marți, 7 iunie 2011

Jocuri de seară

PEŞTELE CU CARLINGĂ

Pentru că accept filiaţia ancestrală a lumii, mi-a plăcut formularea cuiva că în urmă cu foarte mult timp, strămoşii noştri erau cam ciudaţi. Ceea ce înseamnă de fapt foarte ciudaţi. Cum să nu fie, dacă Oceanul e atât de mare şi de neuniform? Cum să nu se nască ciudăţenii pe milioanele de km de ţărm luminos, în milioanele de metri cubi de adânc întunecat, timp de miliarde de ani?
Acum 3, 56 miliarde de ani, în Golful Rechinilor din vestul Australiei trăiau acele colonii de alge marine verzi albăstrui numite stromatolite. Apoi, 1.400 de milioane de ani nu s-a produs nimic deosebit, până la apariţia acelor discuri de 2,5 cm diametru, numite eucariote, cu nucleu bine delimitat. Ca zoolog terestru, mărturisesc că mi-e greu, mi-e foarte greu să asist la oribilul măcel, la brutalitatea devorării însângerate la care se dedau felinele, strămoşii pisicuţelor mele care m-au umplut de atâtea ori de sânge din dragoste, pentru că la ele şi dragostea se exprimă prin gheare însângerate. Şi totuşi, din acest cumplit măcel rezultă ceva minunat: frumuseţea lumii vii.
Ramificarea fără oprire şi fără sfârşit a unei specii în două, eliminarea celei care nu mai face faţă noilor condiţii şi vecinătăţi a dus la apariţii uimitoare pentru că eşafodajele au dispărut, cum au dispărut schelele din jurul catedralelor. Aşa a apărut o mare ciudăţenie care este peştele cu cap transparent, Micropinna microstoma despre care se ştia de prin 1939 dar abia între 2004 – 2008 a fost şi filmat. Trăieşte în Pacific, pe la 600 de metri, unde lumina nu mai pătrunde şi are capul transparent şi uşor fosforescent, ca o carlingă în care se văd piloţii: creierul, limba şi organele de simţ. Ochii plasaţi în vârful capului se rotesc în jurul axei ca nişte periscoape. El stă aproape nemişcat şi pândeşte meduzele şi peştii care trec pe deasupra. De ce are capul transparent nu se ştie încă dar un avantaj trebuie să existe. Misterul nu e decât necunoscutul care-şi prezintă ochilor noştri doar una dintre faţete şi aceea abia vizibilă. În adâncul marelui ocean fizic şi temporal,ceasul perfecţionării sui generis ticăie fără oprire. Acolo se presupune că e izvorul nostru.





    410 MILIOANE DE ANI DE SEX

Placodermii care au capul şi toracele acoperit cu plăci dermice sunt o clasă de peşti preistorici care au trăit de la sfârşitul Silurianului până la sfârşitul Devonianului (între 416 şi 359 milioane de ani). Ei aveau fălci provenind din perechea anterioară de branhii. Fosilele de placodermi silurieni sunt cele mai rare, probabil din cauza mediului lor de viaţă care nu a favorizat  fosilizarea. Ulterior ei au ajuns să domine mediul marin. Existau unii ierbivori şi alţii planctivori dar cei mai  mulţi erau răpitori. Cel mai mare placoderm cunoscut este Dunkleosteus telleri, de 8 – 11 m, considerat un superpredator datorită fălcilor lui puternice, înarmate cu un cioc (nu avea dinţi). Aşa primitivi şi greoi ca nişte cavaleri medievali, placodermii cumulează unele primordii de vertebrat care-i fac uimitor de interesanţi. Cu ei începe existenţa gâtului, a nasului,a membrelor, a maternităţii dar şi a paternităţii, adică a sexualităţii fiinţelor cu coloană vertebrală. Deci s-a stabilit: vechimea sexualităţii şi a plăcerii sexuale are o vechime de 400 - 410 milioane de ani! Oceanul e cel care a produs plăcerea sexuală şi numai el îşi poate permite uşurinţa cu care rotunjeşte 10 milioane de ani de sex în plus sau în minus.
 La această oră se cunosc deja câteva specii de placodermi la care există un os ca un cârlig (clasper) situat pe înotătoarea abdominală, ce susţinea un organ prin care masculii injectau lichid seminal în abdomenul femelei, adică apare cel mai vechi penis şi cea mai veche fecundaţie internă. Rechinii care le sunt urmaşi, au un astfel de organ copulator.


FERICIREA MEDUZEI

 Neuroştiinţele care se ocupă de vreo 30 de ani cu problema percepţiilor şi senzaţiilor în lume animală, arată că şi fiinţele inferioare, ca meduzele şi viermii au senzaţii de plăcere iar marea majoritate a speciilor (80%) se bucură de plăcerea contactului fizic. Chiar dacă e doar o invenţie a naturii pentru asigurarea reproducerii prin competiţie.
Savanţii nu sunt supraoameni. Ce e frumos la ei, e că nu se sfiesc să-şi pună cele mai năstruşnice probleme, cum ar fi de exemplu, cum poate arăta fericirea unei meduze. Definiţia biologică a fericirii sună aşa: percepţia unui echilibru între necesităţile organismului şi gradul maxim de satisfacere a acestora. Deci ce ar putea simţi o meduză fericită? Dacă a asimilat o cantitate suficientă de substanţe hrănitoare iar calităţile apei nu îi transmit semnale de alarmă, atunci avem o meduză fericită.
Deşi fericirea e ceva foarte complex şi mai de durată decât bucuria, ea are la bază senzaţii extrem de simple, ce pot fi percepute şi de organisme mai puţin evoluate, ca meduzele şi viermii. Viermii au chiar senzaţii mai complexe decât meduzele, pentru că în ganglionii lor, integrează senzaţii tactile, chimice, variaţii de umiditate.
Dacă facem abstracţie de fiinţele dispărute, putem spune că dintre cele actuale, rechinii, strămoşii placodermilor, au inventat sexul din plăcere. Dr. John Long, vicepreşedintele Muzeului de Istorie Naturală din Los Angeles susţine chiar că fălcile placodermilor nu au apărut prima dată pentru hrănire ci pentru imobilizarea partenerului sexual. La rechini, acuplarea e un act mai intens, care declanşează un mecanism biochimic complex ce poate fi echivalat cu extazul erotic.



VIAŢA CONJUGALĂ ÎN OCEAN
 
Dacă ne interesăm de vechimea unor trăsături biologice şi comportamentale ale Filum ului Vertebrata din care cu onoare facem parte, ajungem la o clasă de peşti dispăruţi, numită Sarcopterigia, ce au trăit acum 375 milioane de ani, numele lor însemnând că au înotătoare cărnoase. De fapt nu sunt numai din carne, pentru că cele anterioare au şi nişte oase de tipul humerus, ulna, radius iar cele posterioare au femur, tibia şi fibula. Totuşi picioarele au apărut în apă, pentru ca posesoarele lor să se poată propti pe ele împotriva curenţilor de fund. Unul dintre peştii care au trăit acum 380 de milioane de ani, pe vremea când Canada era o zonă tropicală din Continentul Laurentia, trăia în apele litorale un peşte ciudat numit Tiktaalik, o combinaţie de peşte şi aligator, care avea un fel de picioare cu care se deplasa pe o distanţă cam de 2 m pe fundul apelor. În stratele geologice din insula canadiană Elesmere a fost găsită această fosilă hibridă, căutată intenţionat, în roci de pe vremea când se presupune că ar fi ieşit primele vertebrate pe uscat. Ea dovedeşte că la început tetrapodele erau acvatice. Tiktaalik avea ceva în minus şi ceva în plus, faţă de peşti, care i-a dat avantaje pentru viaţa pe uscat: nu avea plăci osoase peste branhii, ceea ce la peşte restrânge mişcările, deci el îşi putea mişca capul, adică avea gât. Orificiile respiratorii din vârful capului arată că avea plămâni, deci avea respiraţie aeriană.
   Tot acum 380 m. a. a trăit în vestul Australiei în formaţiunea Gogo, un peşte în care s-a găsit un embrion cu cordon ombilical. Deci năştea, deci era o mamă - peşte, numită Materpiscis, de 25 – 30 cm. E cea mai veche dovadă de viviparitate la  Vertebrata. Masculii aveau penis (claspere) iar structura internă a femelei arată că exista o fertilizare internă. Viaţa conjugală şi extazul erotic vin din Ocean, de acum 380 milioane de ani.
La alţi sarcopterigieni s-au găsit primele nări interne (coane nazale), cum au numai 2 grupe zoologice de pe Terra (ei şi animalele terestre), dinţi acoperiţi cu dentină şi pui care se nasc formaţi complet, ca orice copil (e vorba de Eustenopterodon, de 30 – 60 cm).








 DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI: PUNCTUL ŞI DIAMETRUL

Punctul, deşi e foarte mic, vede. Are şi picioare, deşi datorită vitezei de care el nu-şi dă seama sunt îndoite spre spate, ajungând cu tălpile în creştet ca în figura acrobatică numită "podul".  Încercând să-şi vadă picioarele, Punctul a alunecat în jos, pe cerc; când credea că şi le-a zărit, s-a trezit sus, în creştetul mişcării. Orientat dintr-un impuls interior, către o direcţie, el devine, tot, un ochi.  Diametrul  e podeaua dar în acelaş timp şi tavanul celor două hemisfere. Diametrul nu se deplasează dar vibrează. Vibraţia produce bolta. Diametrul sare ca o praştie elastică, din boltă în podea. Din aceste întâmplări sau mai degrabă stări în sine ale punctului şi diametrului, provin toate câte sunt, inclusiv aceste rânduri.


