30 Sept. Am ajuns cu barca într-o zonă
liniștită:
Saskia s-a echilibrat pe toate planurile, cu motanii mă înțeleg perfect.
Dar azi chiar pot spune că am ajuns într-un fel cu barca la muzeu, traversând
bălțile după o zi și o noapte de ploaie rece, neîntreruptă. Ploaia dinspre Nord
m-a luat în primire chiar de sub copertina de plastic albastru a blocului și
m-a udat complet. Dacă n-aș ști că Narvalul e o ființă arctică aș zice că are
mușchii de ghips zbârliți sub pielea de vopsea albă; de fapt chiar îi are, dat
fiind că cel puțin jumătate din univers e produsul minții noastre în fracțiunea
de secundă când îl percepem sau ne gândim la el. Ce m-a făcut să înod firul
acestor rânduri întrerupt de atâta vreme, e probabil această enormă perturbație
meteo a exteriorului. Dacă pe de o parte pot spune că nu s-a întâmplat nimic,
asta fiind un dar al proniilor și conjuncturilor, la fel de bine pot spune că
s-a întâmplat tot ce se putea întâmpla și că m-am ales și eu cu ceva: cu
impresia că știu cam pe unde mă aflu în mișcarea mea de rotație și revoluție.
Stăteam în chilialaborator cu
blugii uzi în mână, așteptând să se încingă caloriferul pe ulei ca să-i pun la
uscat și priveam pe geam vijelia care arunca pe alei frunze, crengi și castane,
când mi-am amintit că am niște pantaloni de teren uscați în dulap, înghesuiți
printre cărți, borcane cu scolopendre, muște dansatoare (Tantzfliegen) și cutii cu fișe de mână; am deschis dulapul și am
zărit pantalonii folosiți în Africa dar când am tras o cutie cu fișe, ea s-a
răsturnat și mi s-au împrăștiat pe jos câteva mii de fișe mici cât palma,
completate cu migală în timpul redactării lucrărilor științifice din ultimul
deceniu. Not big deal! cum zice francezul
- erau fișe perimate, păstrate pentru o eventuală reutilizare, dat fiind că
erau în ordine sistematică; teancurile de ”bancnote inflaționiste” cum le zic
în glumă, fiind prinse în elastice de borcan de gem, cauciucul a îmbătrânit și
el săracul și totul s-a dus de râpă; a trebuit să arunc ”gunoiul” în recycle bin ul de sub birou, umplându-l
aproape. Această întâmplare ca o lovitură de măciucă într-un car de oale, m-a
retrimis în călătorie în regatul melancoliei. Toate au o viață: o naștere, o
existență cu sau fără noimă și un sfârșit, fie ele entități mici, minore, de
dimensiuni mijlocii ca noi oamenii, sau mari, foarte mari, îndepărtate și
necunoscute din cauza dimensiunilor lor străine nouă. Poate că așa trebuie să
se petreacă lucrurile. Fiindcă tot ce există se naște dintr-o mișcare, aproape
că nu contează substratul: piatră, apă, aer, privire, gând, suflet. Dacă ar fi
să conteze ceva, asta o știe probabil numai spiritul etern și atotștiutor,
Ihoah.
1 Oct. Nimic și totul nu (s-a) întâmplat în ultimele luni
în existența mea. Poate unde s-a
mai maturizat, sau poate doar pentru că e frig în casă, Bobiță s-a apropiat tot
mai mult de mine. Poate că s-a apropiat doar fizic, ca să-mi folosească
radiația termică, dat fiindcă eu mă mișc mai mult ca Saskia și eman mai multă
căldură dar nu e numai asta, pentru că am început să ne întreținem în scurte
dialoguri și eu sunt încântat că ”vorbește cu mine”: eu zic ceva și el miaună,
ceea ce a făcut dintotdeauna Aurică cel isteț; Marc Aureliu știe că a rămas
numărul unu în inima mea și de aia își permite să se aburce direct de pe podea
pe umărul meu, când port halatul gros, nu înainte de a mă anunța cu un mieunat.
Acum câteva săptămâni am primit o
vizită interesantă în chilialaborator: pe domnița Hus cum am botezat-o ca fan
al lui Ion Barbu; domnișoara a citit Saltul
pisicii pe blog, mi-am dat seama când s-a dus să privească prin geam
Narvalul Alb în curtea interioară și a tras cu coada ochiului la zebră și la
turtureaua de silex de pe birou. Iar eu, intrând în joc, i-am arătat pozele cu
portretele motanilor. Această întâmplare nu e minoră: nu știu care e efectul
precis asupra modului meu de a vedea lucrurile dar ea răstoarnă, contrabalansează,
dacă nu chiar neutralizează și anihilează complet toată fervoarea mea autocompătimitoare
și angoasa anonimatului meu, etalate în Saltul. O fi un semn bun din punct de
vedere literar, o dovadă nesperată că formula mea de a scrie, atrage?
Implicațiile simetrice, algebrice și cabalistice ale acestui feed back imprevizibil,
mă depășesc în acest moment. Ce știu la ora asta e că sunt un hibrid între
propriul meu suport biologic, lecturi și imaginație; în ultima vreme m-am
ocupat cu conspectarea unor cărți care mi-au adus lămuriri suplimentare despre
cum ar putea sta lucrurile; despre posibila mea poziție printre ele: Maimuța goală, Creație sau evoluție,
Secretele creierului uman, Doctrina Kabbalei. M-aș apuca să desfășor o analiză
dar câteva aspecte mă rețin: problematica e o nucă tare, o nucă de cocos și mă
îngrijorează că toate noile descoperiri, în loc să-mi fie suficiente, deschid noi
hăuri de întrebări; nu știu dacă mai merită să fac ceea ce fac, dacă o să mai
am norocul să-mi placă acest drum, sau voi lăsa conspectele, notele și
întrebările care le-au generat, să putrezească în seiful trecutului, ca elasticul
de la borcanele de gem care s-a rupt și mi-a răvășit fișele. Recycle bin pare să spună că nimic nu se
pierde, totul se transformă.
