DESPRE JUMĂTATE

                                          Despre Jumătate

                                        

Prima condiție a nașterii unei jumătăți e să provină dintr-un întreg. A doua condiție e ca toate punctele structurii ei să rămână fraterne și în acelaș timp inamice celor din prima jumătate. E obligatorie acesastă păstrare a unei identități cu semn schimbat între toate structurile, pozițiile, forțele, reacțiile și..sentimentele ei, ca între chipul care nu se poate percepe dacă nu se privește în oglindă. Am ajuns prea repede la sentimente? Reflectarea e o rectivitate subită și completă a altceva față de ceva, o acceptare și o respingere simultană, dar nu o indiferență. Când ai ajuns la reactivitate ai ajuns deja la viață care se colorează de la începuturile ei, fie cu iritabilitatea moluștei marine fie cu cameleonismul  unor ființe terestre, care se prăvălesc într-un rapid joc de domino în coloratura reactivă, sentimentală, a ființei gânditoare. Dar nu de drumul fie el și rapid, parcurs de  jumătate, e vorba, cât despre libertate. Are jumătatea o libertate absolută sau e o pseudolibertate? Cât de liberă, de originală poate fi ea, dacă e obligată (ca jumătate) să nu-și schimbe aluatul interior, să fie în continuare din aceeași făină cu întregul, părăsit doar printr-un strop de  delimitare și distanță? Nici forma ei hemisferică să zicem, nu o ajută în încercarea ei de independență, pentru că e predestinată să se reînchidă (chiar dacă numai teoretic), complet și neînduplecat, în rotundul din care s-a născut – filiația e firul care nu se rupe niciodată și care ține totul prizonier Începutului, pe vecie. Te întrebi atunci care mai e rostul posibilității transformate în realitate, al jumătății? E suficient să-ți arunci privirea înapoi peste umăr, ca să observi că jumătatea nu e decât un gest al întregului în încercarea lui de a-și da seama de sine. Jumătatea nu poate fi niciodată numai a ei însăși ci numai o parte a unui întreg. Făcând abstracție de micile protuberanțe sau chiar de autodeformările mai accentuate, ale rotundului, el nu se poate vedea niciodată, prin ochii lui simpli, primitivi (ocelii), din vârful dâmbului acestor proeminențe, decât parțial. Doar prin gestul tranșant al înjumătățirii și prin presupunerea că jumătatea văzută e identică cu cea inconștientă, se poate vedea ca în oglindă, forma întreagă a oricăeri entități. Jumătatea e o incontestabilă dovadă de caracter, a întregului. Dar nu de întreg e vorba aici, ci de jumătate, de soarta ei, după ce s-a conturat prin separarea până la ultimul punct de lumea din care provine, și-a închis perimetrul și și-a dezvoltat o fiziologie proprie care îi permite o libertate de mișcare, și de aici, ( forțând puțin nota), de.. gândire, de trăire sufletească. Ce fel de entitate decât una paradoxală e aceasta, pe de o parte complet vasală întregului, și pe de alta independentă?Acest fel de a fi nefiind, e un paradox geometric viabil în realitate, atâta timp cât din geometrie s-a născut tot ce există.