CÂRTIŢA ŞI HEMATOPOEZA
       
Că lucrurile sunt aşa cum sunt, nu e întâmplător. Mai bine spus, sau mai precis (pentru că precizia e o altă adâncitură a infinitului), au existat atât de multe şi pieritoare întâmplări, încât nimeni şi nimic nu le-ar putea reconstitui. Că au fost convergenţe sau repetiţii, nu contează, căci toate, de la roată şi de la rotire se trag. Roata există şi funcţionează, înainte de a afla de ea omul. Annularii sau Inelarii danubieni, conduşi de regele Euforb, nu numai că au fost dintre cei mai vechi adepţi ai roţii dar au şi venerat-o ca enoriaşi ai Marii Roţi. Nici unul din marii scriitori nu au fost străini de valoarea ei în cunoaştere. Vezi Borges, Nichita, Sorescu. Primul volum de versuri al lui Huxley se numea Roata în flăcări. Pasărea a reinventat aripa inventată mai înainte de peşti, mamiferele noi au reinventat lupul, şobolanul, zborul (din nou), pe care le-au inventat şi mamiferele vechi, marsupialele. Există şi veveriţă zburătoare cu pungă şi chiar şi cârtiţă marsupială: ceva mic şi alb, cu nas negru, dar cu pungă, aflată în vitrinele muzeului Antipa. Poezia stă la baza oricărui tip de aflare. De exemplu hematopoeză înseamnă producere de sânge, pentru că poeză înseamnă facere. Dumnezeu e cel mai mare hematopoet: a făcut sângele lumii. Altfel nu-mi explic de ce multe dintre cele mai vechi intuiţii ştiinţifice ale anticilor sunt valabile şi azi, deşi la nivelul lor de cunoaştere, ipotezele nu puteau fi decât literatură. Afirmaţia lui Huxley că abia în secolul 20 ştiinţa a ajuns din urmă literatura, ar trebui să ne dea de gândit.



MAGOTUL CEL URÂT

Visam că împingeam nişte vagoane ciudate.  Erau vagoane pentru că erau înşirate unele după altele, se înscriau cam în aceleaşi figuri geometrice ca şi vagoanele  şi alunecau înainte, fără zgomot. Aveau probabil şi roţi invizibile care facilitau deplasarea deasupra realităţii. La o privire atentă (asta e totul în aceste tărâmuri: privirea atentă şi constantă), se putea observa că unele vagoane erau pur şi simplu bucăţi de stâncă cu muşchi, cuburi de apă de râu cu peşti, muşuroaie de furnici, vălătuci de nori. Geometric vorbind, vagoanele împinse până la capăt, cădeau în neant.

 Genetic vorbind, oamenii sunt foarte asemănători cu cimpanzeii, de care nu-i despart decât 2 (!) gene, diferenţele între toate maimuţele sunt nesemnificative. Totuşi, la o privire atentă, există destule şi amuzante diferenţe: vezi pectoralii enormi ai gorilelor, pe care şi-i lovesc ca să-şi arate puterea, vezi dinţii răşchiraţi hidos, ai cimpanzeului. Dintre maimuţe, una bizară prin frumuseţea paradoxală este Magotul cel Urât. Mic, îndesat într-un dreptunghi, cu nişte canini inferiori ce ies din mandibulă ca la mistreţ, când merge în patru labe, picioarele sunt caraghios de scurte, cu labe mari, ca ale unui pitic ce poartă 45 la pantofi la o înălţime de 50 de cm. Magotul pare o schiţă nereuşită, un rebut umanoid. Şi totuşi există, nu e o închipuire sau altfel spus, poate fi o închipuire în carne şi în blană a celui a cărui gândire nu se naşte înainte ci chiar în clipa frământării plastilinei realităţii.
Asta i se întâmplă celui ce vrea să capteze în scris visul sau ineditul: i se par interesante o infinitate de lucruri care anterior îi erau indiferente sau chiar nu le observa. I se schimbă viziunea asupra lumii pe care o priveşte cu noi şi noi tipuri de oglinzi şi o vede mereu altfel. În calitate de spectator al faţetelor schimbătoare ale caleidoscopului, devine prizonierul unui viciu incurabil.






                               INTRAMUSCULAR
             
Dorind să nu păţesc ca Dona, care de la moartea mamei ei nu şi-a mai revenit şi ia şi acum tranchilizante, când am fost în situaţia ei am apelat la metode verificate: bere, ţigări, expediţii în deşert, ture montane şi partide de scris în veranda dinspre munte de la Sinaia, unde deja începusem să ţin un jurnal, încă înainte de moartea mamei. Problema e că de atunci, m-am instalat într-o perioadă sabatică atât de lungă încât aproape am abandonat cercetările ştiinţifice pentru care am avut o pasiune sinceră şi credeam, definitivă. Am continuat să scriu.
Am scris cum mi-a venit, fără a-mi  propune să urzesc intrigi, cum făcea în internatul liceului un coleg, cu adorabila ingenuitate a profanilor. Mai ţin şi acum minte cu câtă plăcere pronunţa agramat, cuvântul lugumbru, care apărea des în „piesele lui de teatru” scrise cu litere infernal de mărunte şi dese, într-o agendă.
Să fi greşit că nu m-am apucat să urzesc intrigi? Adică să inventez lumi şi existenţe cărora să le dau viaţă aşa cum făcea neuitata mea pisică neagră, Târlic, când năştea seriile de 7 pisoi, de două ori pe an? După cum ne învaţă Târlic, poţi să scrii şi fără să mai urzeşti forme şi acţiuni, pentru că au fost urzite în decursul întâmplărilor neînregistrate de nimeni, din trecutul mai apropiat, mai îndepărtat sau foaarte îndepărtat.
 Am lucrat în domeniul ştiinţei, ca naturalist. Am avut totuşi o perioadă poetică, pe vremea când eram ranger al Parcului Naţional Retezat (biolog al parcului) când, după verile lungi petrecute prin pădurile şi căldările alpine în care sclipeau peste o sută de lacuri glaciare, după ce urmăream braconierii la păstrăvi sau ciobanii ce intrau cu 600 de oi să pască ceea ce era interzis – iarba din Rezervaţia Ştiinţifică, veneam toamna la Academie, pe Calea Victoriei 112, unde citeam versuri la Cenaclul „George Călinescu”. Deşi odată, acad. Alexandru Balaci, traducătorul lui Dante, mi-a adus o apreciere neuitată, comparând versurile mele de la munte cu ale poeţilor italieni de Quatrocento, n-am reuşit să public nimic. Iar pile la academicieni n-am vrut să-mi pun deşi puteam. Am tras concluzia că nu am valoare şi m-am oprit din aceste preocupări de „meta obiect” cum mă ironiza fostul secretar ştiinţific al Academiei. Totuşi m-a ajutat să mă înscriu la doctorat cu o temă despre fauna lacurilor glaciare, cu toate că nu eram membru de partid. Şi nici nu avem cum să fiu vreodată, pentru că în anul I de studenţie, când am primit un teanc mare de invitaţii la discursul de inaugurare a anului universitar al lui Ceauşescu, i-am spus politrucului nostru că sunt bune pentru şters la fund, căci tot nu se pune hârtie igienică la closetele căminului studenţesc. Asta s-a notat undeva.
E drept, că am scris jurnale în expediţiile mele zoologice în Indonezia şi pe ţărmurile Mediteranei dar sunt doar însemnări cu poze şi nu literatură. Azi e modern să scrii jurnale. Diarismul (de la zi) şi însemnările scurte, au şanse mai mari să fie citite în secolul informaţiei care-l urmează pe cel al vitezei. Poate unde informaţia are viteză şi mai mare. Am fost mereu cititor de jurnale, de la cele de călătorie, până la cele intime. Cum zice Paler, până la urmă, o călătorie în exterior e tot una în interior. Pentru că acolo se reflectă. Iată că am avut noroc şi  felul în care scriu, fără a-l alege, poate fi unul acceptabil. De aceea am recitit cu plăcere jurnalele de prin casă, de la Mihail Sebastian la Radu Petrescu.
Ca naturalist, sunt desigur atras de scriitori care au avut legături cu biologia, ca marele Ernst Jünger, entomolog şi de curând, de când am găsit o recenzie în Dilema Veche, despre Insula, ultima lui scriere a lui Aldous Huxley am răscolit biblioteca şi am găsit: Orb prin Gaza, Punct Contrapunct, Surâsul Giocondei ..Şi restul e tăcere
  Aşa cum scriam în Somnul marmotelor, am căutat mereu în cărţi, răspunsul la întrebarea, de ce existăm iar la orizont îşi fac apariţia cocoaşele monstruoase ale altor întrebări nemiloase, ca aceea despre cum să trăim şi cum să murim. Iată ce am putut afla de la câţiva biologi sau filo naturalişti.
Pentru întrebarea de ce existăm, am găsit un răspuns în cărţile lui Richard Dawkins, profesor la Catedra de Înţelegere Publică a Ştiinţei, de la Oxford: „De trei mii de milioane de ani, organismele vii au existat pe Pământ fără să ştie de ce, înainte ca adevărul să fi mijit în mintea lui Darwin” – existăm datorită selecţiei naturale şi datorită egoismului unor structuri numite gene, care conservă prin noi, acele întâmplări pierdute care le-au creat. Suntem nişte vehicule cu viaţă scurtă, care „”circulăm” între naştere şi moarte, ca să conservăm şi să perfecţionăm în acelaşi timp, ceea ce s-a obţinut atunci: replicatio ad infinitum: multiplicarea. Am aflat deci un punct de vedere pentru întrebările de ce trăim şi de ce murim: ca să cărăm ceva în spate, ca Sisisf, pentru cineva, nu pentru noi.
La întrebarea cum să trăim, un răspuns interesant, dă prin scrisul şi prin viaţa lui, Ernst Jünger, în Eumeswil, carte scrisă la 92 de ani, după care a mai trăit 10 ani. Iată ce scrie chiar de la prima pagină din romanul amintit, în capitolul Profesorii: „Precizarea a ceea ce e imprecis, devenirea tot mai pregnantă a ceea ce e nedefinit: iată misiunea oricărei evoluţii, al oricărui efort în timp”. Şi puţin mai jos: „Ceea ce e imprecis, nedefinit, chiar şi în cazul invenţiei, nu este şi neadevărat. Poate fi inexact, dar nu e admisibil să nu fie cinstit. O explicaţie, imprecisă dar nu neadevărată, poate fi explicată punct cu punct, până când chestiunea intră pe făgaşul ei şi e împinsă în prim plan. Dacă afirmaţia începe cu o minciună, trebuie susţinută cu minciuni mereu reînnoite, până când construcţia se năruie. De aici bănuiala mea că însăşi Creaţia a început cu o falsificare. Dacă ar fi fost o simplă eroare, paradisul ar fi putut fi restaurat prin evoluţie. Dar Bătrânul a trecut pomul vieţii la fondul secret”. Făcând abstracţie de partea finală a citatului, care e o altă dezbatere dar am dat-o că e frumoasă, Jünger ne învaţă să fim cinstiţi, încrezători în şansa noastră şi perseverenţi, în orice, dacă e ceva pozitiv.

