PISICA ŞI ORNIT LOLOGUL

       NIŞTE CIACÂRI!

           

        În cofetărie, n-am găsit loc decât la măsuţa rotundă, unde doi băieţi mănâncă savarine proaspete. Unde cresc savarinele? Întreabă cu gura plină de frişcă, unul dintre băieţi. În Savarin! Răspunde logic celălalt, pentru că a fost întrebat unde cresc. Şi savarinii unde trăiesc? Cum unde? În Savarinia!

        Îi dau dreptate, încercând să-mi imaginez grădina de savarini înfloriţi, cu petale de frişcă şi  adieri de rom. O asemenea prăjitură deosebită, nu putea proveni decât din ţara unor minţi proaspete. Bănuiesc că nu erau la primul joc de acest fel şi poate tocmai de aceea erau prieteni, pentru că aveau gusturi comune. Am ureche muzicală pentru astfel de calambururi şi investiri de sensuri pe care le pun în mişcare ţâncii care abia şi-au făcut o sumară achiziţie de cuvinte.

       În lumea cuvintelor din jocul lor, în magia descântecelor şi în ghicitorile bunicii, există tărâmuri nesfârşite, dar independente, ca şi universurile cu care ne jucăm în secolul vastităţii exterioare şi a interiorizării infinite. Nu vreau să plictisesc oamenii serioşi care ar da din greşeală peste aceste rânduri dar voi transcrie pentru amatori, trei scurte ghicitori  ale bunicii:

      • Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie (scoica).

    •  Vacă titiană,  zbiară noaptea pe poiană (luna).

      Iar acesta se pronunţă foarte repede şi fără să te bâlbâi:

     • Am o lamptică, plamtpică, chistovalnică. Dacă n-aş avea lamptica, plamptica chistovalnica,  n-aş putea lămptici, plămptici, chistovălnici (limba).

       Sunt adevărate poeme lirice şi fantastice în care, cuvintele ireale, îşi cad pradă nedureroasă, unul altuia, devorându-se şi renăscând tot mai molipsitor, precum focul luminii, prin poienele copilăriei, ori în tărâmurile tradiţiilor.

       Acolo, în labirinturile ascunse, unde-şi au sălaşul, cuvintele par a fi organizate ierarhic, în caste. Cele mai înţelepte, deţinătoare ale adevărului suprem, (de care fac cu nonşalanţă abstracţie), sunt cuvintele care nu trăiesc decât pentru joc. Muzica lor răsună în râsul copiilor şi în ciripitul  galaxiilor, insesizabilă de cei căzuţi din naivitate, în disperare. 

      Şi totuşi, sunt unii care  le aud şi se bucură fără reţinere: cei atinşi de maladia rară şi periculoasă, a inspiraţiei. Maladie şi periculoasă, pentru că sunt destui cei ce se grăbesc să-i eticheteze drept poeţi sau nebuni şi-i privesc chiondorâş, cu ochii lor ciacâri şi saşii. Nişte muţi!

      O METODĂ PERFECTĂ DE EXISTENŢĂ

      La Sinaia am scris primele rânduri nemotivate de nimic şi de atunci nu m-am mai putut opri. Acolo, în zilele în care ceaţa macerează totul în mojarul de granit al munţilor, nu gândesc, ci scriu în gând. Mii de pagini, fără oprire, atins de o secretă şi irepresibilă hiper grafie. În acele zile bizare, când totul trece prin tot ca o muzică prin ecrane neputincioase, aş prefera paraşutarea controlată, în lecturi transparente până la capăt dar nu mă pot agăţa de nimic. Plutesc pe o revărsare de proporţii, fără curiozitatea de a afla de unde vine, dezinteresat de locul prăbuşirii cascadei în gol. Mă simt o frunză în şuvoaie torenţiale, o boabă de grindină în ruperea de nori,  un corn  de inorog ce străpunge fruntea avalanşelor, desprinse de pe munţi nevăzuţi. Orice mirare e tardivă: urlu deja neauzit, cu preaplinul.

       Pentru că totul se petrece cu o viteză mai mare decât a gândului, lumea pare încremenită.  Ar fi inutil să încerc să ţin  cârma (a ce?), pe valurile unui destin bănuit şi aşteptat parcă, dintotdeauna.

        Dacă asta înseamnă să nu faci nimic, atunci sunt adeptul natural deci inconştient, al noii religii laice numită Dudeism. Dude este porecla fostului hippiot Oliver Benjamin, ziarist american care a fost lovit de revelaţie pe când stătea într-un bar din Thailanda şi viziona filmul „Marele Lebowsky”. Această religie a lenei sau a micilor bucurii suficiente, are biserică, texte sacre şi 100.000 de adepţi şi este considerată o metodă perfectă de existenţă.