SALTUL PISICII, 11

Luni, 5. Nov. Poate numai ceața e de vină

că sunt trist și bucuros în acelaș timp, că mă îndepărtez și mă apropii de viață și de moarte, a Fatamei și a mea. Au dreptate motăneii și Meister Eckhart: clipa e uriașă. Trăind-o n-ar mai trebui să vem pretenția absurdă de a fi nemuritori. După atâta trăire uriașă abia lăsată în urmă pentru alta imediat următoare la fel, frica și nefericirea nu mai sunt de închipuit. Pe drumul spre muzeu mă gândesc la cartea lui Notorius care nu poate avea decât un titlu: Fluturele dar el l-a ascuns ingenios sub cele două aripi și corpul fluturelui. Mă gândesc și la prima noastră pisicuță  de când sunt cu Saschia, numită Mițipițirițistriți, pentru că era tărcată rău și cu fundă roșie și din cauza asta a fost furată probabil de o țigancă. A doua noastră pisică a fost Târlic, neagră cu cipici albi, pe care o credeam băiat dar era femelă și ne-a făcut o târlă de pui. Pe ea o antrenam ”pentru marele salt” de la etajul cinci, în caz că ar fi căzut și a căzut dar n-a murit, fiind antrenată. Pentru antrenament foloseam o andrea de cupru, cu o hârtie la capăt, pe care o ridicam tot mai sus și ea făcea salturi enorme, până aproape de tavanul sufrageriei, căzând pe moalele ierbii portocalii a covorului mițos. Acum, după ce toate au făcul saltul în trecut, le văd reîncarnate în motăneii amatori de salturi și ei. La radio ascult mirat ce spune cantautoarea Celia despre noul ei cântec trist, ”Mi-e dor de noi”: Nu e un moft artistic. Am suferit mai multe pierderi deodată și într-o noapte, după patru ore de plâns, când m-am hotărât să mă întorc la viață, am compus acest cântec.  Știu prea bine cum e să-ți depășești durerea cântând, când ești încă  atât de tânăr! Cum să te mai pripești judecându-i pe cei ce par necopți și frivoli? Dacă în momentele grele tânjim după liniștea de dinainte, la care am vrea să revenim, înseamnă că în general suntem fericiți dar ce păcat că nu ne dăm seama!

 Marți, 6 nov. Am visat că unul dintre pisoi a căzut

într-un coridor subteran în Colosseum, unde se afla un tigru. Fiara nu l-a rănit ci l-a luat ușor în gură și la pus sus, pe parapet, la picioarele mele. Era acoperit cu salivă pe care am dat-o la o parte ca să-i văd ochii: era Bobiță! Tigrul era Fatam. Din tot ce am citit în ultimii ani, la Pleșu am întâlnit cam toate gândurile mele născute din observarea personală a lucrurilor, incluzând și visele și poezia. În curtea interioară, în dimineața de toamnă, Radu Pană șlefuiește Narvalul Alb, butaforic, sub marele castan. Parcul e dominat de verdele altui copac uriaș  cu brațe vânjoase ascoperite cu frunze lanceolate, dintr-o specie necunoscută, exotică. Ascult muzică ritmată. Totul înclusiv formele, sunt doar ritm iar ritmul e specific și muzicii și poeziei. Noi, fiecare din tot ceea ce există, suntem câte o notă dintr-o melodie care nu știm cum sună și cine o ascultă. Iese soarele de parcă n-ar fi plecat niciodată și rămân blocat în lumina lui ca o insectă în chihlimbar. Valul de frunze galbene trimis de oceanul codrilor dispăruți ajunge până la picioarele de țeavă ale narvalului fără dinte, cu care unii ar dori să-i păcălim pe vizitatori că a r fi  balenă albă. Pentru cunoscători, el are ochi de narval nu de balenă. Nu se mai știe ce este de fapt, cum nu se mai știe cine l-a făcut și dacă a fost comandat sau nu de însuși Agripa. Oricum e doar o formă fără conținut. Iorgu Petr mă vizitează și-mi arată un pachețel din hârtie de împachetat pe care scrie: montre Raco. Înăuntru se află un splendid etu din piele neagră sclipitoare, care ocrotește un ceas de buzunar, de epocă. E din argint se pare aurit cândva, cu două cadrane circulare pentru că pare a fi în acelaș timp și cronometru. E ceasul Marelui Explorador Emile Racovitza, găsit printre hârtiile arhivei. De fapt a fost uitat, părăsit prin lipsa noastră endemică de respect pentru adevăratele noastre rădăcini. Mă și mir că mai existăm împreună, ca popor, cu puterea asta înspământătoare de ne amputa trecutul!

 7 nov. Ca un reflector într-o sală obscură de teatru,

 funcționează copacul îngălbenit din curtea interioară: amplifică cea mai fină schimbare a intensității luminii care cade pe o pantă dinspre stânga mea, cum stau pe scaunul tripod privind în curte, făcând să sclipească sau să se întunece flancul stâng al trupului musculos, lucios, al Narvalului Alb cu ochi mic, negru – o siluetă în mișcare, ”prinsă” perfect de autorul ei necunoscut. Asta înseamnă să produci artă: să reușești să prinzi mișcarea lumii deși, tot din acest punct de vedere arta e o nebunie, un paradox: în momentul în care ai fixat-o, mișcarea e moartă ca un fluture într-un insectar, ca și viața. Peștii de coral atât de colorați când sunt vii, scoși pe uscat își pierd culorile și irizațiile fosforescente și nesuportând asta, mor. Poate de aceea toți poeții cunoscuți sunt morți demult, chiar când sunt încă în viață.

