrurile se rezolvă oricum
                         în ciuda obstacolelor şi frustrărilor

Locuiesc în hoteluri
La etaje înalte,
În  avioane
Aflate în zbor.

Merg cu iubirea la vedere
Ca o lepră
Ce n-o pot ascunde
În minciună.


Sunt un mecanism pornit
Care nu se opreşte până-n pânzele
Ale autodistrugerii.

Trebuie doar să ai cheia potrivită
Şi eu o ţin mereu în contact
Pentru oricine

Din păcate asta se simte imediat
Şi devin neinteresant.

Fir de nisip fără scoica perliferă
Miez de fruct neapărat de pulpa
Promisiunii.

Sinceritatea mea bolnăvicioasă,
Demnă de dispreţ

E cu atât mai hidoasă,
Cu cât iubirea îmi e mai mare
Şi mai adevărată.

Nu mai am loc pe pământ:
Locuiesc în hoteluri înalte
Şi în avioane în  zbor.






   PARALELIPIPED

A4
E numele paralelipipedului vertical
În care locuiesc cu berceniştii beţivi
Amatori de canari
Şi pisici siameze.

La etajul V,
M-a aşteptat mereu
În noapte,
Un pătrăţel de lumină

În care certitudinea
Părea  închisă
Pe veşnicie.

În el m-am adunat
Din deşert,
Am străbătut
Îngheţuri şi onomastici
Ignorând timpul,
Crezând că şi el  
Va face la fel.

Totuşi, din când în când
Această perfecţiune
Geometrică
E traversată
Ca de o umbră de pisică neagră
De bănuiala
Că totul e doar  impresie

Că în adâncul geometriei
Timpul se dedă,
La odioase măceluri.

Altfel nu-mi explic

Unde au dispărut
De la o vreme

Mulţi dintre locatari
Împreună cu canarii
Şi pisicile lor siameze.


FATA M.

Fata  asta are un zâmbet
Şi un parfum irezistibil.
Frizează perfecţiunea.

O frizează cu bucle sclipitoare
Şi exercită asupra mea o atracţie
Inexplicabilă.

Singurul defect
Al acestei frumoase
E că  trăieşte în cu totul
Şi cu totul
Altă lume!




SCRIITORUL PEŞTE
                                      la moartea lui Paler
                 
Scos pe uscat de undiţa mincinoasă
A ultimelor clipe
S-a zbătut vârtos,
Alunecos,
Printre rânduri

Plin de muşchi
Şi antrenat cum era
Să străpungă abisurile.

Păcat
Că pe uscatul primelor clipe
De pe humea cealaltă
Muşchii
Şi antrenamentul

Nu i-au folosit la nimic.





                     JOC  PE CERCUL CUIVINTELOR
                 
                     Am cunoscut oameni şi fapte formidabile
                      Am cunoscut oameni şi fapte
                      Am cunoscut oameni şi
                      Am cunoscut oameni
                       Am cunoscut
  Am.

Puteam să nu cunosc pe nimeni
Puteam să nu cunosc pe
Puteam să nu cunosc
Puteam să nu
Puteam să
Puteam.

Aş fi ajuns tot acolo,
În locul cel mai periculos,
Deşi nevinovat,

Unde se poate întâmpla orice
Unde se poate întâmpla
Unde se poate
Unde se
Unde.


Şi nimeni, niciodată, n-a ştiut şi nu va şti
                        Şi, nimeni, niciodată, n-a ştiut şi nu va
Şi, nimeni, niciodată, n-a ştiut şi nu
Şi, nimeni, niciodată, n-a ştiut şi
Şi, nimeni, niciodată, n-a
Şi, nimeni, niciodată
Şi, nimeni
Şi.

Am cunoscut oameni şi fapte formidabile.
Puteam să nu cunosc pe nimeni
Aş fi ajuns tot acolo
În locul cel mai periculos
Deşi nevinovat,
Unde se poate întâmpla orice
Şi nimeni, niciodată n-a ştiut şi nu va şti

Acolo  unde cercul

Îşi reia rostogolirea.



                          DUNE
                                           Lui Zaher

         Am făcut-o iar lată băieţi!
                                              Am alunecat
Cu inconştienţă tipic masculină
Pe pântecul roşcatelor
Dune
Când i-am spus drumului: du-ne!

Doar aşa, din plăcere
Şi libertate,
Spre marea din zare.

Ne - am jucat ca nebunii
Pe milioane,
Pe miliarde
De roţi
De-a v-aţi ascunselea
Cu orizontul.

Acest copil rotund
Ştie să se joace!


Să ne oprim?
Ce prostie!

Tot ce se sfârşeşte
Începe
În aceeaşi secundă,

Pe drumul însorit

Dintre dune.






 CERCUL ANONIMATULUI

Acea pasăre
Care cânta în pădure
Cu glas minunat,
Văzuse totul,

Şi simţea nevoia
De a povesti cuiva

Dar nu avea cui, decât tot lui
Neştiutului care făcuse pietrele, râurile
Şi fiinţele cu ochi,
Orb şi surd cum era.

Pasărea şi cântecul
Erau de o frumuseţe orbitoare
Despre care nimeni,
Nu va şti nimic.

Pentru că toate îşi duc viaţa
În cercuri anonime,

Cum e şi cercul

Acestor rânduri.



UNIFICAREA DEŞERTURILOR
                             
Era un drum lung prin soare,
Lung,
Pentru că voiam să realizăm prin drum
O nouă unificare
A deşerturilor.

Nu ştiam de ce voiam să facem asta,
Poate ne plăcea doar vântul
Care ne ciufulea tuleiele
De ciocârlii nebune

Poate  ne plăcea căutarea vană
A  ce nu voiam să aflăm

Poate ne plăcea  creşterea şi descreşterea
Imperiilor
De nisip, înălţarea
Şi prăbuşirea dunelor sisifice
                        Sub propria lor greutate.

După  presiunea
Pe care o simţeam uneori în  urechi
Realizam că orizonturile
Încercau să ne spună ceva
Dar  nu înţelegeam nimic,

Nici o literă,

Nici un cuvânt,

Nici un vers.

Nici unul dintre vechii tovarăşi
N-ar fi dat pentru nici o avere
Durerea dulce
A neînţelesului

Care ne făcea fericiţi


  BEDUIN

Iubesc singurătatea
Ca beduinul cortul

Când vântul îi zbârnâie-n corzi
Şi caprele adună cu boturi delicate
Frunzele dintre spini

Sunt beduinul singurătăţii
Al minciunii
Orizontului,
Al promisiunii neţinute
A ploii.

Ele mi-au fost mie date
Spuneţi-mi o altă modalitate
De supravieţuire.

Sau..
Îmbibaţi-mă,
Plouaţi-mă voi,
Înverziţi-mă, adăpaţi-mi turmele
Şi tăiaţi-mi aici, în faţa mea, pentru mine,
Mielul nevinovăţiei!

Dacă nu,
Lăsaţi-mă-n plata mea, s-ascult vântul

În sentimentul oceanic

Care m-ademeneşte cu libertatea-i sărată
De dincolo de foşnetul migdalului
Şi a mirosului greu
De pişat de cămilă.






WILDERNESS

Din craterul
De sub pleoapă,
Unde e doar întuneric
Şi devorare,
A plecat demult,
Într-o o călătorie lungă
Vânătorul.