Să vedem acum şi spinoasa problemă a modului în care e mai bine "s-o termini". Pentru că ciclicitatea (învârtirea în cerc sau în spirală, fie ea şi evolutivă, nu dă viaţă veşnică). Răspunsul unui creator de cultură, al unei fiinţe de calitate, prin ereditate şi educaţie dar mai ales prin sensibilitate poetică, îi aparţine lui Aldous Huxley. E un răspuns scurt: prin euthanasiere. Aşa a făcut el: a cerut la final, 100 micrograme de LSD, injecţie intramusculară. Astfel a trăit şi a murit „văzându-şi cu ochii larg deschişi drumul, iluziile, finalul”, tot segmentul vieţii, de la un capăt la celălalt, sine ira et studio. „Stă scris în istorie că oameni ca Aldous înving ignoranţa înainte ca ignoranţa să-i învingă pe ei” (Laura Huxley). Despre acest fel de găsire a liniştii finale am mai scris şi eu în ceea ce am intitulat Planeta Eden,  fără să ştiu de sfârşitul ales de Huxley.


  ATINGERE ÎN VIS
            (ficţiune)

Eram în Oraşul Timpului Regăsit. Aveam tot ce-mi trebuia acolo: străzi medievale bine conservate, orgi cântând în catedrale, porumbei aterizând iscusit pe picioruşele roz în piaţete curate dar şi clădiri moderne, rezultat al celor mai noi cuceriri în materie de arhitectură şi design interior. Pe lângă dezvoltarea uimitoare a călătoriilor spaţiale – se ajunsese extrem de departe în Univers dar nu până la capăt, deoarece nu se ştia încă dacă avea capăt - contradicţiile sociale fuseseră neutralizate şi echilibrate de două mari ştiinţe, SOMA şi PSYCHE, în domeniul cărora bioplastia şi empatia atinseseră culmi nebănuite. Consensual, nemurirea fizică nu fusese eliminată, pentru că apăruse undeva, pe parcurs, spectrul unei maladii ignorate, plictiseala dar noţiunea şi termenul de moarte fuseseră complet eradicate, din dicţionare, din istorie, din memorie şi din psihologie. Ea fusese înlocuită cu o stare de bucurie difuză dar atât de subtil şi de complet disipată, încât putea fi numită şi fericire deşi se evitau exprimările exagerate, pentru simplul  motiv că se descoperise că nimic nu era perfect separat şi separabil.
Oraşul T. avea un secret ascuns la vedere, unde se ascund cel mai bine evidenţele: o Prezenţă Esenţială nu  numai pentru oraş ci pentru tot ce poate exista şi poate fi imaginat şi acea prezenţă se numea TU.
  Un cuvânt atât de scurt, care începe fast cu litera t dar se termină suspect de repede în u, larg deschis, din care se varsă totul la o simplă înclinare. Frapant e că pare uşor să-l transformi pe tu în eu, doar prin înlocuirea unei litere. Deşi, prima literă e consoană iar cealaltă vocală. De fapt, transferul e imposibil, pentru că sunt din domenii  diferite: unul e din materie, celălalt din antimaterie. Poţi deci să te priveşti unul pe altul, să zâmbeşti, să te întristezi sau poţi râde cu gura până la urechi, poţi comunica orice ideogramă, formulă matematică sau schemă metafizică. Singura dar esenţiala interdicţie e atingerea. Iubirea se dăruie prin reflectare, scrisesem premonitiv în unul din poemele pierdute. Povestea era deci, ca de obicei, prea frumoasă ca să fie adevărată. Pentru că dacă s-ar fi produs cea mai fină atingere, delicată ca sărutul dorit dar rămas ipotetic, totul s-ar fi transformat într-o explozie indescriptibilă şi…te-ai fi trezit.








SUITELE FRANCEZE


Allemandă, Curantă, Sarabandă, Gavotă. Minunate cuvinte cântătoare! Cândva ascultam Bach şi scriam versuri.
Odată Dona, m-a lăsat să păzesc o oală mare cu sarmale care trebuiau să se mai rumenească un sfert de oră în cuptor. Când a venit, peste 7 ore, îi mirosea a sarmale de la intrarea în bloc: cineva şi-a ars sarmalele, şi-a zis. Dar pe măsură ce liftul o apropia de etajul 5, mirosul devenea tot mai puternic. A intrat în casă iar în cuptor, din cele 5 kg de sarmale mai rămăsese un strat carbonizat, nu mai gros de două degete. A aruncat oala cu totul şi a deschis uşa la sufragerie unde eu ascultam orgă de Bach şi scriam, întins pe covorul de lână miţoasă. Am admirat-o atunci pentru că nu mi-a reproşat nimic şi nu s-a supărat. Are stil.
Muzica lui Bach mă atingea în inimă cu viteza luminii. Mă cuprindea brusc, de cele mai multe ori, o melancolie limpidă. Durerea diluată a oricărei melancolii nu era produsă de pierderea vieţii terestre ci tocmai de bucuria pierderii ei. Mă îndepărtam atât de mult de materie şi de trup încât m-aş fi putut sinucide din iubire de ideal, pentru a rămâne în perfecţiune. Aş fi putut renunţa să mai exist, din plăcere şi din bucurie. Mă simţeam ca o rachetă care-şi leapădă treptele acolo, în azur, nedorind să se mai întoarcă în mocirla timpului limitat.
Cele 6 suite franceze la clavecin, provin din muzica unor dansuri populare germane lente (allemanda), franceze în tempo vioi (curanta), din vechi dansuri spaniole, vioaie şi ele dar devenite tacticoase la curţile regale franceze, unde dansau solemn perechi nobiliare (sarabanda), sau vioaiele dansuri populare engleze, cunoscute sub numele de gigă . Pe toate, geniul baroc al lui Bach le-a topit în suite polifonice pentru clavecin, vioară solo, violoncel sau orchestră. Pentru că lui Dumnezeu i-a plăcut să se reflecte în izvorul silvestru numit Bach, un izvor atât de pur încât s-ar putea ca el să nici nu ştie că a existat pe pământ, deşi a avut 21 de copii, Bach a aşezat înaintea suitelor câte un preludiu, ca să fixeze tonalitatea suitei şi să creeze atmosfera. A continuat inovaţia prin intercalarea între cele 4 dansuri tradiţionale contrastante ca viaţa omului, între sarabandă şi gigă,  a menuet ului cu pas mic şi graţios („pas menue”), a bourrée ului rustic şi iute, a gavotei dansate la baluri dar mai introduce şi arii sau poloneze, pentru că barocul desfăşurat pe o perioadă de un secol şi jumătate (1600 – 1750), la Bach atinge apogeul.

Ca să te încumeţi să intri în lumea îngerilor trebuie să te purifici prin asceza muncii, trebuie să–ţi capeţi echilibrul necesar zborului imponderabil, trebuie să devii imperturbabil, ca statuile  Sakiamunicului. Trebuie să fii originar din deşertul specific infinitului, ca  András Shiff, pianistul englez de origine ungară, care pare că nu vede cu ochii (încă un orb!), ci cu mâinile care simt şi emană lumină. Chipul lui pare o mască de lemn sau de piatră. Nu e un om tânăr dar pielea feţei e atât de bine întinsă pe pomeţi, pe nasul proeminent şi pe buzele cărnoase, încât doar imperceptibila zbatere a pleoapei în rozeta ridurilor, îi trădează apartenenţa condescendentă la contemporanitatea ascultătorilor. Ah! ce m-am speriat, când din întâmplare i s-a ridicat mai mult pleoapa stângă şi am zărit scăpărarea fântânii fără fund a ochiului albastru verzui! La-m urmărit atent, suită după suită, de când am intrat, prin ofrandă , sub bolta magică a sunetelor, ca într-o plimbare printre îngeri acorporali, ca într-o alergare de iezi marmoreeni, ca într-o ninsoare de balerine, ca într-un râs de copii nenăscuţi, fiecărui „da” neîncrezător, corespunzându-u un „nu” încurajator. Pentru că asta e până la urmă contrapunctul: o salubră descurajare a afirmării şi o democratică încurajare a negaţiei. Urmăream nu numai salturile uşoare peste viaţă şi moarte ale cervidelor celeste galopând pe lângă malurile izvorului fermecat dar eram eu însumi vânătorul pleoapelor strânse, ale misteriosului clavecinist. A meritat încordarea, pentru că atunci când a deschis amândoi ochii albaştri, am realizat că mă privise în faţă Inorogul, de care nu se mai ştie nimic de un veac încoace.