       

       DELIMITAREA NECESARĂ

        E un bărbat voinic, cu cap de boxer, tuns perie, gât de taur, braţe musculoase. Are un chip jovial, privire limpede, mină sănătoasă.     Deşi..n-a fost mereu aşa. A suferit mult până a reuşit să scape de acea parte a piciorului stâng, începând cu 5 cm de sub genunchi, pe care o simţea străină de el şi pe care nici un medic nu voia să i-o amputeze. Fiind puternic şi hotărât, sau mai degrabă nemaiputând îndura cumplitul handicap de a fi întreg, a ţinut piciorul într-o găleată cu gheaţă, până i-a putrezit, şi a ajuns la liman.

       Înainte era introvertit, singuratic. Acum se distrează, înoată mult, e vesel şi sociabil. Ce mai!, şi-a găsit locul în lume şi se bucură de fiecare clipă. Seara, îşi scoate proteza şi se freacă mulţumit  pe ciotul păros, uşor amorţit de atâta activitate, dar frumos vindecat.

       Viaţa merită trăită

       Când eşti fericit!

       Cântă sufletul lui, prin toţi porii animalului satisfăcut.

       Deşi nu se observă, toţi avem ceva în plus, care strică totul.

        Dar numai unii, puţini, ce trec drept nebuni automutilanţi, ştiu să tragă linia extirpării, cu precizie chirurgicală, cum fac aceştia, cu carioca, între ei şi balast.

                            FANDANGO

       Înnegreşti iar filele şi nu mă bagi în seamă! Îmi reproşai în dimineaţa de vară, când caii clipelor zdrobeau sub copite de marmură, tăpşane turgescente. Unde o să ajungem noi, toate femeile din mine, care te iubim şi bărbaţii visaţi numai sub chipul tău? Te rog, nu te deroga de responsabilitate! Rămâi cu mine în cercul casei de vacanţă, apărat de suliţe de fier, netrecute de hoţi, de unde numai ţie îţi e atât de uşor să evadezi într-o clipă, la unicornii polari, or în hora orcilor ucigaşe. Pentru cine dansezi, acest fandango fatal? Uită-te la mine! Sunt aici pentru tine! Nu lăsa clipa să se stingă în neprivire. Iată-mă, cum ard - corabie beată - sub căldura pânzelor incendiate de zori. Nu mai fugi în deşert, hoţ nebun de tine şi de noi, că pierzi totul, când nu mă priveşti!

      CENTRUL

       În dimineaţa despărţirii ascultam Simfonia Fantastică şi nu puteam înţelege cum poate dispărea totul, definitiv, la un singur switch off.   Mă lăsam dus în adânc şi la fel de uşor, pluteam în tăriile de unde părea că în sfârşit, nu există întoarcere. De fapt nu ştiam dacă mai trăiesc sau sunt mort, în taifunul acestui inefabil sistem de comunicare.

        Acum, când mă simt iar proaspăt şi răcoros ca un pui în galantare, constat că e plină lumea de fericiri expirate, că nimic nu se întâmplă afară, că totul e-n mine,  dat o singură dată, că inima cercului e unica, secreta  şi inutila realitate.

                   

     AMINTIRE

     La 4 ani priveam singur, noaptea grinzile din tavan vopsite în gri şi nu-nţelegeam de ce a fost nevoie de acea culoare înfiorătoare. Nu se auzea nimic în bătătură, erau moarte toate: şi caii şi  găinile  şi porcul. Eram singur, toţi oamenii, lumea toată, era moartă. Târziu, către ziuă, un greier  mi-a confirmat din mărarul uscat că toţi sunt morţi demult, că eu sunt singurul care şi-i aminteşte şi că aşa se va întâmpla şi cu mine. În bătrâna ogradă nu mai e nimeni acum.

    Târziu, în octombrie, când se termină totul şi vara, aud din ce în ce mai stins greierul  solitar, sub gardul dinspre apus sau dinspre răsărit al infinitului.

    ŢÂŢÂNĂ DE SCOICĂ

    În peştera butaforică din pădure, boltită din calcare cu lamelibranhiate, eram poetul copil al scoicilor fosile. Realizam asta. Ştiam că piatra fusese val de mare încremenit minuţios, până la ultima dintre coastele ce porneau divergent din ţâţâna scoicilor, funcţională încă şi pietrificată, prin milenii

    La fel de minuţios, dar invers, în cavitatea numită amprentă, era imprimată fosta lor viaţă, alveolele acum goale, aveau tristeţea cuiburilor părăsite de păsări după ce şi-au crescut puii.

     Mi-am spus atunci că trebuie să descopăr neapărat strămoşii întâmplărilor care palpită sub coastele mele, divergente din ţâţâna inimii

                            CEASUL DIN UNGHII

                                                     Moto: Totul e minunat! Avem timp berechet!