El nu se va opri,
Nici când va fi bătrân ca marea
Şi Everestul.

Şi chiar dacă nu  ştie
Dacă va ajunge vreodată
În jungla oglinzii
Exterioare.


PESSOA ŞI FEMEIA ÎN ROŞU

Sunt de acord cu portughezul Pessoa
Care s-a săturat să scrie ca toţi poeţii
Încă de pe vremea picturilor rupestre,
Să născocească iluzii
În amniosul sălbăticiei.

El a trecut la alt nivel:
Inventează oameni,
Cu nume, cariere, biografii,
Destine.

Sunt de acord cu el
Nu numai pentru că portugheza
Seamănă cu româna,
Sau că adoră beţiile solitare

Are pur şi simplu dreptate!

Mi-o spune fibra mea vibratoare
În concerte nocturne,
Mi-o spune femeia în roşu
Cu carnaţie de peşte alb,
Când posedă violoncelul
Înfipt cu cornul în podea
Şi păru-i de meduză se revarsă
Peste şoldurile de iapă celestă
Peste fuga lumilor nesfârşite,
Una pe alta întruchipându-se.

Mi-a plăcut când a venit singuraticul nopţii
Poet portughez şi  a spus:
Basta!

Aici opresc cavalcada
Reâncarnărilor livreşti
Din milioanele de volume de versuri
De acum voi naşte oameni
Iar ei vor naşte lumi
Pentru mine.

Nu ştiu de ce, asta îmi sună totuşi
Destul de cunoscut.



CARTEA

Cartea din bibliotecă
Pe care n-am înţeles-o niciodată,
Am tot recitit-o până când
Mi-am dat seama
După unele întorsături
Imposibil de a fi cunoscute
De altcineva în afară de mine

Că o  scrisesem  eu,
În altă viaţă.

Am pus-o la loc
Şi nu voi mai încerca s-o-nţeleg
Niciodată.
Pentru că nu ştiu de ce am scris-o
Şi pentru cine.




SE MOARE. EI ŞI?
                        
Pentru că-n dimineaţa asta ceru-i senin,
Şi soarele pare decis să lichideze
Ultimele petice de zăpadă
Iar mugurii sunt atinşi
De un vertij menier,

Voi da mai tare sonorul
Şi voi lăsa DJ ii  experţi
Să-şi facă de cap.

Voi face abstracţie
De statisticile pesimiste
Şi de rata mortalităţii,
Voi lăsa să sară capacele
Unor sticle virgine,

Şi-n pocnetul lor tonic
Voi savura
Un roman poliţist
Ori o carte de călătorie.

Se moare.

Ei şi?

Se trăieşte!




 MERSI
                                  
După cum se ştie
În mahalaua anonimatului
În care-mi fac veacul
Sunt amator de bere,
De muzică
Şi de tutun.

Degeaba toţi îmi spun
Că e nociv
Iar pozele de pe pachete
Îşi lăţesc spre zenit
Eczemele expresioniste.

Îmi place portugheza
Pentru că seamănă cu româna
Am ceva în comun
Cu Cristobal Colon,
Cu Upanişadele şi Vedele

Sunt amator de bere
Şi de frumuseţe
Chiar dacă Ei nu-i pasă

Sunt amator de ce e bun,
Şi  îngraşă
Sunt cafegiu
Deşertofil
Oceanofil,
Balenofil,

Am multe filii şi manii,
Ca fiecare.

Sunt amator de sare
De mare
Uscată pe piele

Iubesc iubirea
Şi disperarea.

Sunt cum sunt
Şi zic mersi.

N-am chef
Să-mi mai fac şi eu probleme.

Sunt destui amatori.



MĂ VOI ÎMBĂTA

Pentru că-n ameţeala primăverii
N-a supravieţuit
Nici o frunză verde
De astă vară,
Măcar congelată
În jegul peticelor de zăpadă

Şi pentru că în aceste resturi
Înnegrite de smog
Îşi dă duhul iarna
În care au murit
Vecina şi profesorul

Pentru că totul moare, moare,
Se moare
Şi pe la case mai mari,

La scări infinite,

Pentru că nu merită să fii realist
Să încerci să înţelegi
Miliardara banalitate

Mă voi îmbăta iar
Iar mâine voi fi mahmur,
Nesuferit
Şi puţin sărit după fix.

Va fi bine!



ACEASTĂ STARE SCÂRBOASĂ

Ah! această scârboasă stare poetică
Mă bântuie şi azi!

Văd colţul nevăzutului
Cu coada ochiului
Şi găsesc protuberanţe
În cele mai netede suprafeţe
Văd şancrul îndoirii
În  muchii rigide,
Zăresc deşertul prizonier
În unghiuri ascuţite

Şi aud cloncănitul pescăruşului
De oraş
Care a dat libertatea mării
Pe maţele de la abator.

Nu pot face nimic nici azi.
Voi pluti cu capul în nori
De fum
Şi-mi voi îndrepta prora
Drept în jos,
În paharul de bere,
Privind cum se înşiră
Ca peştii abisali
Ce simt mirosul hoitului,
Aceste rânduri
Pe care nu le va citi  nimeni.

Ar trebui pedepsită
Satisfacţia maţochistă
A poeţilor
Care continuă să scrie

Înmulţind această vomitivă
Universală
Stare
Poetică.


FĂT FRUMOS DIN BERE

Stai jos
Şi hai să bem o bere!
Îi spun.

Nu e o frumuseţe rece
E una 
A cărei căldură
Abia reuşeşte
S-o ascundă.

O melodie americănească
Puerilă şi romantică

Ne învăluie

Până când ea
Mă roagă s-o însoţesc
În capătul coridorului
Să facă pipi.

Nu are picioarele
Saritei Montiel
Dar nici nu e genul
Ce şi le spală în damigeană,
Cum zic derbedeii.

Se pare că şi ea mă place
Pentru că-mi spune
La plecare,
Zâmbind cu dinţi de nea
Ce nu se topesc
În jarul buzelor:


Nu mi-aş dori un Făt Frumos
Care să bea ceai
În loc de bere.












 PUNCT

Am fost întotdeauna
Un punct.

Atât de mic,
Încât
N-am putut distinge nimic
În preajmă.

Am fost orb.

Dacă aş fi fost măcar
De mărimea unui om
Aş fi putut zări
Linia orizonturilor,
Vârful munţilor
Ori schiţa unui zâmbet
Oricât de sumar
Pe faţa semenului

Dar n-am putut fi decât
Inima punctiformă
A ceva,
Pentru că a poseda un trup
Şi o poziţie
În ierarhie
Era un lux prea mare.

Fără iniţiativa
Unei libertăţi cât de mici,
Am fost doar rezonanţa
Invizibilă
A întâmplărilor.

Poate e mult mai bine aşa,

Poate nu e puţin lucru
Să fii spectatorul lumilor
Reduse de tristeţea distanţei
La un punct,
Ca şi tine.

În punctele cele mai îndepărtate,
Ce nu - şi mai pot face rău,
Există  lumea.




  AFTER ALL
                           lui Borges

Ce mai poţi face
Când câştigi totul
După ce ai pierdut
Singurul motiv
Pentru care câştigul
Ar fi contat?