 EXCESUL BINE TEMPERAT

   
 În prefaţa la selecţia de eseuri „Şi restul e tăcere”, Marian Popa îl  consideră pe Huxley cel mai important reprezentant al romanului eseistic din secolul 20, reper intelectual valabil şi azi în cultura anglofonă (Huxley a trăit o vreme în America). Dacă asta e valabil în cultura anglofonă, e valabil în toată cultura, pentru că, cine îşi mai permite să nu fie anglofon azi?
După gustul meu, eseurile şi proza scurtă sunt la Huxley, cele mai incitante pentru vremurile noastre nerăbdătoare să ajungă la întrebări şi răspunsuri esenţiale. André Maurois considera că „originalitatea talentului său constă în îmbinarea unei naturi poetice cu o cultură ştiinţifică”. Ceea ce e adevărat: Huxley e în primul rând un poet dar are profunde cunoştinţe ştiinţifice, literare şi artistice (nu e numai un expert în poezie, ştiinţă şi muzică, ci şi în arte plastice). Totuşi filosofia este esenţa şi suma creaţiei lui. E un tip pragmatic, duşman al oricărui tip de dogmatizare. Mi-a plăcut puterea lui de penetrare a imposibilului dar şi viziunea posibilului. „Poeţii şi în general oamenii de litere, au voie, ba chiar sunt obligaţi de regulile jocului lor, să facă tot ceea ce le e interzis oamenilor de ştiinţă” dar asta nu înseamnă că „nu poţi fi om de ştiinţă activ, fără a-ţi sacrifica dragostea sau înţelegerea pentru literatură”. „Dacă noi cu toţii, am fi la fel de interesaţi de genetica viermilor de pământ ..pe cât suntem de interesaţi de prieteniile, de artritele sau de viaţa noastră sexuală, atunci, de bună seamă, ar exista o singură cultură şi nu două. Poeţii ar scrie versuri la fel de înflăcărate despre acizii nucleici ca şi despre sfielnicele lor iubite”.
Inteligenţa şi ironia muşcătoare, îl determină să critice rebutul poetic numit Erasmus Darwin (bunicul lui Darwin), care a pus pe versuri sistemul de clasificare al lui Linnaeus, îl face să se declare anti pyronian (Pyron, întemeietorul scepticismului), contra dogmatizărilor aristotelice, contra lui Descartes şi Pascal care, „inventând ficţiuni îşi imaginează că revelează adevărul”. După cum se poziţionează contra Absolutului care „s-a născut din părinţi foarte omeneşti”, contra Zeilor, Binelui, Adevărurilor, Frumosurilor, Dreptăţilor, Revelaţiilor, Unicităţilor, jinduite de o omenire uluită şi în suferinţă. În schimb nu se sfieşte să se extazieze în faţa „splendidei” opere a lui Empedocle care a prefigurat teoria particulelor elementare, selecţia naturală, dependenţa stărilor spirituale de cele fizice şi considera că etica este în bună măsură o chestiune de igienă mentală. La fel îi admiră pe Lucreţiu, Virgiliu, Homer, Dante, Shakespeare, care au înţeles că „orice element particular concret este o fereastră deschisă spre universal” El crede, ca şi poetul Alfred Tennyson, că natura nu e bună, e aşa cum e, adică „are colţi şi gheare sângeroase”  iar „omenirea, vai, e şi mai sângeroasă”. Întrebându-se dacă e posibil ca inteligenţa noastră să fie singura într-o infinitate absurdă, răspunde prin vocea (poetică) a lui Tennyson  care era convins nu numai că există şi alte inteligenţe ca a noastră între miile de milioane de planete aflate numai în parohia cosmică a propriei noastre galaxii dar chiar că  micile lumi întunecate care se rotesc în jurul altor sori, „sunt lumi de suferinţă, ca şi a noastră”.  Şi continuă Huxley: suferinţa este rezultatul întrupării cunoaşterii, o consecinţă a faptului de a fi indivizi conştienţi. Ceva necunoscut continuă să sălăşluiască pretutindeni, înăuntru şi în afară.
Deocamdată Gândirea a rămas la fel de imatură ca pe vremea lui Huxley, cuvintele sunt tot insuficiente şi convenţionale, deocamdată avem în continuare privilegiul şi blestemul de a trăi în aceeaşi lume a aparenţelor multiforme în care trăieşte şi moare şi omul de ştiinţă şi poetul şi restul rasei umane. Să nu disperăm dacă geometriile şi legile naturii se numără printre cele mai recente produse ale spiritului omenesc şi n-au avut încă timp să prindă rădăcini. „Mai devreme sau mai târziu, mult aşteptatul pionier al geniului se va ivi, şi, absolut întâmplător, ca şi cum ar fi lucrul cel mai firesc din lume, ne va indica drumul ce trebuie urmat”. Şi nu se referă la Isus.
Până atunci însă, trebuie să iubim viaţa pentru ea însăşi, scopul traiului fiind pur şi simplu doar acela de a trăi. Decât să venerăm moartea toată viaţa, cum propovăduieşte creştinismul, mai bine protestăm împotriva intolerabilei tiranii ca doi şi cu doi să facă patru, în loc să facă cinci. Să ne rezervăm dreptul de a avea o preferinţă. Adică o libertate. Să ne putem permite să comitem un exces. Căci nimic nu are farmec dacă nu poţi străpunge cercul constrângerii. Orice geometrie nu e decât un schelet dacă nu are opţiunea unei vibraţii. Excesul înseamnă asumarea riscului de a exista, un timp limitat, plătind preţul de a reveni la „a nu fi”. Huxley ne spune să trăim excesiv dar contracarat, adică echilibrat, ingenios dar temperat, doar pentru a prelungi epicureic, plăcerea de a fi. O contracarare implacabilă se observă peste tot în univers, o contracarare finală căreia nu ne putem sustrage. Ce putem face atunci? Cum adică să trecem acest prag?
După cum şi-a încheiat viaţa Huxley, răspunsul pare a fi acela dat de alţi celţi, cu mult înaintea lui, de cei care adorau combinaţia explozivă, excesivă, de drog, sex şi moarte, fapt dovedit de mumiile din turbăria Lindow, care, înainte de a fi trimişi la zei, primeau o doză de „corn de secară” (o ciupercă afrodisiacă numită „tăciunele secarei”) care conţine LSD şi erau executaţi în starea de beatitudine erotică în compania unei irezistibile preotese. Vi se pare excesiv? Mie mi nu mi se pare. Mă raliez „concluziilor muzicale” ale lui Aldous, din volumul Fă ce doreşti,  din care spicuiesc: a trăi intens este principiul călăuzitor al iubitorului de viaţă. Armonia vieţii, a unicei vieţi care persistă ca o unitate treptat schimbătoare, este o armonie construită din multe elemente. Chiar în bogatul contrapunct al vieţii, fiecare mică melodie îşi are rolul ei indispensabil. Printre tonalităţile împletite ale contrapunctului se aud cântece de dragoste, marşuri, dansuri sălbatice, imnuri de ură şi melodii vesele, zgomotoase. Registrul muzical al lumii, se încheie în om.


    
APARENŢELE  ÎNŞEALĂ

Nu ştiu de ce fac aparenţele asta. Aproape tot ce ai impresia că vezi sau simţi, e fals. Dacă analizezi profund o imagine sau o problemă, cum fac domenii întregi de cercetare, ajungi la concluzia că nimic nu e ceea ce pare. Iată de exemplu răspunsul la întrebarea ce suntem noi, oamenii şi rudele noastre din arborele vieţii: vehicule ale unui interes orb, dar egoist, numit coaliţie de gene. Reprezentându-mi aparenţele ca pe nişte sfere plutitoare în spaţiu, mă pot gândi că ele, prinse cum sunt, în lupta pentru a supravieţui, înşeală ca să mascheze şi să-şi apere interiorul. Sunt deci un paravan dincolo de care te poţi retrage din faţa unui atac sau poţi să ataci dacă ţi-e foame. Dincolo de acest zid iluzoriu dar folositor, poţi să dormi, să creşti, să te organizezi, să te restructurezi şi-ţi mai rămâne timp liber să visezi. Aparenţele înşeală nu din perversitate, ci din necesitate. Totuşi, această practicare a nesincerităţii generalizate e un joc costisitor, periculos şi dureros. În acest context nu poţi cunoaşte şi nu poţi oferi niciodată adevărul, chiar dacă ai tot interesul. Nu e uşor să trăieşti într-o permanentă înstrăinare şi nesiguranţă. Cele două lumi, interiorul şi exteriorul, sunt blestemate să fie reciproc inevitabile şi intangibile. Din acest joc nu se poate ieşi decât prin suspiciune. De aceea e lumea şi reflectarea ei în cuvinte, atât de complicate.








  PIONUL ORGOLIOS


  De câteva zile sunt captivul unei prezentări electronice agere, trecută prin filtrul raţiunii, despre evoluţionism şi credinţă. Autorul este un neurolog cu minte de inginer, bine documentat şi clar în expunere. Păcat însă, că atunci când vine vorba de credincioşi şi credinţă cade într-un limbaj suburban şi am impresia că se cam afundă în nisipurile mişcătoare ale infailibilităţii. Părerea mea e  că trebuie să acordăm respect egal semenilor întru raţiune, fie şi numai pentru că împărţim împreună marele premiu al evoluţiei, cum se exprimă Dawkins, pe care autorul îl citează. Religia, cu inerentele ei nereuşite (de care nu e scutită nici concepţia evoluţionistă), a fost totuşi cea care a dus greul dezvoltării civilizaţiei, foarte mult timp. Nu-i putem trata pe adepţii ei mai prejos de paleontologii fascinaţi de fosile. După cum nu putem trata cu dispreţ fosilele - structuri învinse în războiul perenităţii. Religiile sunt strămoşii noştri culturali aşa cum fosilele sunt strămoşii noştri biologici. Nu putem elimina din istoria noastră nici pe unele nici pe altele, pentru simplul motiv că ambele nu sunt deşeuri  moarte ci segmente conservate ( în parte dezactivate), în codul genetic şi cultural. Pe un plan secund, meme le sunt urmaşele gene lor.