       Peste 250 de milioane de ani Australia şi Noua Zeelendă vor strivi India şi Africa de Eurasia. Înainte de asta, Atlanicul va continua să se mărească iar Pacificul va dispărea, scurs pe marginea noii Pangeea.  Mai aproape în timp, New York, Paris, Tokio, vor fi compactate ca nişte tininichele la fier vechi.

       Nu şi New Orleans care, în doar câteva secole, va fi sub ape iar paleontologii şi arheologii de peste 250 M. a. vor găsi frumoase  betoane fosilizate şi chiar saxofoane. Nu se ştie dacă vor mai fi şi cum vor arăta aceşti cercetători, pentru că lumea va arăta cu totul altfel: vom avea un supercontinent, un singur ocean mort şi câteva uragane enorme. Plajele vor fi negre, populate de cianobactertii.

       Sunt forţe care acţionează discret, muteşte, dar puternic, cu viteza cu care cresc unghiile. Ar trebui să-mi fie frică de ceasul din unghií, care dă timpul înainte şi înapoi, implacabil.

        Deşi greşim când gândim în zeci de ani, în secole şi milenii şi nu  în sute de milioane de ani ştim şi că până atunci, avem timp berechet, să bem o bere, să ne creştem copiii, nepoţii, strănepoţii, să scriem şi să citim noi biblioteci, încât găsesc că totul e minunat. Mai ales că suntem scutiţi de căutarea obositoare a noi şi noi jocuri contra plictiselii. Suntem deja într-un joc, fără scăpare  şi fără supărare.

                       

                           PALEONTOLOGIA.

                           Multe schelete se găsesc în deşert dar paleontologia popularizată nu e o ştiinţă aridă. Dinozaurii au intrat cu toată prospeţimea la care ne invită copiii, în casele noastre. Copii mari sunt şi cercetătorii. Personal, am abandonat treptat crisparea unui unic şi măreţ obiectiv ştriinţific, la început cu jenă, de parcă aş fi comis o trădare (eu însumi i-m etichetat drept trădători pe cei care se apucau de altceva ce depăşea ultraspecializarea). Încet, încet, m-am luminat că acea fixare nu era pură eroare, fiecare potecă neurmată  oferind, de la prima intersecţie, o minune  ratată.

                            UŞUAIA.

                             Unul din capetele lumii noastre se află la Uşuaia care sună al naibii de româneşte. Nu e altceva decât o plajă cu pietricele la marginea unei ape limpezi, un cer şi nişte munţi în depărtare. Nu e de mirare: capătul unei lumi rotunde e în acelaşi timp începutul ei.

                      

                            MAGNETISM ŞI  STIL.

                            Am văzut un meteorit de pe Marte analizat de un cercetător. Nu ştiu cum erau vizualizate punctele de magnetism de pe el, dar prezenţa lor dovedea că Marte a avut magnetosferă care ţinea în plasa ei o atmosferă şi o hidrosferă. Tot aşa şi cuvintele au un magnetism propriu, ce te atrage în capcana universului unui stil propriu, răpindu-te în propriul necunoscut din tine.

                          Deci a avea stil înseamnă să fii prizonierul propriului inconştient, unde este neutralizat înţelesul raţional. Când ai ajuns să te exprimi prin stilul tău, n-a mai rămas nimic din tine. Eşti o poartă spre abis, în ambele sensuri, un gol. Mă întreb dacă stilul mai e atunci  ceva bun şi necesar sau ceva de care ar trebui să ţi se facă părul măciucă.

                            PISICA ŞI ORNIT LOLOGUL.

                          Vecinul Fan e groggy încă de dimineaţă, ca de obicei şi o lasă pe Fatam înăuntru, la papagali, pe care-i ţine liberi, în apartament. Se aud ciripeli şi veselie. Ei zboară de pe un dulap pe altul iar Fatam, ţopăie după ei. Vecinului nu-i e frică de ororile la care e predestinată Fatam, vizavi de peruşii lui nebuni. Spune că o să-şi ia notiţe într-un carnet şi o să se facă ornit lolog, cuvânt pe care-l pronunţă cu greutate, pentru că acetaldehida din votcă intoxică neuronii dar asta n-are nici o importanţă pentru el, dacă se simte bine.

                            Fan e un tip cumsecade. Nu vrea nimic altceva de la viaţă decât să-şi poată cumpăra cu noapte-n cap sticluţa de plastic cu „Scandia” sau alte băuturi scârboase şi artificiale şi să stea aşa, drogat, câte clipe şi zile o avea. Dacă timpul e ceva relativ şi personal, el găsit modalitatea ieftină şi la îndemână, de a  fi nemuritor.