Ce mai poate face
Iubitorul de cărţi
Devenit director de bibliotecă
După ce a orbit?

Se întreba Învăţătorul

Eu îl iubesc pe Învăţător
Nu  pentru ce mă învaţă
Ci pentru propria-i intensitate
Poetică.

Nu  întâmplător
Cei mai cunoscuţi cântăreţi
Ai înţelesului,
Începând cu Homer,
Au fost orbi,

Cu toţii.





POEMUL


Singur pe drum,
Am scris în gând poemul
Încercând să ţin minte
Fiecare cuvânt
Şi luciul lui aparte.


Am ţinut poemul
Suspendat în memorie
De peţiol,
Ca pe o cupă de cristal
Până când l-am transcris
Cu creionul de argint cel mai vag
Şi mai subţire.



Orice schimbare
Ar fi fost ca o pată
Pe un pahar lustruit,

Cu care puteam jigni
Musafirul solitar

Musafirul necunoscut

Dar atât de pretenţios
Invitat la poem.


GIOCONDĂ

Eu aşa sunt.
Nu mi se pare ciudat
Că aparenţele
Vin din adânc,
Din departe,
Din invizibil.

Impalpabilul,
Îmi pare acceptabil
Ca şi impresia,
Nimicul,
Atât de învechit 
Şi secund,
Încât i se poate ierta Sfârşitului
Începutul.

După cum trăiesc
Şi văd lucrurile,
Mi se pare scuzabilă
Chiar şi meschina,
Minuţioasa noastră
Înstrăinare.

De aceea,
Când majoritatea fiinţelor
Şi a obiectelor
Propovăduiesc  religia simţului practic
Nu mă mir.
Doar zâmbesc



UN SENTIMENT CONFORTABIL

În dimineaţa asta ciudată
Presimt
Că se va inventa curând
Un nou Mare Joc

În poezia lumii.

Îl presimt
Dormind
În inima şi sub fruntea
Noului poet
Neconvenţional
Ascuns cu totul
În chipu-i banal.

Rutina
Pândită
De acest vânător fără scrupule
Periculos
Şi imprevizibil
Îmi dă un sentiment confortabil.





     DIORAMĂ

Stă pe creanga iernii
Mica pasăre rotundă
Printre gale rotunde
Şi fructe de pădure.

Aş întreba-o zadarnic
Ce caută  acolo
Când trec pe lângă ea
În dimineaţa - ngheţată.

Alba promoroacă
Şi recele neînţeles
Au fost aranjate cu gust
Pe pânza dimineţii
După propria lui estetică
De un mare artist
Care preferă din modestie,
Anonimatul.








MARLIN
                       (peştele spadă)

Nu lăsa să-ţi scape
Ceea ce e de neprins
În clipa irepetabilă
Când a venit singur la mal.

Nu vei mai avea ocazia
Să-l agăţi de fir
Pe marlinul  cu spadă.

Întâmplarea
Se petrece numai odată,
La atingerea sferelor.


Nu vei putea pretinde
A doua întâmplare la fel
Coincidenţelor şi magiei.

Nu lăsa ceea ce e de neprins
Să-ţi scape
Când pică singur
În plasa pândei dezinteresate

Dar atenţie mare
Când eşti la ţărm de mare!
Marilnul lin în nume
E  ucigaş în spadă!


E de ajuns un zvâcnet,

O-mpunsătură,

Şi Totul se revarsă

                                              În vechea Văgăună





 MAKLAI

Iubesc exploradorul
Din cărţile de călătorie,
Care-şi pune la bătaie fără să clipească,
Sănătatea şi viaţa,

Când se culcă şi adoarme
Ca un copil
În mijlocul tribului de canibali

Îl iubesc pe bărbosul subţire
Încheiat la toţi nasturii tunicii,
Prieten cu vânătorii de capete,
Când îşi efectuează cu talent
Studiile antropologice.

Îmi plac şi băştinaşii bucuroşi
Că le-a dat înapoi luna
Ascunsă de el în joacă
După cercul eclipsei.

Poate de aceea
Ei folosesc şi azi
Cuvinte din limba lui
Cum e hleb, pentru pâine

Iar el, plin de fair play
În nici o pagină
Din groasele jurnale
Nu dizertează
Despre obiceiurile canibale
Ale consătenilor lui.





 





  HOINARUL TRENURILOR


În gară
Hoinarul trenurilor,
Mi-a spus:

                           Nu ştiu
De ce m-au atras trenurile
Şi depărtările.

Poate unde nu mi-au plăcut responsabilităţile,

Poate unde nu mi-a plăcut să am mereu în faţă
Acelaş lucru

Şi am vrut să-mi duc viaţa
Într-o poveste.

Eu nu am în cap  concepţii
Şi tâmpenii,
Am renunţat la nume,
La familie,

Mă las dus de trenuri.

Şi cânt.

Nu rămân niciodată  în pană
De speranţă
Şi de cuvinte.

Aştept cu răbdare
În gări,
Dorm în deşert
Mă pierd pe drumuri,
În căutarea locurilor extraordinare
Şi a prietenilor
Care-mi oferă un loc lângă foc,
O cafea
Şi un zâmbet.

În zori plecăm mereu,
Pentru că avem în noi
Spiritul pământurilor necunoscute.

Când ne e greu să ne despărţim,
Comunicăm prin hieroglife scrise cu creta
Pe vagoanele de marfă

Doar cei ca noi ştiu ce înseamnă
Să simţi că drumul e nesfârşit.

Dacă n-ai lăsa realităţile
Să existe,
Hoinarii ca noi,
N-ar exista.

Ştiu că pentru fiecare
Vine o zi
În care nu vom mai fi în stare
Să facem şi să spunem astea,

Dar mereu există trenuri,

Vapoare, maşini, dromaderi,

Ricşe, biciclete

Şi cineva va merge cu ele.






              
             
                              








                   
            ZEUL  ILUZIEI

                                                  Eu sunt gândacul frunză
                                                  Trăiesc la înălţime
                                                   Sunt verde, extraplat.

                                                   Rotunzi să fie alţii
                                                   Demult eu clorofilei    
                                                   Obolul i l-am dat!

În adâncul junglei
Timpului viu,
Foamea mişcă totul.

Gândacul verde
Copiază
Cu o  minuţiozitate deconcertantă,
Nervurile
Şi cicatricele frunzei.

Călugăriţa -  orhidee,
Înger al morţii,
Albă, ca petala otrăvită,
Pândeşte gândacul.

Călugăriţa frunză moartă -
Paznicul Lumii de Jos –
Îl pândeşte şi ea -
Doi monştri - n oglindă.


Căzut
În plasa păianjenului cu ochi arzători,
Gândacul - frunză
Rămâne încremenit.
                     Păianjenul
Nu observă-n capcană
Decât o frunză.
Acest gândac
E un adevărat zeu al iluziei.

Pupila orizontală a şarpelui verde
Pândeşte gândacul verde
Pupila rotundă a bufniţei gri
Pândeşte şarpele verde

Când se află faţă-n faţă
Cu broasca verde,
Gândacul,
Îi trimite un cocteil înţepător,
După o reţetă verificată.

În timp ce se aude o bubuitură
Difuză,
În lumea de sus:
(Cascada),
Ciupercile cresc nebuneşte.