 M-am întrebat, citindu-i blogul, de ce scrie el, de ce scriu eu şi de ce există atâţia care o fac? Cred (simt)- ce cuvinte neraţionale!- că scriem în primul rând, din nevoia privată şi acută de a comunica sau de a ne iluziona că nu suntem singuri. Căci se pare că virtualitatea, nu e vai, decât o nouă şi furibundă formă de singurătate. Scriitorii şi artiştii au fost mânaţi de  nevoia de comunicare, că doar omul e un animal social, altfel nu există. Se poate ca însuşi Dumnezeu a folosit cuvântul creator din acelaşi motiv: pentru eliminarea însingurării; avea chiar şi El, nevoie de spectatori. Autorul nostru, ca şi El, este o entitate severă. I-a eliminat dintr-o trăsură de bisturiu pe toţi cei ce au încercat după puterile lor neevoluate, să-l contrazică şi s-a înconjurat de  aura unor adulatori, pe care-i păstoreşte cu generozitate jupiteriană. Îi luminează.
Eu văd lucrurile cu ochi faţetaţi, după moto ul jocului meu pe cercul cuvintelor „ Nu ştiu care dintre noi aşterne aceste rânduri. Borges.” O să-mi spună dl. doctor că asta nu e viziunea lucidă a ştiinţei. Nu e. Dar eu văd aici un câştig. Evit reducţionismul. Refuz să segmentez o linie nesfârşită, punându-mi ochelari de cal, ca să nu văd ce există sau ar putea exista la stânga (începutul) şi la dreapta (viitorul), dacă ne situăm doar într-un univers liniar.
Scriem deci, din nevoia de comunicare, de socializare, asta fiind o formă de apărare. Dacă atotputernicul a făcut poate lumea din plictiseală, noi reluăm creaţia din motive mai pe măsura noastră: de teama efemerităţii, a morţii. Zebrele în turmă şi peştii în cârd se simt mai în siguranţă. Viul nu va scăpa niciodată de frică (poate cu mici excepţii cum este orgoliosul narcisist). Succesul financiar, sportiv şi intelectual sunt arme de apărare. Dacă sedimentăm  în filtrul raţiunii structurile şi evenimentele pe care le putem percepe, în ultima instanţă chimia e o parte a fizicii, biologia o parte a chimiei, psihologia o parte a biologiei. Eliminăm deci miturile, religia, sufletul, melancolia, poezia, ficţiunea, ca pe forme neavenite, de autoînşelare. Şi ce câştigăm? Dacă nu mai lăsăm portiţe spre edenul miracolelor e viaţa noastră mai frumoasă, mai bogată? Eliminăm ipoteza unui univers multiplu şi a complexităţii ireductibile, eliminăm „ochiul atotvăzător”, cu care-şi urzesc poveştile scriitorii, eliminăm şi avantajul observatorului din poziţia terţiului inclus. Atunci cu ce mai pipăie incognoscibilul filosofii, fizicienii, muzicienii şi artiştii? Sau ar fi bine să-i punem la index şi pe ei, să curăţăm bătătura minţii de balast?
Dacă acceptăm spargerea conceptului monolitic de inteligenţă (în categorii filogenetice, în care, pe lângă inteligenţa raţională readucem inteligenţa emoţională sau animală), de ce am renunţa (şi mai ales de ce am blama) o serie completă de jocuri ale imaginaţiei, pe lângă care am tolera şi treptele ancestrale ale cunoaşterii, funcţionale încă, la fel cum tolerăm ficţiunile ştiinţifice?
Dacă suntem şi ştim că suntem mai deştepţi şi mai harnici decât alţii, poate avem dreptul la un orgoliu care să ne consoleze împotriva efemerităţii. Totuşi, găsesc penibil să râdem de treptele aflate puţin mai jos pe scara fără de care nu ne-am fi putut cocoţa puţin mai sus. Evoluţia nu are direcţie. Să ne lăsăm libertatea de a circula pe aceste trepte care refuză să se lase rupte, aşa cum face însăşi viaţa care conservă mai multe ramuri nevăzute decât cele la vedere. Uriaşa bancă de date a codului genetic are în ea informaţii şi posibilităţi care s-ar putea să ne rezerve surprize năucitoare, după cum celulele totipotente nu şi-au spus ultimul cuvânt în regenerare şi vindecare. Când păşim raţional înainte, să nu uităm că tot ce avem şi suntem, se sprijină pe trecutul imediat care se sprijină pe alte trecuturi imediate, până în zonele abisale, practic imposibil de cunoscut. În această situaţie e mult mai bine să fii cunctator, să te grăbeşti încet, să tragi de timp, să fii un pion care-şi târâie bătrâneşte papucii şi nu ţopăie ca nebunul sărind peste băltoace şi trezindu-se cu fundul gol în gura lupului dintr-un joc de şah neinventat încă.





POVESTE DE SEARĂ

Citesc seara, la lumina veiozei, o carte tipărită acum o jumătate de secol, cu file îngălbenite şi litere paupere. Stau în pat, cu pisica mea „veche” dar cu mutră de copil, care mi-a încins de tot gambele. Îmi arunc privirea spre ecranul televizorului suspendat sub tavan, unde se desfăşoară o scenă mută (am luat sonorul să n-o deranjez pe Dona, care şi-a înghiţit deja somniferul): o căprioară încolţită de lupi în pădure, încearcă să scape aruncându-se în apa lacului mut. E un lac întunecat, nemişcat, care se miră în cercuri concentrice de tentativa căprioarei care înoată, înoată, cu ochi încremeniţi, încercând să se îndepărteze de ucigaşi. Aproape toată haita a rămas pe mal. A scăpat? Doi „vânători” cu urechi vigilente o urmăresc în apă, spre malul de lut mut, abrupt, zid al destinului, îmbrăcat în iederă neputincioasă. E malul vieţii ei care se va sfârşi. De gât! De gâtul suplu şi fraged, pe care creşte disperat spre lumina inexistentă, bobocul capului nevinovat, o scot lupii, pe poteca unde-i aşteaptă flămânzi, ceilalţi. Scena mută se încheie cu comentariul scris alb pe negru: cei doi au contribuit la succesul clanului lor.
 Mă întorc la povestea din cartea cu file îngălbenite. E vorba de sufletul mereu învins de succesul hidos al lucrurilor, despre materia care mereu triumfă în aceste masacre şi jertfe nesfârşite. Din filele cărţii vechi emană, exact cum scrie în ea, acelaşi miros de praf vechi, fin şi subţire, care se prinde de filele cărţilor uitate, de parcă ar vrea să le apere tainele. Povestea e cea mai scurtă din volum şi se încheie aşa: E destul de greu să trăieşti fără a mai complica procesul, gândindu-te la el. O, cât de absurd de dificil e totul!






SOARTA CĂRŢILOR

Aseară m-am culcat târziu, după oara unu. Acum părăsesc lumina de o blândeţe inutilă a dimineţii şi mă scufund în subteranele metroului al cărui orbete fidel sunt de o viaţă. Aici mi-am trăit anii în care mă lăsam ademenit de câte o frumoasă pe care n-am urmărit-o niciodată la suprafaţă şi am citit primul ziar de o singură filă format A 3, al revoluţiei din decembrie, intitulat, cum se putea altfel decât „Libertatea”, care pe atunci nu avea ghilimele şi poate de aceea credeam în ea.
Mă atârn de bara de sus, somnoros ca un liliac iar privirea îmi cade pe o carte veche, cel mai probabil de la acelaşi anticariat de unde iau şi eu. Din aceleaşi motive. Posesoarea ei nu are bani dar cine vrea ceva, găseşte o cale. Mi-ar place să ştiu cum se numeşte dar posesoarea n-o întoarce deloc cu coperta în sus. În stânga mea, rezemată de uşa care dacă s-ar deschide printr-o eroare electronică i-ar fi fatală, o domnişoară ţine o carte cu titlul la vedere: e o editură modernă, după coperţile lucioase, de un cobalt elegant, cu litere aurite, din care reuşesc să văd o parte din numele autorului GAR..probabil un englez sau un suedez. Apoi văd numele complet: Garcia Marchez. Merg încă sudamericanii, deşi se pare că nordicii sunt acum la conquistă. Arunc o privire şi pe file: lipsesc marginile iar rândurile sunt înghesuite. E o editură mercantilă, cuplată cu un ziar. E bine şi aşa, important e să citim. Din dreapta apare un tip blond, îmbrăcat elegant, parfumat, cu pantofi de piele fină şi cu căşti în ureche, în care foşneşte o muzică obsesivă, ca un scârţâit de lilieci tropicali. Scoate şi el o carte învelită în coperte groase de plastic dar fiind mai înalt nu văd despre ce e vorba. Mă întorc şi mă agăţ de bara de vizavi privind discret peste umăr de la distanţă şi din spate. Nu e o carte, sunt nişte file copiate, de aspect bicolor: partea de sus e cenuşie şi conţine litere arabe sau evreieşti, cea de jos e albă şi dă traducerea lor în alfabet latin. O fi ceva cabalistic? Şi aici, la noua bară de care sunt agăţat, e cineva care citeşte: o fată cu o carte stufoasă, in - quarto, probabil un roman de dragoste. Ajuns la serviciu îmi fac o cafea tare şi privesc jos în curtea interioară, discuţia dintre doi muncitori în salopete albastre. Sunt nişte indivizi puternici şi sănătoşi. Dacă nu l-ş cunoaşte pe unul dintre ei, aş fi tentat să cred, eronat, că nu se omoară nici unul cu cititul. Aş fi tentat să cred că sunt nişte tipi care trag toată ziua de unelte iar seara, după o bere, adorm buştean. Dar îl ştiu pe unul, care are cele mai excentrice lecturi neconvenţionale, fie despre civilizaţia dacilor, ocultată din invidie de Occident, fie despre legionarii care au partid, sediu şi ziar legal. Ameţit de nesomn şi de cărţi, nu mai ştiu în ce ţară şi în ce vremuri sunt dar mi-e clar că soarta noastră şi a cărţilor e comună pe veci. Cu toate că gânditori de seamă asupra cărţilor şi a vieţii, atrag atenţia că totul se perimează şi deci e foarte probabil ca majoritatea cărţilor importante să capete un trup electronic, scrisul e unul din lucrurile cele mai greu de distrus, după cum arată manuscrisele vechi de prin peşterile deşertului. Oricum, prin vechi biblioteci castelane sau monahale, ca şi prin minuscule anticariate, amatorii vor avea întotdeauna de aflat vreo carte veche care să-i facă fericiţi, cum îi fac fosilele vii pe naturaliştii romantici.