   Aseară, cei trei pisoi ai mei (including Saschia), fiind mai liniștiți, m-au lăsat să termin ultima carte publicată de Liiceanu iar acum am pe birou trei cărți cu sublinieri subțiri și trimiteri prin numărul paginii, într-un index pe fila albă de la sfârșit. Totuși dacă nu folosesc sistemul imediat după lectură încep ”să mă răcesc” și deci mă amăgesc când cred că îmi va fi de folos. Iată cum funcționează acest index. Limba Păsărilor, pag. 51- justificarea scrisului meu: Socrate pornește de la mișcare și confuzie pentru a obține o lămurire cât de cât stabilă. Pag. 93 -  despre punct, cerc, margine, centru: Și Eliade și Brâncuși dovedesc că se poate ajunge în miezul lumii, din orice margine a ei. Că centrul poate fi vizitat din orice punct al circumferinței. Și mai ales că rostul oricărui punct al circumferinței e să-și caute centrul și să-l informeze cu întreaga bogăție a marginalității sale”. Pag. 154 – despre libertate (rezumat): La Berdiaev, libertatea originară în calitate de concept suprem, nu e obținută prin reflexie ci prin revelație – o mistică a libertății, un dat nedemonstrabil și moralmente neclasificabil, în directă legătură cu misterul răului. Creativitatea e libertatea în act iar creația, singura soluție ce poate garanta libertatea față de lume. Dumnezeu, spune Berdiaev, așteaptă actul creator al omului ca răspuns la propriul său act creator. Pag. 156 – libertate și consimțire: Știința, o bună parte a filosofiei, cultura însăși sunt un mod rafinat de a consimți lumii, de adecvare, or problema este a rezista la presiunea lumii dar omul prin natura lui fiind mai aproape de Dumnezeu decât de lume, e mai aproape de sfera libertății. Creativitatea transcende binomul ”aici – dincolo,” dând o altă calitate existenței, producând un ”aici” fără balastul contingenței, numită de mine în Turtureaua de silex, proximitate; acolo eu aflam că în orice nouă proximitate, privarea de libertate se regenerează și oriunde, în orice univers, nu se poate evada din acest cerc vicios. În timp ce notez asta, Akad intră cu limuzina lui neagră, secondhand, în curtea interioară, coboară și se întreține îndelung cu doi  muncitori necalificați. Pe unul îl plac, pe celălalt nu, pentru că e servil. Discută despre Narval și asta mă face să le iert totul. Îi privesc atent și deduc din pantomimă că acoperișul chiliei mele va rămânea nereparat încă o iarnă și voi fi nevoit să suport din nou igrasia și durerile în piept. Voi suporta că doar de aia sunt pustnic de chilie. Pleșu îi acordă în Pitoresc și melancolie un loc privilegiat lui Meister Eckhart, din care am citat și eu mult undeva în celebrele mele scrieri anonime. Pag. 39 - romanul și iubirea în Occident (după Denis Rougemont): Nu există roman decât despre iubirea ucigătoare,.. Pasiunea înseamnă suferință. Pag 48 -obligat să părăsesc microscopul. ”..microscopul e teritoriul în care universul capătă o înșelătoare omogenitate. La nivel atomic și subatomic, suma particularităților care compun chipul unui obiect, e maximal redusă”. Cu totul alta e situația ”unei viziuni macroscopice a naturii, care percepe coerența unor mari ansambluri morfologice și a unor cicluri evolutive mari și care poate discerne fără să disece. Ceea ce stă ascuns în natură scapă, în egală măsură, disecției, ca și microscopiei” . Pag. 73 – activ vs melancolic: făptuitorul nu poate fi melancolic (Di Ana, Braco, Habotnik) pe când melancolicul (Eu, Amoc, Dichter, Saschia și chiar Saxa), fixează indefinit un obiect care-i rămâne totuși străin, din ce în ce mai străin și pe care îl contempli cu atât mai tenace cu cât îl simți închizându-se în înstrăinarea sa”.