VAMPA JUNGLEI

Ciupercile cresc nebuneşte,
Ca din apă,
Cu asemenea viteză,
Încât par paraşute
Picând din pământ,
În  cerul mascat
De coroana copacilor.


Gândacul frunză
Simte o dorinţă sfâşietoare,
De-a se oua:
Genele trebuie salvate
Cu orice preţ!

Ciudat ou:
Are muchii, creste,
Aripioare - o sămânţă de carne,
Un demn fiu al Mimei.

Epuizat, gândacul planează
De la o înălţime de 70 de metri.
Noroc că pangolinul
E ocupat să mănânce furnici.
Cerul preia,
ca pe o durere prea mare,
Umezeala pădurii.

În lumea gândacului frunză,
Cea mai mare floare din lume
Nu e decât o capcană mortală
pentru insecte şi şoareci. E carnivoră.

Mulţi curioşi
Vin să admire
Această Vampă a Pădurii,
Ea are un singur scop:
Să-şi răspândească sămânţa
Şi să se lichefieze
Cu cea mai mare viteză.

În adâncul junglei
„Apa şi căldura
stimulează apariţia
Celor mai ciudate forme de viaţă”


INTERACŢIUNI

O treime
Din suprafaţa Sferei
E acoperită cu păduri.
Un miliard de oameni
Se bazează pe păduri
Pentru traiul zilnic.

În adâncul lor
Au supravieţuit punctual,
Pe ici pe acolo, cimpanzeii,
Care au în meniu
300 de feluri
De seminţe.

Uneori,
Vânează cu  cruzime,
Alte maimuţe.

De cinci ori mai puternici,
Decât noi,
Când lovesc,
Produc răni fatale.

Totuşi,
Ierarhia lor e strictă:
Se poate spune
Că au  „cei 5 ani de acasă”
De la mama lor, de care,
În acest timp, stau aproape.

Interacţiunile lor,

Le oglindesc pe ale noastre.



CARTOFUL

El a crescut în bezna
Pământului rece.
A auzit tunetul îndepărtat,
A băut apa norilor,
S-a rotunjit compact,
Scăpând ca prin minune
De târcoalele viermelui.
(nu i-a plăcut probabil
coaja lui iodată).

Poate
A auzit şi talanga
Şi lătratul.

Nu ştiu dacă aşa a fost.
Sunt presupuneri.

Când sapa l-a răsturnat în lumină
A început altă existenţă
În care nimeni nu ştie ce simte
Când e jupuit, hăcuit şi prăjit
                      În ulei de măsline.

 Eu şi cartoful
 Suntem două făpturi egale:
                         Unul orbit de cerul din pământ
 Altul, de pământul luminii.

Nu putem schimba
Niciodată, nimic
Pentru că
Şi de-am putea
Să devenim fiecare altceva:
Fluturi, oameni,
Balene,
Însemnătatea
Şi ne însemnătatea noastră
E pentru totdeauna,
Aceeaşi.






INOROGII

Mă-mbăt
Cu inorogi şi praf de aur,
Din stele moarte,
Înviate-n mine.

Mă – mbăt
Cu vinul vechi
Din corn de taur,
Ce galopează-n basme
Şi în vine.

Sunt roată beată,
Roată de poveşti,
Ce singure se scriu,
Într-o poveste.


 POIANA INOROGULUI

În poiana Inorogului
Au pătruns Ielele -
balerine cu paşi de nea,
foarte uşori,
pentru a nu strivi iarba,
aşa cum Inorogului îi place.

„Iele”,
Se vor lăsa străpunse
Din convingere şi de plăcere,
De cornul lui, de gând.

Tot ce vor afla din tărâmul iubirii,
Ne vor spune şi nouă,
În zodii.


TODO

A trebuit să treacă multă vreme

Până mi-am dat seama,

Că acele vârfuri de aripă,

Din trupul  zborului,

Acele trupuri fără aripi,

Goluri acoperindu-şi cu sfială,

Golul,

Într-un joc efemer,

Ca baloanele de săpun,

Suflate de copii,

Peste râsul clipei,

Era  tot ce putem avea

Şi  afla.


TOTEM

Sunt capul de porc
Plin de muşte,
Înfipt într-un par.

Duhnesc de departe.

Zeama împuţită
Care-mi curge din nări,
E creerul meu
Lichefiat de căldură.

În găvanele ochilor,
Lustruite de viermi,
Ciripesc
Puişori de lumină,
Orbi,
Ca şi mine.

Cunosc secretul 
Pădurii bătrâne
Şi ştiu momentul exact,
În care viitorul
Îşi va prăvăli
Furtunile
Pe creştetul clipei.

De aceea,
Copiii părăsiţi pe Insulă,
M-au ridicat în rangul
Acestui par,

Bănuindu-mi puterea.

Şi nu se înşeală,
Căci vin dintr-un loc

De unde se poate vedea totul
Dintr-o privire.

Vin din tărâmul
Lui William Golding -

Împăratul Muştelor.


MISTREŢUL ENZIMATIC

Sunt mistreţul enzimatic.
Mă alterez uşor
Şi odată cu mine
Toate lumile mor.

Lumile mele,
Că doar ele există!

De aceea trebuie să fiu atent
Cum mă alimentez:
Am nevoie de caroten proaspăt
În carotide,
De acidul din must
Şi de fluturele
Mirosind a omidă.

Sunt mistreţul visului,
Obligat
Să-mi accelerez goana
După rădăcinile abia înfipte
În pământuri stelare.

Sunt bătrânul mistreţ enzimatic
Ce voi depăşi în curând
Viteza  luminii cunoscute.

Viu doar în Nou -
Simt de departe focul
Ce-mi pândeşte şoriciul.




UNUL DINTRE TIGRI
  
                                                                  Prolog:
                                     ..atunci, a început să viseze pietre.
                                                                   Borges
              
Obişnuiesc să pândesc
La marginea colinei,
Privind cum se ivesc şi dispar
Marile turme somnoroase,
Şi le sorb lacom, pe nări,
Feromonii de rouă.

Sunt tigrul albastru
Căutat de acel om,
Care înainte trăia
În modul cel mai obişnuit cu putinţă.

Auzise c-am fost văzut în 1904,
În delta Marelui Fluviu,
Că sunt chiar albastru,
Că nu e o eroare de comunicare,
Generată de obişnuita imprecizie
A celor ce relatează.

Corect e să spun
Că manifest o variabilitate cromatică,
De la negrul fără nici o dungă
(sau cu pete deductibile,
ca pantera neagră),
Până la albastrul cu dungi argintii,
Din heraldici.

Acel om cu multe nume,
A avut în egală măsură curajul
Şi nebunia,
De a mă căuta,
Până la marginea satului pierdut,
într-o pagină de Kipling
(unde se află întreaga Indie
Şi într-un fel, chiar Lumea).

Sătenii au încercat din răsputeri
Să-l oprească
Spunându-i că cine mă vede orbeşte,
Or o ia razna.

El n-a încetat să mă caute, până când,
În puterea nopţii, în sfârşit,
Într-o crevasă,
A zărit albastrul felin, al viselor lui:
10 pietricele frumoase,
Luate acasă.

Dimineaţa,
la o simplă numărare din ochi,
A constatat că erau 40.