SUITA ENGLEZĂ

Englezii au nimerit-o cu muzica uşoară, îmi spun  aproape zilnic, pentru că sunt genul care nu poate trăi fără fond muzical. Combinaţia atât de reuşită dintre cuvintele lor englezeşti, azvârlite cu vârful limbii din cerul gurii şi sonoritate, produce o muzică de calitate prea bună ca să fie doar rezultatul  nimerelii. Trebuie să fie ceva mai profund la bază, ceva autentic şi temeinic, aparenţa frivolă putând fi doar o eschivă a calităţii.
Şi cu cărţile e la fel. Mari maeştri în ficţiuni poliţiste,  englezii sunt la fel buni şi în romane grele, psihologice, dar şi în cele edulcorate liric. Când în librărie dai peste o carte cu subiect colonial, scrisă de un englez, poţi fi sigur că nu faci o alegere proastă, dacă vrei să te transporţi în romantismul vremurilor apuse.
 Au englezii un mod aparte de a se ataşa de locuri, de oameni, de domenii ale minţii, cu acea frumoasă atitudine de fair play, caracteristică. Îţi trebuie curaj şi caracter, ca să poţi declara ca Aldous Huxley, că una dintre picturi e Cea mai frumoasă pictură din lume:  Învierea, de Piero della Francesca. În peregrinările lui italiene, Huxley a admirat fresca pe pereţii primăriei din San Sepolcro, un orăşel „sădit” într-o vale unde a ajuns după 7 ore de drum dificil, cu urcuşuri şi coborâşuri pe versanţii Apeninilor. Nici în vis n-aş îndrăzni să mai adaug şi eu un bicisnic strat de „clisă exegetică” peste ceea ce s-a scris despre Piero şi Aldous, dar iată prin ce crede Huxley, că Piero della Francesca a creat cea mai frumoasă pictură din lume:
prin calitatea caracterului, prin virtutea onestităţii faţă de sine, prin grandoarea lipsită de încordare, teatralitate şi isterie. În aranjamentul geometric, în echilibrarea maselor, Piero, pictorul suprafeţelor curbe, „compozitorul” volumelor, redă puternic dar fără afectare, mândria pentru tot ce e splendid în umanitate. Hristos ul din faţa ochilor privitorului, este mai mult un erou grec, un atlet, decât o convenţie religioasă. Prin forţa fizică şi intelectuală, întreaga figură înalţă ideea clasică a Învierii, din mormântul în care a fost îngropată sute de ani.
  Problema e, că lui Aldous nu-i place numai Piero. Îi place şi Veronese, pentru combinaţia dintre „răceală” şi extravaganţă, dintre opulenţă şi suavitate, îi place şi Tiepolo, delicat şi violent, sălbatic şi ordonat, artistic şi magic. Huxley nu este doar un admirator de artă, cum o fac poate mai patetic, bătrânele fete englezoaice. El este cuprins de o empatie subtilă, subânţeleasă, şi pentru italienii contemporani cu el. În „Mica Mexicană” (o pălărie cu boruri largi, care-l introduce fără voie în lumea nobililor scăpătaţi, posesori de artă), Fabio, este proprietarul unei vile foarte mari, gravă şi austeră, care adăposteşte frescele despre care am vorbit mai sus. El conduce vechiul Fiat al familiei („foarte mare, foarte vechi, hârbuit, zgâriat şi murdar de ani întregi de serviciu”), cu sprintenă şi strălucită dezinvoltură, ignorând regulile de circulaţie şi lăsând să bubuie eşapamentul, al cărui zgomot l-ar fi putut diminua dar nu vrea, pentru că e piu allegro cosi (e mai vesel aşa).
Deşi n-o spune, pentru că nu mai e nevoie, Huxley e înamorat de muzicalitatea limbii italiene din care dă citate în original. În „Micul Arhimede”, apare, aproape previzibil, un copil genial, Guido, fiul unor ţărani ce locuiesc într-o dependinţă a vilei închiriate de o familie de englezi. Pus pentru prima dată în faţa gramofonului, Guido se dovedeşte un infailibil receptor al muzicii culte iar după ce îşi însuşeşte rudimentele muzicii, începe să compună pur şi simplu.. canoane. În altă zi, reinventează teorema lui Pitagora, demonstrând cu vârful unui băţ ars, pe dalele aleii, cum pătratul ipotenuzei unui dreptunghi este egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. E frumos, frumos! Şi foarte uşor! Spune el. E un copil de o frumuseţe magică, ca şi peisajul natal. Are ochi mari, depărtaţi, de un albastru cenuşiu cu strălucire palidă, în contrast cu părul lui negru, de italian.
Dacă mă uit la cele două personaje din povestiri diferite, după eşecul atât de dotatului Fabio (care nu a reuşit să-şi vândă frescele unor americani bogaţi şi rămâne un ratat sărac, prizonierul unei liote de copii), vine tragedia lui Guido: înfiat cu forţa de scorpia de proprietăreasă, crezându-se părăsit de familie, se sinucide.  Se vede aici  filosofia lui Huxley: binele, frumosul, geniul, e sortit să se nască şi să moară prematur şi nedrept, în marea junglă a indiferenţei, meschinăriei şi a răului.
Ceea ce m-a îndemnat să scriu aceste rânduri nu a fost geniul italienilor ci felul frumos de a fi, al englezilor. Huxley ca scriitor ( nu critic specializat), a scris minunat şi despre Breughel şi despre muzică. Pentru mine scriitorii şi nu criticii sunt receptorii „civili”  ai artei.
Onestitatea în faţa valorii, indiferent de solul care o produce, am întâlnit-o şi la confraţii englezi în domeniul ştiinţelor.

Zilele astea ne vizitează, Prinţul Charles, care vine în Transilvania de 8 ani consecutiv, cucerit de autenticitatea vieţii rurale. Pe lângă Viscri şi-a mai cumpărat o proprietate într-un sat uitat de lume, Vale Zălanului, cu un drum aproape necarosabil şi fără electricitate. A mers 12 km pe jos, prin arşiţă şi ploaie şi ar vrea să fie învăţat să.. cosească. Face treburi bune, patronează Fundaţia Mihai Eminescu, inaugurează staţii de epurare, ne spune că Transilvania e un bun produs de export pentru România şi că „nici Marea Britanie nu are o astfel de comoară”. Ne arată că suntem cu totul altfel decât credem, că e ceva de capul nostru, că facem parte din Povestea unei Românii neştiute dar minunate.
Iată de ce îmi plac englezii ăştia flegmatici, libertini şi beţivani, cum le place lor să se arate în filme sau în romane poliţiste: Pentru că blufează din pudoare, pentru că în realitate sunt nişte suflete mari şi sensibile, pe care se străduiesc din greu să şi le ascundă sub masca înjurăturilor fără perdea şi a muzicii uşoare, de o armonie şi o poezie irezistibilă, pentru cine are urechi de auzit.




CEVA MARE

De multe ori creaţiile culturale reuşite, au şi titluri reuşite. Asta vine aşa, cam ca o oglindă care uneori are reverberaţii şi adâncimi mai mari decât ceea ce reflectă. De exemplu titlul filmului „Eu când vreau să fluier, fluier!”, e un poem într-un vers, despre libertate. Şi mie, şi cui nu-i place să facă doar ceea ce-i place? Azi, de exemplu, am refuzat o obligaţie pe care dacă n-o refuzam sufeream în mod gratuit. Aşa că iată ce fac cu libertatea câştigată: privesc liniştit cerul de mai atât de albastru, cu nori albi suculenţi, ascult vântul şi mă gândesc cum animă el moleculele de aer din toată atmosfera, care poartă în fluiditatea lui urme chimice nevăzute ale tuturor fenomenelor meteorologice şi biologice apuse şi prezente. Vântul are putere şi libertate, am simţit asta pe munte, pe mare şi în deşert. Noi, ceilalţi, câtă putere şi câtă libertate avem? Iată eu, de exemplu, am la picioare o întreagă şi vastă lume a percepţiilor iar deasupra petrografiei, hidrologiei şi biochimiei mele am libertatea, dacă vreau infinită, a imaginaţiei.
Fac ce vreau, adică stau singur în bucătărie şi fumez, deşi ştiu că asta nu e bine. Dar uite că un nebun de franţuz mă ajută cu o melodie din aparatul de radio: face apologia fumatului, cântă ceva de genul: café - cigare, café - cigare, café - cigare, cu o superbă lipsă de ipocrizie. Adică zice că e bine să faci ce-ţi place.
La un moment dat, între faţa de masă şi geamul de deasupra se mişcă o larvă mică şi iute, cu picioare multe şi coadă ascuţită. Pare ceva veninos, una din alea care pişcă rău. Trântesc un pumn peste geam dar nu prea tare, ca să nu-l sparg. Rămâne încremenită. A murit? Nu! Se mişcă nevătămată. E rea! Glisez geamul înainte, ea merge în acelaşi sens. Îl mişc lateral, o ia in aceeaşi direcţie. M-o fi văzând? O fi ştiind ce vreau sau ce face ea? Ridic geamul şi o trăsnesc instantaneu ca să nu aibă timp să fugă. Îi spun rânjind satisfăcut: nu credeai că totul se va sfârşi azi şi atât de fulgerător! Te credeai nemuritoare! Aşa cum crede orice viu.
Da, e o spovedanie. Am făcut ceva incalificabil. Voi nu faceţi? Dacă totul ar trebui să aibă libertatea de a face tot ce-i place, nu e o bizarerie a sorţii noastre acum şi aici ca şi acolo şi atunci? Cum o fi arătând acel ceva ce ne va strivi şi pe noi, implacabil, că doar nu există viaţă veşnică. În orice caz, trebuie să fie ceva mare. Nu neapărat ca dimensiune.


ÎNGERUL PIETREI

Sonata pentru vioară din seara asta nu sună. Răsună până la Dumnezeu şi totuşi e tristă. Pentru că nefericirea nu părăseşte niciodată omul, iar arta care cântă bucuria are tristeţea chiar în miezul ei. Poate a existat cândva, pe vremea zeilor, o bucurie pură ca un behăit de miei pe muntele primăverii, dar câţi dintre ei nu şi-au înecat strigătul de copil fericit, în tăişul sacrificiului?. Muzica nu ar putea exista fără substratul ei material. Ea nu e decât alter ego ul muţeniei dure şi oarbe, care vibrează. Orice piatră ar putea cânta dacă ar vrea. Pentru că pietrele au cântecul şi lumina în miez, cum are omul îngerul.







DEMOCRAŢIA DISTANŢEI
      
Am început să scriu brusc, fără ştersături şi fără să mă pot opri. O fac din plăcere, fără să-mi pun întrebarea dacă ceea ce scriu are valoare. Nu urmăresc asta. Nu urmăresc nimic. Decât să fiu mai fericit. Ce rost ar avea să sper că după ce nu voi mai fi, mă va citi cineva în sfârşit şi poate va aprecia ce am scris? Oricum m-am apucat, mai precis m-a apucat scrisul prea târziu pentru o carieră în domeniu. Chiar dacă m-aş fi apucat acum mulţi ani şi aş fi reuşit să-mi fac un nume, ce s-ar fi ales din tot? Văd tristeţea asta la cei mari. Îşi dau seama că oricât de mari ar fi, după trecerea unor ani care pentru viaţa omului pot părea mulţi, chiar şi foarte marele, enormul, devine mic şi îndepărtat până la invizibil. Din acest punct se justifică la fel de bine şi micul şi puţinul fiecăruia. E o democraţie a distanţei. N-o credeam în stare de atâta echitate! Borges spunea că uneori, chiar şi în creaţia modestă până la anonimat, poţi fi orbit de sclipirea întâmplătoare a sublimului, ca de soarele reflectat într-un ciob. Nici soarele, nici ciobul şi nici sclipirea nu ştiu că sunt. Ştiu numai eu, pentru o fracţiune de secundă şi de mişcare. Nimeni altcineva niciodată, nu va şti nimic din fervoarea secundei. Doar eu văd abisul acestei frumuseţi poetice. Şi mă bucur.



 PERSIFLARE MORTALĂ

Normal ar fi să tratezi obiectele şi fenomenele din preajmă cu un minim respect colegial. Şi nu e doar o chestiune de etică. Nu poţi intercala între pietrele unui zid baloane de săpun cu pretenţia ca zidul să nu se năruie. Tocmai când observam cu speranţă în vindecare, că există tot mai multă autocritică a românilor la adresa maladiei  lor de a face mişto, o recidivă furibundă ni se livrează la taraba unei televiziuni cu rating gras: „Târgul funerar – succes mortal. Sicrie bune, doar că sunt un pic cam transparente. Moartea a devenit un lux şi o artă ca în Occident,  dar la noi  e o afacere şi mai profitabilă, pentru că în România se moare tot mai des.”  Aş fi curios dacă mai există vreo ţară unde să se consume atâta veselie şi să se facă un mişto mai dezinvolt despre absolut orice, ca la noi. Poate că asta ne e soarta: să rămânem sisteme primitive şi fierbinţi ce nu reuşesc să se sedimenteze şi colapsează fără a ajunge vreodată maturitate. Ei şi? O să ne dezintegrăm şi noi într-un haos exploziv, ca nişte avortoni ce suntem, după modelul şi exemplul fratelui mai mare, Universul. Cât despre moarte, poate că merită să faci mişto de ea, dă-o dracu!






PLICTISEALA

Plictiseala e o temă căreia îi dau târcoale de multă vreme, pentru că şi ea face acelaşi lucru cu mine şi de fapt nu e o temă sau un subiect, ci o problemă. Prostule, de ce vrei s-o dezlegi, când şi aşa ne dă destulă bătaie de cap?, se zice că i-ar fi spus Aristip din Cirene celui ce îi ceruse să-i dezlege o enigmă. Am simţit mereu că sub chipul placid al plictiselii  se ascund lucruri mai grave. Am încolţit-o cu lecturi din psihologia abisală şi am aflat că aşa era. Adică nu era ceea ce părea şi asta o ştiau filosofii din vechime.
Poate că în secolul 19 erau mai puţine opţiuni dar în secolul 21, a nu şti ce să (mai) faci, e una din cele mai ridicole probleme şi totuşi plictiseala se lăfăie în mintea noastră hipnotizată de ea, cum se spune că hipnotizează vulpea găinile care fac imprudenţa să doarmă noaptea în copac. Şi nu e inofensivă, pentru că pur şi simplu plictiseala precede depresia. Aproape că am spus totul. Dar în amănunt, lucrurile sunt mai complicate. Până la urmă Plictiseala cea ameţită, e de fapt o emoţie şi încă una sofisticată. Nu e uşor să eviţi plictiseala. Dacă ai prea puţini stimuli devii monoton, rectiliniu, dacă ai prea mulţi nu ştii pe care să-l alegi şi ajungi să urăşti lumea pentru atât de multele tentaţii din care nu se materializează nici una pentru tine. De fapt cum e mai bine să fii? Monoton ca un tramvai dintr-un cartier mărginaş sau agitat ca un parameci într-o infuzie?
Luke Rhinehart, în controversata carte Omul Zar, inventează povestea unui psihiatru păscut de gândul sinuciderii care descoperă într-o zi magia zarului şi a vieţii trăite la întâmplare, fără criterii de valoare: începe să ia tot ce-i poate oferi viaţa: îşi înşeală nevasta cu cea mai bună prietenă, trece la viol, la sodomizarea pacienţilor, de aici la crimă. Omul zar nu e o soluţie salvatoare ci o cale a pierzaniei nihiliste.
Căutarea mai inteligentă a plăcerii e hedonismul controlat de virtute, al lui Epicur. Hedone înseamnă plăcere dar pentru Epicur nu e o plăcere depravată ci una înţeleaptă până la asceză, sintetizată în expresia: pâine şi apă. Atât?
Aristip din Cirene (o colonie greacă din nordul Africii, azi în Libia), era un tip lucid şi practic. El cerea să ştii ce merită şi ce nu, ce simţi în viaţă, cum să acţionezi, care sunt cauzele lucrurilor şi ce argumente logice foloseşti. Pentru el cel mai bun lucru era clipa şi cultiva plăcerea maximă şi permanentă. El a fost primul înţelept care cerea bani pentru lecţiile lui. Nu ai nevoie ca Socrate, al cărui discipol era, de cunoaştere de sine şi abţinere, ci de căutarea pragmatică a plăcerii şi a ce o poate împiedica. Stat, societate, legi? N-au nici o altă valoare decât pentru a evita neplăcerile produse de existenţa lor. Asta e la Aristip ceea ce Epicur a numit morala porcului căreia i s-au raliat mai târziu Teodorus şi Max Stirner, cultivatori ai egoismului fără scrupule.  Iată firul care a dus la hedonismul agnostic al lui Huxley despre care am mai scris: Protagoras punea la bază percepţia subiectivă care s-a transformat în senzualismul lui Aristip (nu există decât ce simţi) din care a apărut scepticismul şi pesimismul lui Hegesias, Shopenhauer, Byron, Leopardi: viaţa nu e decât o pendulare tragică între plictiseală şi durere, un nonsens din care nu poţi scăpa decât prin sinucidere. Alţii au încercat să scape de insatisfacţia conjuncturii sociale actuale, afundându-se în lumea edenică a strămoşilor glorioşi, lume care dacă nu a existat e pur şi simplu inventată şi adulată până la paranoie (etnicismul).
Plictiseala e o formă de oboseală dată de teama de a te lupta pentru succes, de teama dezamăgirii. Bun, nu te lupţi nu rişti să suferi dar ce te faci cu plictiseala care se acumulează şi se acutizează? Cioran spune că plictiseala e de fapt experienţa unei crize adânci,  experienţa lucidă a vidului. El vede plictiseala ca pe o dublă negaţie: nici paradis, nici viaţă. Totuşi, oricât ar părea de paradoxal, Cioran nu e nihilist, ci individualist. El „repetă dorul după Unitate, ca şi Kirkegaard şi Nietzsche” (Michał Paweł Markowski – Cioran între plictiseală şi melancolie). Pe când melancolia e o dublă mântuire căci ne vindecă atât de plictiseală (eşti ocupat să fii melancolic) cât şi de nonsensul existenţei cotidiene. Dacă plictiseala reflectă neantul, melancolia reflectă extazul paradisului (chiar pierdut), spune Cioran. Suntem plictisiţi pentru că suntem mediocri, nu mai ştim să suferim intens, să fim fanatici, suntem uzaţi şi obosiţi nemaifiind atraşi de nimic (Sorin Lavric, Chişinău, 2006).
Iată de ce zic eu că e bine să ne conservăm capacitatea juvenilă de a visa, de a ne face iluzii care să ne menţină resursele deblocate, care să împiedice coagularea în depresii, nihilisme, fundamentalisme, cinisme şi sinucideri. Iată de ce (îmi) recomand expediţiile, poezia, muzica, mitologia, paleontologia, idealismul, nonconformismul, jocul pe cercul cuvintelor ca rampă de lansare atât spre exterior cât şi spre interior. Iată de ce (îmi) recomand  jocul fanteziei, turnirele făţişe, explozive,  şi pe cele ecranate, delicate la suprafaţă şi posibil violente în ascuns.. Pentru că  a exista vine de la ex sistere – ieşirea din staţionare, din plictiseală, din inexistenţă.




ÎN PENUMBRA ECRANULUI

Mă consolez pentru mizeria tonelor de gunoaie morale pe care ni le aruncă în cap cele mai multe posturi TV, navigând noaptea, pe alte canale. Naturale sau culturale. Mă uit la Animal Planet, la Mezzo şi la  Idei în Dialog, unde se desfăşoară adevăratele turnire ale cugetului. La „Idei în dialog” sunt readuse de multe ori, valori în armuri medievale inexpugnabile. Aşa s-a întâmplat aseară, când a fost invitat Adrian Papahagi. Te uiţi şi nu-ţi vine să crezi că mai există printre români astfel de spadasini romantici, încrezători până la sacrificiu în frumuseţea platonică a Dulcineelor Ideatice. Tema „Boethius” a fost un pretext pentru  H. Patapievici ca să ne prezinte de fapt, un fenomen intelectual: Adrian Papahagi. Poliglot şi profesor la Sorbonna, el uimeşte prin naturaleţea propensiunilor către mecanismele profunde ale valorii uitate. Să cobori în adâncul bibliotecilor, limbilor arhaice şi a anticariatelor doar ca să iei urma unei virgule şi să vezi unde este plasată în original, pentru că dacă urmaşii au plasat-o puţin mai la dreapta sau la stânga unui cuvânt, se schimbă total sensul:  Ăsta da miracol!
Homo ludens nativ, A. Papahagi a prins de la început speculaţia uşor jenantă pentru el, a lui H. R. Patapievici şi - i întoarce amuzat complimentele, unul după altul: ba că speră să nu păţească şi el ca Beothius care era preocupat înainte de a fi executat, să lase latinilor o traducere cât mai serioasă a filosofiei lui Aristotel, ba că în Italia, un coleg de-al lui s-a arătat încântat de sintagma şi de conţinutul cărţii „Omul recent” al lui H. R. P.. Omul recent, nefericitul parvenit al poetului medieval, a intrat pe geam într-un moment de neatenţie a regalităţii europene şi a proliferat ca o larvă imundă, cu mutaţiile lui malefice: deicid, regicid, paricid, uzurpator amnezic al gândirii milenare. După încrucişarea săbiilor gratulărilor reciproce şi ale pseudo modestiei (singura posibilă în context, pentru a evita ipocrizia), seria pretextelor se încheie cu  surpriza unei pledoarii consolatoare: nu trebuie să ne mai văicărim din pricina crizei sau a lipsei de apreciere. România nu a fost mai bogată şi mai în siguranţă ca acum, de 500 de ani încoace. Singura noastră criză e aceea a valorilor. Ne-am aruncat cu capul în jos, într-un atomism distrugător, am uitat binele comun şi egalitatea demnităţii. Trebuie să ne întoarcem la respectarea tradiţiilor şi a valorii şi asta nu e uşor, avem de reinventat o ţară. Spirite tonice prin autoeducaţie, cei doi nu se lamentează. Ei spun că proasta „aşezare” în care suntem, poate fi chiar premisa schimbării. Dacă ne lipsesc „purtătorii de mesaj” nu înseamnă că nu există mii de anonimi valoroşi care nu se pot exprima din cauza toxicităţii mass media. Nu istoria ne prigoneşte ci nerecunoaşterea „bun” ului din noi.
Ascultându-i mi-am aruncat o privire în oglinda interioară, pentru că asta facem fiecare când dăm peste ceva care ne impresionează. Oare eu m-aş putea încadra în curentul subteran al „bun” ului? Să vedem: am prestat o muncă ştiinţifică acceptabilă, am refuzat să fiu turnător al Securităţii, am evitat să fiu membru de Partid, am avut cultul cărţilor bune, al poeziei, muzicii şi artelor plastice. Pentru că mi-am făcut un obicei ca atunci când scriu ceva să închei cu fragmente din  poemele mele pierdute în memorie, obicei independent de Boethius care în cea mai citită carte după Biblie, Consolarea filosofiei, îşi întrerupe prozele cu câte o carmina (versuri), îmi voi permite să citez întru consolarea anonimatului meu, încă unul: Sunt o lumină / Chiar de nu pot învinge întunericul / Încât să fiu văzută / Sunt o lumină. // Şi sunt un fluture alb / Chiar de mă-nghite-adâncul zilei albe // Şi sunt o frunză acolo sus, / Sunt vie, chiar de nu mi se-aude glasul / În liniştea pădurii.