Speriat, le-a aruncat 
Pe fereastră, dar ele,
Au continuat să se multiplice
Şi să se împuţineze,
ca şi când, aceeaşi 7 inorogi de pe lună
ar putea fi şi 3, 1 sau 14.

Erau pietrele zămislitoare!

Dovada teribilă,
Că deşertul e componenta esenţială
A Universului:

Dacă 3 sau 1 pot fi 2 sau 14,
Raţiunea devine nebunie!

Atunci, a început să viseze pietre
Care puteau fi deopotrivă,
Behemoth şi Leviathan,
Animale ce dovedeau
iraţionalitatea Atotputernicului.

În noaptea de 10 februarie, în moschee,
A rugat Marea Fiinţă să-l elibereze de coşmar.

I-a trimis un cerşetor,
Căruia i-a pus în palmă
Una din pietricele,
Numită  calcul.

Cel ce n-a dat tot, n-a dat nimic!

I-a răspuns cerşetorul,
Continuând cu următorul

Epilog:

Te las cu zilele, nopţile, înţelepciunea,
Deprinderile, lumea.
Dar acum ştii, că şi darul meu,
E egal de periculos,
Ca al tău.


 PIANISTUL

Am suit din greu,
Prin pădure,
Însângerat în hăţişuri
Şi pândit cu lăcomie, de fiare.

Dar acum,
Iată-mă sus,
În poiană.
Plouă cu soare.
În lumina caldă,
Cântecul
Nu se va opri niciodată.


O ALTFEL DE VIAŢĂ

Cel ce a compus cântecul
Şi l-a interpretat ani de zile,
A murit demult.

Cântecul renaşte
Din ce în ce mai pur, mai sonor,
În alţii.

Din când în când,
În Univers,
Se naşte o altfel de viaţă,
Nemuritoare,
Ce trece prin noi
Ca firul prin mărgele.


EPURĂ

Te văd
Printre zăbrele.

Nu ştiu care dintre noi
E înăuntru
Şi care e afară.

El,
Ne vede pe amândoi,
Printre zăbrelele lui.

Privitul continuă.

Fiecare se-ntreabă
Dacă şi ultimul

Îşi pune aceeaşi întrebare.

Căci atunci ultimul
Ar fi cel dintâi
Şi nimeni

N-ar mai fi nicăieri.




G N U

Acum, în ultima zi
Aud iar, distinct,
(atât cât permite galopul),
Nechezatul bizar,
Ca un râs de hienă,
Al zebrei vecine,
Gonite de lei.

E iar o zi fierbinte’ n Mala Mala.

Amarnic trosneşte copita.
În ţeasta felinei flămânde.

Dar sunt norocos:
Ostoitu-s-a fuga,
În cercul de iarbă.

Acum e momentul!:
M-arunc!,
Cu capul în jos,
Prin jgheabul fierbinte,
În spinii savanei
Să-mi rup amniosul.

Da!
Sunt puiul de Gnu, nenăscutul,
Grăbitul,
Iutele săritor în picioare.

Această…

Această… galben – albastră,
Ameţitoare,
Explozie-n ochi,
Şi-n artere,
E Africa!

Africa mea, fără teamă
Şi fără absurdă

Înduplecare.




REGINA

Noapte de noapte
Hienele
Şi felinele,
Urlă sub lună.

Frustrat,
Clanul dezlănţuit,
Aproape că i-a amputat
Laba stângă din spate,
Conducătoarei.

Lupta era necesară,
Pentru restabilirea ierarhiei.
Înainte, chiar o uram pe Görk,
Dar acum îmi pare rău de ea;
E posibil să moară.

Următoarea la conducere, e Nikita.
Când Görk vrea să mănânce,
Membrii clanului,
Nu-şi pot permite
Să n-o alunge. Nikita o muşcă,
Pecetluindu-i soarta
Şi propria soartă.
Căci acum ea este noua Regină.

Le aşteaptă lupte grele
Pentru teritoriu,
Împotriva unor fiare
Terribile,
- Leii!!


M I K

Sunt Mik, cercetătorul.
De 17 ani, de când filmez hiene,
n-am avut o astfel de apropiere:
Kim m-a lăsat să-l scarpin în cap,
m-a mirosit şi m-a lins;
are limba aspră,
ca a pisicilor,
nu netedă, ca a câinilor.
Nu ştie ce e lumea omului,
Nu ştie de unde vin
Şi ce vreau de la el
Dar mi-a oferit o lecţie de încredere
Pe care noi, am pierdut-o.




N I K I T A

                                           Moto:

                             Felinelor nu le place apa
                      dar nu într-atât, încât să renunţe la hrană.

Leii urăsc! hienele.
Le urmăresc puii
Şi îi ucid fără milă.

Acum, roata s-a-ntors:
Hienele de dincolo de râu
sunt mai multe,
Dar o leoaică fără scăpare
Face cât şapte.

Hienele o atacă
Şi trimit un mesaj curajos leilor
Dar preţul e mare: Nikita
E grav muşcată de coapsă.

Zac şi eu lângă ea,
Pe nisip.
O noapte şi-o zi.

Până când..
Se ridică şi pleacă.

Mă simt în siguranţă între ele;
E uimitor cât de multe
Pot să simtă:
Ele sunt nasul, urechile
Şi inima mea!




„L A Ţ”

I-am zis aşa
De când l-am eliberat
Dintr-un laţ.

Acum sunt pe urmele lor:

Hienele măresc viteza
Şi doboară o antilopă Impala.
Aud cum îi trosnesc oasele,
Simt mirosul dulceag
De intestine, văd în praf
Frumuseţe de coarne
Şi de blândă privire!

De mine, hienele nu se feresc,
Sunt ca un membru al clanului -
Biped singur ,
Ce şi-a găsit locul
Într-o familie de fiare.

Nomadul „Laţ”
s-a integrat mai bine:
a fost adoptat, va fi tatăl
 noilor pui.

Suntem din nou pe drum,
împreună.

Hienele nu se opresc niciodată.






 FLAT LAND

E un loc plat
Un loc jos, invizibil.
Există
Deşi  îl ignorăm.

E locul în care au fost duse hârcile
Pentru care inima
Devenise o protuberanţă insuportabilă.

E locul
Care începe într-un punct nevăzut
Şi cuprinde totul.


CANINĂ

Când buldogul m-a prins în strânsoare
Ştiam că nu mai am scăpare.

Buldogul invizibil,
Încleştat de fiecare

L-am tratat cu indiferenţă
Nu aveam cui să mă plâng
Şi oricum, era problema lor
A invizibilului şi a infinitului.

Eu eram ocupat cu treburi mai plăcute:
Să beau o bere,
O cafea,
Să fumez o ţigară
Şi să zâmbesc extatic

Răsăritului.





DEŞCA BĂTRÂNĂ

Aseară, îmi spuse vecinul,
Pentru că nu mai aveam nimic de pierdut după divorţ,
M-am dus la local şi m-am delectat
Cu vinul casei,

Cu zâmbetul complice
Al consumatoarelor, peste umărul amanţilor
Incapabili să aprecieze
Meandrele sufletului femeiesc
Pe când eu da, sunt în stare.

M-am îmbătat discret,
Ştii că ţin la băutură
Şi la tăvăleală
Sunt o deşcă bătrână, unsă cu toate alifiile.

Nu mă-ntrebi de ce nu mai aveam nimic de pierdut?
Nu-ţi mai spun, că ştii şi tu, totul.



LUNI

Nici în weekend ul ăsta nu m-am dus nicăieri
Am stat acasă şi mi-am îndopat pisica grasă
Care nu ştie de pădure şi şoareci

Am ascultat muzică
Purtat pe aripi de bere
Prins cum sunt uneori
De  crize bahice şi poetice.

Numai aşa mă apăr
De politică,de economia de piaţă
Şi de vedetele de meserie.

În weekend ul în care n-am chef să mă duc nicăieri
Mă las  posedat de iluziile jeomafişiste
Ce înfrâng bărbăteşte singurătatea
Ca  pe o crenguţă trosnind,
Sub pasul vânătorului.




 NASOL!

Iubito e nasoală treaba!
Nu ştiu cât vom mai putea întârzia prin aceste ţinuturi
Dărâmate de infarcte şi atacuri cerebrale

Nu ştiu cât vom mai beneficia
De concertele nocturne,
De partidele de scărpinat pisici pufoase,
De amintirea familiei de vrăbii
Hrănite împreună
Şi a potecilor de munte
Învinse zadarnic.

Ştiam amândoi
De la început, totul
Dar voi femeile acceptaţi mai uşor ideea morţii
Ca pe o rufă murdară 
Spălată în familie.

Eu nu pot trăi decât acum,
În acest acum masculin
Cu tendoane şi muşchi
Şi evadări naive.

Îmi pare rău să-ţi spun,
Că am ajuns la această concluzie tardivă
      Dar e nasoală treaba, se moare
      În cartier, pe palier şi pe scară.

       Mai dă-mi o cafea şi-o ţigară.



  ISTORIA LITERATURII


Iubito, când mă certai că mai stau puţin singur
Că fumez şi beau şi scriu poezii
Pentru o iubită inexistentă,

Chiar îmi pare rău că nu-ţi dădeai seama
Că tocmai intram împreună
In istoria literaturii
Cu tine
Şi cu Fatam,
Cea plină pe bot de smântână.







VANGOGH


M-am îmbătat iar
Şi într-un acces de furie
Mi-am smuls un fir de păr din nas
Cu o smucitură,
Pentru că
Nu-mi ieşeau rotocoale de fum rotunde.

Am însăilat apoi rânduri strâmbe
Cuprins de euforia ebraică,
Ebreică, ebri eică,
Debreiată de la real

Pe când suiam şi coboram ca pe deal
Folderul cu versuri apocrife
Din expediţia în Teneriffe.

Ce să fac dacă doar acolo
Găsesc ecou şi înţelegere:
În expediţii,
Or la beţivii guiţând de spaimă,
Când simt cuţitul treziei aproape.

Puah! I did it again!

E totuşi mic preţul -
Un fir de păr mirosind a tutun-

În comparaţie cu o ureche tăiată
Plină de roşul singurătăţii

În care lumea geme îmbrăţişată
În culorile bucuriei?!


INSOMNIE

Nu te-ai culcat? Tot mai scrii,
Tot te mai gândeşti la „aia”?

Îmi spuse iubita frecându-se somnoroasă la ochi
Târziu, după miezul nopţii
În care alergam cu inorogii
Prin  pierdute poeme.

Nu ma-am culcat, nu mă gândesc la „aia”
Şi nici la altele!
Îmi împlinesc soarta bărbaţilor duri
Care plâng la filme
De le curg lacrimile
În părul de pe piept.

Cineva trebuie să ţină pe după gât,
Cu braţe virile
Bieţii îngerii livizi
Din concerte de orgă
Dedicate surdomuţilor.



 HUHUREZI

M-am lăsat mereu atras
De vocalizele viorii
De fulgerele mahonului
În concertele minuite

M-am lăsat atras
De candorile filmului mut
De fandările absurdului,

De rumptele coarde
Ale pieptului
Poetului naţional,

De zâmbetul evadaţilor
Din spitalul de nebuni
Pe lângă care trec de o viaţă

M-am lăsat păcălit de liniştea nopţii,
De puful huhurezilor ce-i face neauziţi
Când încolţesc cu răcnete de groază
Pasărea credulă
În ocrotirea anonimatului.





 CONCERT ÎN OGLINDĂ

Noaptea, după ce cade cortina
Peste nebunia luminii,
Ascult o muzică strâmbă,
O muzică hâită într-o parte,
Condiţie a strecurării,
A întrepătrunderii.

E o muzică stranie
Comparată cu binecunoscutul
De pe ecrane şi din prospecte.

E o muzică neavenită,
Nelalocu-i şi timpu-i,
O muzică fără ecou,
Ce nu albăstreşte hârtia de turnesol,
Şi e de negăsit în melancolia
Volumelor de poezii
Ori în dicţionare de rime.

E o muzica hâită, obsesivă, absurdă,
A ceea ce năzuim
După ce speranţa şi-a dat duhul
Fără urmaşi,

E o muzica mea şi a violonistului acesta
Cu păr castaniu
Şi barbişon de argint, un domn tânăr,
Neatins de ani
Pentru că nu şi-a pierdut ca alţii, timpul
În iubiri sezoniere şi în pieţe
Ci s-a lăsat furat, odată cu mine,
De acelaşi concert de vioară.




DISTANŢA

Acest loc nu e departe
E la 10 minute cu maşina:
O iei pe şoseaua asfaltată
Apoi faci la stânga
Pe drumul de pământ
Pe drumul pământului
Şi ajungi

La Moarte.

Nu te speria, nu la a ta
La cea multiplicată
În cimitire.

La urma urmei,
ce altceva este ce este,
Decât o multiplicare
Inutilă?



RITMUL

Ritmul nu e zgârcit, e darnic
Chiar dacă
O fi având şi el nevoi personale
Chip şi năzuinţe,

Le sacrifică
Pentru spectatori.
                    
Ar vrea poate să spună şi el ceva
Numai despre el
Când sare strâmb într-o parte
Dar nimeni nu observă

(De ce stai iar singur în fum?
Mă întreabă iubita

Aştept ploaia, scriu versuri
Şi ascult vântul cum încearcă să convingă frunzele
Că vine furtuna.)

Ritmul nu-şi poate ieşi din ritm
E viu
                        Şi la fel de singur
                        Ca tot ce e viu
                        Pe lume..













PEŞTE LUP
                       scafandrilor de la Oceanic Club

Când peştele lup
Se lipeşte de tine
Sub apă,
Ca un căţel părăsit,

E greu să crezi
Că e un animal sălbatic
Şi cu atât mai mult un peşte
Atât de urât
Încât numai mama lui
Îl poate iubi.

E un urât frumos
Chiar şi cel chior de un ochi
Când priveşte galeş într-o parte
Cu singurul ochi mare şi negru
Strălucitor ca un astru
Pe cerul capului
Hipertrofiat.

E o prietenie reală
Între aceşti peşti şi scafandrii
Care le-au dat fiecăruia un nume,
Le ştiu vizuinile de piatră
În care-şi ascund pielea aspră
Îi aşteaptă să iasă la mângâiat,
Să dea din coada de doi metri
De plăcere
Şi  să stea cuminţi în braţele lor
Ca o pisică în poală.