Eu cred că uriaşul cod genetic al creatorilor anonimi acumulează minuţios şi fără oprire, o comoară pentru supravieţuirea spiritului. De aceea cred că cei ce scriu în singurătate ar face bine să se alimenteze din astfel de emisiuni din penumbra sau chiar din întunericul lor ocrotitor, să nu renunţe, pentru că nu se ştie ce mutaţie îi va scoate la lumină. Sunt destule exemple şi dintre cele mai spectaculoase.
Iată-mă deci stimulat de acelaşi mic şi malefic ecran al realităţii, să continui  Jocul pe cercul cuvintelor, deşi  poate că nu va fi altceva în continuare, decât o lumină ce nu a învins întunericul, o variantă din cuvinte a  Strigătului mut al lui Edward Munch. Şi pinacotecilor le prieşte întunericul.                                     


TEORIA

De când apar la TV cei doi Castor şi Pullux ai culturii, Pleşu şi Liiceanu, vorbesc despre Noica, filosoful bucureştean bercenist, întemeietor al Cetăţii Ideale pitite în păltiniş, mentor care i-a marcat definitiv. Minunat lucru să ai pe cineva care să te marcheze, izvor de la care să te reclami riveran sau  fluvial, după puterea fiecăruia  Noica îi aborda cu formula „care ţi-e ideea”? Am avut şi eu un Guru al adolescenţei, infinit mai modest însă foarte important pentru structurarea mea. Am fost coleg de clasă cu Romulus Prunescu zis George, un băiat înalt, de un blond celtic, cenuşiu, cu trăsături fine dar viguroase, care cânta la vioară, picta şi scria foarte frumos, îi plăceau canţonetele şi şahul. Era talentat la matematică şi fizică dar mai ales  în a iniţia lecturi iluministe, din Marea Enciclopedie Franceză pe care ne-a propus să o citim toată, literă cu literă, de la cap la coadă. Nu mai ţin minte la ce literă am ajuns.


BOLOVANUL ŞI PRAFUL

Mi-am schimbat stilul de a călători. Merg mai încet pe drumul dintre lucruri şi gânduri, mărindu-mi timpul de observaţie şi aflare. Era o vreme când doar zăream lucrurile, atât cât să-mi sprijin picioarele de  porumbel pentru decolare, că mă şi trezeam sus, în stratosfera lor. Acum merg la pas şi îmi e greu să mă desprind de lângă ele; mă agăţ cu degetele privirii de denivelările lor, ca un alpinist care are sub el golul. De aceea văd lucrurile mai mari şi mai apropiate şi încerc să privesc prin coajă, înăuntrul lor. Iar când mă îndepărtez nu ştiu cum să fac să revin mai repede de unde am plecat. Apropiatul are mai multe de spus decât îndepărtatul.
Are şi depărtarea avantajele ei. În deşert de exemplu, ai şansa şi libertatea anonimatului. Nu te cunoaşte şi nu vrea să te vadă nimeni, decât depărtarea care abia te zăreşte şi în care orizontul fuge de tine ca dracul de tămâie. Dar asta înseamnă că eşti liber să te învârţi cum vrei şi în orice direcţie, după exemplul diavolilor de praf sau poţi rămâne nemişcat şi fericit în soare, ca un bolovan milenar. Cui, ce-i pasă?



AVANTAJELE ANONIMATULUI

Am un apartament suficient de mare pentru două persoane cu copil mic, de 7 kg şi care sper să nu mai ia în greutate: mâţa Fatam. Senzaţia de spaţiu e dată de uşa cu geam transparent de la sufragerie, care schimbă totul. Transparenţa e una din minunile materiei. Nu mă deranjează că bucătăria nu e mare, pentru că am totul la îndemână când gătesc, deşi uneori mă lovesc de colţul mesei, când mă aplec să iau ceva din dulapul de sub chiuvetă sau din frigider. Cea mai bună modalitate de a crea spaţiu în bucătărie e aparatul de radio căruia îi prieşte unghiul, atât pentru a prinde toate posturile cât şi rezonanţa de scoică a pereţilor. Desigur, e un mod de amăgire, cum amăgiri sunt toate. M-am întrebat odată dacă mi-ar place un living vast, cu tavan de sticlă, coloane greceşti în centru, seră, bibliotecă, masă de biliard în care colţul pentru gătit să vină singur, plictisit de spaţialitate, spre masa lustruită pentru ca mesenii să simtă valoare aromelor şi artei lui culinare? Te poţi simţi la fel de bine într-o chicinetă ca şi într-un living patrician. În intimitatea micii bucătării de bloc îţi poţi găti ce vrei, în cantităţi mici, ca să fie totul proaspăt. E o libertate a insignifiantului şi a anonimatului. Mie în bucătărie, atunci când nu gătesc, îmi place să beau bere, să ascult muzică şi să scriu. Savurez libertatea gândului şi a scrisului for my self, la fel cum savurez cartofii prăjiţi sau cafeaua proaspăt râşnită. Neavând constrângerea notorietăţii, nefiind nevoit să apăr o „firmă” intelectuală, îmi pot permite să notez versuri reuşite sau nu, în miez de noapte, să-mi aştern rândurile strâmbe, despre o muzică, o pictură sau o literatură care mă atrage la un moment dat. Nu prea am momente de indiferenţă. Pentru că îmi place jocul. Simpatizez mai mult partidele de şah ale microbiştilor din Cişmigiu pentru libertatea lor, decât partidele oficiale ale jucătorilor celebri.


ÎNTREBAREA ŞI RĂSPUNSUL

Momentul magic al unei zile e pentru  mine cel apropiat de miezul nopţii când, la lumina veiozei, citesc, răsfoiesc un album sau un atlas dar îmi arunc şi un ochi pe televizorul fără sonor, ca să nu le deranjez pe  somnoroasele, Dona şi Fatam. Oboseala agitaţiei diurne e abolită de plăcerea de a percepe cu mai multă transparenţă gândurile aventurierilor artei sau scrisului. Îmi plac şi spiritele tulburi, care deşi îşi pun întrebări, nu le pot distinge clar din hăţişul senzaţiilor şi nu găsesc răspunsuri convingătoare. Dar îmi plac mai mult cei ce par să ştie ce să se întrebe şi ce să-şi răspundă deşi pe trezie,  le dibuiesc călcâiul lui Ahile: amăgirea. Unii realizează că o întrebare e întotdeauna mai mare decât un răspuns.
Îmi plac dilematicii care găsesc abisul într-o banalitate iar problemele adânci le rezolvă simplu şi încurajator. La întrebarea dacă e necesară educaţia religioasă eu am răspuns pozitiv pentru că religia a dus greul culturii şi pentru că în ea îşi găsesc refugiul atât de mulţi oameni, chiar dacă n-o fi existând nemurire. A. Pleşu spune mai frumos: numai nişte anesteziaţi intelectual pot privi chiorâş Upanişadele, Coranul, Canonul Budhist şi Biblia. A fi necredincios la 18 ani nu e nefiresc dar a te declara liber cugetător ( liber în ce sens?), când tu nici măcar nu ştii cu ce se mănâncă o trăire profundă, e o dovadă de neseriozitate. Cu asta sunt de acord. Legat de trecerea asistată a Styxului, A. P. susţine că e preferabil să suferi să-ţi fie frică, milă şi scârbă de neputinţa ta în faţa morţii (după exemplul cristic), decât să te eschivezi elegant cu o mică doză de euforizant. Aici rămân la părerea lui Huxley: câteva micrograme de drog fac minuni.



LUMINIŢE

Ca entomolog am publicat lucrări despre insecte, nu despre filosofie şi nu am ţinut conferinţe despre evoluţionism şi creaţionism deşi nu am fost scutit de întrebări în faţa diverselor teorii despre căile posibile urmate de formele vieţii.
E la fel de greşit să faci din încrederea absolută în ştiinţă o religie, după cum religia nu trebuie să devină o ştiinţă inextricabilă. A abandona căutarea, frământarea, întrebarea, e „o prostie roz”  asemănătoare cu a renunţa să mai respiri natural şi a adopta „euforic”, respiraţia artificială, pe aparate. Aţi recunoscut „stilul Pleşu” din care subliniez încă două vorbe: „problema existenţei lui Dumnezeu nu poate fi clasificată lejer, contabiliceşte. Inargumentabilul e o pradă uşoară”.
Eu am luat mereu partea prăzii deşi în biologie prada trebuie să moară şi să fie sfâşiată fără sentimentalism. Chiar şi o viziune biologizantă a întregului univers (galaxiile care se devorează şi sunt supuse unei selecţii naturale care favorizează sau ucide), nu te poate împiedica să te gândeşti că aparenţa e doar o coajă care acoperă carnea inaparenţei, oasele abisului şi „zeii întunecaţi ai sângelui” invizibilului şi anonimatului. Acolo, în marele necunoscut se plămădesc şi din el izvorăsc, în joacă, luminiţele aparenţei.