EXPEDIŢIILE ÎNDEPĂRTATE


                    
Expediţiile îndepărtate
S-a născut aici 
În  piatra acestei clipe citadine,
Ciuruită de ciocul monotoniei.

N-am avut nevoie de bani,
Am plătit cu unica avere
Scoasă la mezat:
Viaţa.

Ne-am rătăcit de bună voie
Cu dorinţa nemărturisită
De a nu ne mai întoarce,
În nisipurile mişcătoare,
Ale  orizontului,

Am dormit sub cortul cerului
Cu prinţul Geko -
Amantul reginei Bufo
Împodobită
Cu  diamante lunare,

Am asistat la turnirele
Cavalerului Scorpio
Cu Păianjenul Soarelui
Am împărţit ceaiul,
Cartuşele,
Şi intifadele inocente,
Cu Paznicul deşertului
Şi cu
Pândarul singurătăţii.

În bivuacurile semilunii,
Cărora le-am uitat numărul,
Am descifrat în suspinele  muezinilor 
O unică ştiinţă
Şi învăţătură,

Cu care am răscumpărat
Prigoriile împuşcate.


De aceea,
Eu şi rarii mei vizitatori

Imprevizibili,

Privim cu plăcere suvenirul argotic -
Piatra de pe colţul mesei
Ciuruită de ciocul amintirilor

Expediţiilor îndepărtate.



  FRĂŢIA  ŞIŞEI
                             ( şişa: narghilea )
                     
Am fraţi în sud,
În sudul şişei
Al şiş kebabului
Al şişurilor ascuţite.

Am fraţi în nord
La inuiţii  inuktituţi
Ce-şi ucid în somn
Raţia de inorogi
Prevăzută de lege.

Am fraţi în deşert,
Unde nu există întrebări
Pentru că  şi-au primit de atâtea ori răspunsul
Măcinat mărunt ca şi cuscusul
Încât durerea nu mai încape
În capilarele orizontului.


Am fraţi  în junglă,
În ocean,
În aburul cascadei
Şi în răsuflarea şuierătoare
A misticetelor.

Numai aici
Lângă meridianul numelui
Nu am pe nimeni.

Sunt atât de singur
Încât nu exist
Decât ca  vedenie de fum
A unui nomad

Sau gând viking

Fosilizat într-o rună

Nedescifrată.






                     



HARISSA  ŞI VISUL

Van era cel mai vestit
Înghiţitor de şaorme.

După ce am complotat cu casapii tineri
Să-i strecoare o linguriţă
Din vipera a condimentelor,
                                                Roşcata Harissa
Van mânca şi zâmbea,
Urmărit de 9 priviri atente,
Cu şiroaie de lacrimi
Dezgheţate
Din ochi de viking
În pădurea bărbii bizantine.

Ştiam că se va răzbuna,
Că ne va ţine nemâncaţi trei zile,
După care ne va da fasolea nefiartă,
Împănată cu slănină,
Ca  să ne compromită definitiv
Între garamanţi şi atlantici.

Nimic nu ne împiedica
Să lăsăm jocul
În voia lui.

Nu eram asceţi.
Ne dăruiam animalic umorilor
Şi meditaţiei.

Însă aveam din când în când nevoie
De un stimul extraordinar
Să ne dezmeticească
Din opiul visului

Devenit realitate.





     PAZNICUL DEŞERTULUI

Din toată istoria naturală,
n-au mai rămas decât tarpanii norilor
cu coame de plumb
pe sub coamele de plumb
ale singurătăţii.

Şi totuşi,
între depărtare
şi stare
Ce mult loc e sub soare!

Asta simţi când drumul aleargă
înainte şi-napoi,
nestingherit de durere
sau milă.

Pliscul plictisului
se sufocă-n nisip,
blazarea-i zdrobită
sub roţile carului,
preţul plătit

Am scăpat şi de data asta,
doar cu o coastă julită
de clonţul întunericului.

Ne îndreptăm spre apa
stoarsă de căldură
din piatra orizontului,
apă de foc, care joacă.

Cine ar fi bănuit
în deşertul bolovănos
ca o mare de iaurt de bivol negru
micul adăpost
al paznicului deşertului?

Şi totuşi el exista.
Împuşcase prigorii,
le decapitase,
le jumulise,
şi le prăjise
la foc de ciulini.

Pozez interzis
zeci de capete
cu ciocuri zâmbitoare
şi pene colorate,
pe nisipul gălbui.
Dar ciudat,

nu mă încearcă
nici un strop de tristeţe
de vină
sau de urină.

Ura de mine-i uitată
toată,
în fierbintea Arraqqa,
spaima, pierdută
în visul pierdut,
bucuria, topită şi uscată
ca spuma,
pe ţărmul lacului Al Assad.

În necuprinsul aici,
zac cartuşe goale peste tot,
pe dealuri pietroase,
şi-n tufişuri ţepoase.

 O vânătoare-i totul.

Moartea acestor prigorii
atrase de cei cinci
măslini pitici
udaţi cu cana,
nu mă impresionează.

Îmi pare foarte rău
că nu-mi pare rău
dar n-am ce face,
sunt forţe mult mai nari
decât moartea, în jur.

Nu pot decât să respect plictiseala
şi foamea băieţească
a acestor bătrâni vânători
şi paznici cu puşca
ai deşertului nostru.




   PÂNDARUL SINGURĂTĂŢII
               
Am fugit de lume
cât am putut de repede
ca să ajungem departe,
acolo

unde lumina curăţă spaţiul
de tot ce împiedică privirea,
acolo,

unde şi moartea moare subit,
deshidratată,
ca urina şacalului,
în nisip.

Acolo unde,
spre mirarea noastră,
trăia un om.

Abisul începea abrupt,
din marginea cuibului lui
de pasăre necunoscută,
ce-şi curăţa rar şi calm,
cu membrana nictitantă
a pleoapei,
fântâna ochiului.


Închis în pielea-i întunecată,
ca un bolovan mai mare
şi mai viu,
ne-a făcut să ne gândim
că ar trebui să-i oferim ceva,
ca musafiri nepoftiţi ce eram.

Dar el avea
şi ne-a dat,
tot:
apă rece din canistra
învelită în fibre aspre,
ceai, cu paharul mic,
interminabil.

Mă întrebam
De unde are zahăr?
Poate-l scotea
din sufletul lui de copil.

Ne-am dat seama de asta
când a venit cu o praştie frumoasă,
împletită din lână albă,
a pus o piatră
şi după mai multe rotiri,
a aruncat-o,
cu un sfârâit muzical.

Or deşertul nu e deşert
Or el e un vrăjitor!
Ne-am zis la început
pe limba noastră,
până când brusc, Zen
şi-a amintit araba
învăţată la Tomis.

Apoi a scos altă praştie,
cu crăcane de lemn, mult mai precisă,
dacă luăm în considerare
ţinta văzută numai de el.

În sfârşit, a mai adus ceva din cuib:
o păpuşă de cârpe soioase
din care a scos o bijuterie de carabină
din 1911.

A tras cu ea un foc asurzitor
fără să ne prevină,
ca între noi copii,
de ne-a spart timpanele.

Ne-a împăcat imediat,
cu încă un ceai fierbinte.

Avea timp pentru noi –
Bolovani mişcători
Din marginea orizontului.

Dacă-i ceream ceai, ceai, ceai,
ne-ar fi făcut într-una,
o zi şi o noapte.

Nu prea ne mai puteam despărţi.

Aşa că şi-a luat puşca
şi s-a suit în maşina noastră neagră
ca un bolovan lustruit
şi am plecat împreună.

Timpul devenise atât de relativ
încât nu ştiu cât am mers
dar a trebuit să ne oprim
să-l lăsăm să se întoarcă singur,
pe jos,
netulburat de nici o perspectivă
bună sau rea,
cu picioarele crăpate şi negre
în papucii lui de plastic albastru.

Era pândarul benevol
al singurătăţii
pe care ar fi putut s-o nimerească până acum
şi s-o lovească mortal
cu una din armele lui.

Dar atunci
ce-ar mai fi putut face
cu viaţa lui?

Ţelurile noastre
erau aceleaşi.
                        ( Deşertul de lângă Nabk, Siria, 13. V. 2010)



        

  





        DEŞERTUL DIN RETROVIZOR
                                                                    



                                                    M O T O

Mi-ar fi plăcut
Să fi scris şi eu ceva
Nu numai acela
Din mine
Despre care
Nu ştiu nimic.




 MUEZINII MEI

Muezinul a cântat iar
Doar pentru mine
Sub streaşina de mătase a dimineţii.

Soldaţii erau prea obosiţi
După ultima etapă
Ca să-l mai audă prin somn
Cum îl aud eu.


Nu sunt musulman
Dar îmi plac muezinii.

Pentru mine
Ei sunt semnul cel mai clar
Al libertăţii,
Dovada
Că celelalte lumi există..


EUFRAT

Eu frate,
Îi spun Eufratului,
Sunt de pe alte meleaguri.
De pe meleagurile
Neînţelesului.

Apa ta verde, adâncă,
Ştie
Cum se învinge deşertul
Complicaţiilor inutile,

Pline de scorpionii
Lucidităţii.

Eu frate,
Nu-ţi cer nimic
Din ce nu poţi face.
Trebuie doar să exişti în continuare.

Restul lumii şi restul vieţii
Pot să-şi continue beţia
Atâta timp cât apa ta verde, adâncă
Răcoreşte-n trezie, etern,
Începutul.


 PUSTIUL MEU

Iată-mă rătăcit iar -
Cel mai slab dintre tari -
În pustiul ne milei.

Înhăitat cu haiducii
Nepăsării,
Sunt beduinul cel mai fragil
Şi mai inadecvat.

N-am nici barba de fier
A lui Van
Nici jungla
De pe ţeasta lui Zen
Defrişată cu briciul
Nici ochii de cobalt
Ai nomadului Takalin.

N-am forţa nebuniei
Din râsul lui Kera
Şi nici pe departe
Sângele albastru
Din vinele lui Leka.

Nu încerc să mă compar
Cu mămosul Pescu
Ce ne hrăneşte pe toţi
Cu lăptişor de matcă aromână
Cu tandreţe,
Ca şi când n-ar fi cel mai crud
Mânuitor de săbii.

N-am nimic.
Îi am pe ei
Şi pustiul din mine
Peren
În visare.



SECRETUL DIMINEŢII

Ador dimineaţa senină
Ce promite nepăsătoare
Tot binele din lume
Deşi ştie că e o minciună

Ce se va da în vileag
Peste cel mult două ore
Când sângele va începe să fiarbă
Mocnit,
În zenitul iluziei.

În clipa asta
Când îmi beau berea matinală
Ascunsă azi noapte în nisip, la răcoare,
Nu-mi pasă
C-au mai trecut o sută de ani
Peste mine,
Peste deşert.

Totu-i tot una.

Stau şi beau liniştit
Pe scăunel, savurându-mi şişa,
În timp ce în corturi,
Mistreţii vânează coşmaruri.

Timpul trece în stoluri
Doar de mine văzute
Lăsând căldurii să-i clocească
Ouăle de piatră,
Pe malul Eufratului.

Eu ador dimineaţa
Limpezită de opiul nopţii,
Al morţii
Şi al speranţei de doi bani.

Secretul e
Să nu ştii şi să nu întrebi nimic

Asta pare să spună stropul de rubin
Din ciocul împuşcatei prigorii,
Şi gânguritul erotic
Al etern îndrăgostitei turturele.



 MANSARDĂ SPRE DEŞERT

Scriu cu rânduri strâmbe
Tot ce-mi trecea prin cap, dimineaţa
Pe malul Eufratului
Pe malul unei nopţi
Rătăcite-n lumină.

În corturi Quechua
Sunt cu atât mai vii
Cu cât par mai morţi
Beduinii valahi.

Zac horcăind ca porcii
Sub macetele lui Morfeu
Doborâţi de oboseală
Şi de vânarea farmecului inutilităţilor

Dorm acum să le ajungă o mie de ani
Cât va trece
Până la micul dejun
(Ce e timpul?)

Ducă-se pe pustii grijile
Şi alte prostii!
Îmi spun deschizând o bere
În timp ce vântul rostogoleşte pleava clipelor
Prin bătătura bivuacului.


Numai aici poţi găsi consolarea
De câteva ori pe zi
Sau mereu, dacă vrei,
În fiecare respiraţie:
În litania muezinului

Trebuie doar să fii atent
Să nu mai fii atent
Şi să n-ai altă preocupare
Decât
Să nu faci nimic,

Să suporţi cât mai calm
Glaspapirul vântului
Peste cornee, în bronhii
Şi în orificii imunde.

Când tabăra va fi gata de drum
Orice arsură
E deja ostoită
De alifia complicităţii:

Plecăm!
Nu ştim unde
Că dacă am şti
Ce rost ar mai avea
Orice drum?

Scriu aceste rânduri dimineaţa
Pe malul Eufratului
În 2008
Sau în mansarda de sub streaşină?





BLĂNURILE OCEANELOR

                     lui Van P.  şi  Johann  Ş.
                                             
                      
                                      
În timp ce-mi gâlgâi
Din ce în ce mai deshidratat
Berea matinală
În deşertul de piatră
Din deşertul de nisip

Aurora  se fardează
În oglinda retrovizoare
Cu carminul unei cruzimi de faţadă.

Nu e aşa de negru dracul
N-am murit nici ieri
Şi n-o să mor nici mâine
De vreme ce acum
Mă simt atât de bine.

Înfăşurat în blănurile oceanelor
Savurez libertatea de a trage cu puşca
Şi nevoia de cercuri
În sfârşit, uşor de satisfăcut.

Ce mi-aş mai putea dori
Când ştiu că mâine
Voi fi din nou trup
De nisip şi de piatră
Cu lumea visată
De strămoşii mei beţi
În pivniţe hiperboreene?


AFLARE, ÎN DEŞERT

În această expediţie îndepărtată
Viaţa şi moartea
Se devorează undeva
Într-un punct nevăzut.

Totul e atât de liber
Încât nu mai înseamnă nimic.
Bicisnică e orice încercare
De încercare.

În intangibilul acolo,
În neînţelesul,
În prea datul
Şi prea neprimitul  acum

N-am ştiut
Dar am aflat
În deşert,
Că am fost mereu.