  8 nov. Sar ca o mâță de pe o creangă pe alta

  de la un autor la altul, în încremenirea aurie, de o rece cruzime a dimineții care acoperă lumea ca o stampă veche. Sunt în situația ciudată de a afla mai multe răspunsuri decât întrebările pe care mi le pun de niște ani? Aseară nu știam ce să aleg dintre cele două cărți în ediții noi, cartonate, greu de ronțăit de motani, Jocul mărgelele de sticlă sau Povestiri de Mann, începută la Sinay. Prima are litere cam mici și atunci citesc două povestiri care îmi par poeme în proză. Constat că toți par a ști răspunsul la orice întrebare, inclusiv acela că scrisul nu ajută la nimic, cum nu ajută nici o știință și nici  o artă, nici o victorie și nici o notorietate și asta e o flagrantă contradicție: de ce se mai dedau atunci cu toții la toate aceste practici inutile? Ce altceva e oare lumea omului decât o turmă de nefericiți înfricoșați care se droghează cu nebunia creativității? Eugen Ionesco la 90 de ani era cuprins de ”teama cea mare”, că toți trebuie să îmbătrânească, să se urâțească și să moară și că poate nu există Dumnezeu: ”Vezi o frumoasă mare albastră și te gândești că la doi metri dedesubt e război și ființele se întretaie”, adică se taie între ele cu spadele peștilor spadă parcă voia să spună în interviul acordat lui Liiceanu, reluat  în Estul naivității noastre.

   Se apropie Congresul de anul ăsta. Voi susține o comunicare despre cum rod în intimitate viermii căpățâni de șacal, Canis aureus. Aureus? N-am ales eu tema ci colaboratoarea mea, cu nume ciudat, Schiksal. Apoi va veni Crăciunul, Revelionul, Zăpada. Și mai ce? Totul se repetă ca un joc de ruletă la care nu se câștigă niciodată nimic în afara faptului de a juca iar când se oprește îți mai moare câte cineva strâns lipit de inima ta. Totul e un joc în pierdere. Pentru că orice joc e propria lui pierdere.

 9 nov. Atât de perfect se suprapune clipă peste clipă,

  noapte peste zi, moarte peste viață încât devine înspăimântător; nefiind vorba de lipsă de spațiu; trebuie să fie tot o șmecherie a timpului. Nu vreau să mă indispun de dimineță din pricina mișelului. Mai bine caut semne optimiste: monezile aurii rămase din ultimele două expediții le adun de prin buzunarele vestelor de teren și le pun pe toate în acelaș sertar, ca amulete: voi mai pleca poate vreodată deși ca tată a trei pisoi neajutorați nu prea văd cum. Răsfoiesc ziarul  Inelul ( Das Ring), unde la zodia mea scrie: Nu exagera cu despicatul firului de păr în patru. Lucrurile sunt așa cum le-ai văzut prima dată. Sănătate, bani sentimente: săgeată în sus. Mai jos: nucile și migdalele sunt hrana zeilor. Aceste fructe oleaginoase conțin grăsimi sănătoase, proteine, fibre, o listă de microelemente și vitamine antioxidante, care scad colesterolul, ajută inima protejează contra cancerului și diabetului, conțin serotonină – hormonul fercirii. Ce mai așteptăm? De ce nu ne grăbim să devenim nemuritori ca zeii? Oamenii de știință britanici spun că oamenii de știință din Kazahstan au creat elixirul vieții numit Nar (de la Narval?). El prelungește viața ținând în frâu sutele de trilioane de microbi din tubul digestiv, număr ce depășește numărul celulelor din principalele organe. Suntem colonii de microbi? Avem dreptul să intervenim în universul microscopic ce nu pare a avea nici o legătură cu lumea noastră, a luminii văzute și a gândului?  Jurnaliștii consideră că e musai să fim informați cum Sorina Plăcintă a stat cu sufletul la gură să afle dacă fiul ei Andrei Plăcintă va fi condamnat sau nu, că Corneluș Dinu a devenit tătic și că Andreea Raicu are șanse uriașe să ajungă mireasa tenismenului Horia Tecău. Nu vom ști niciodată ce contează pentru ceva sau cineva, după cum pe nimeni altcineva nu poate interesa în afară de mine că motăneii mei au spart o glastră umplând logia sudică de pământ de flori chiar înainte de culcare, că se reped la farfuria Saschiei, că au ros un colț din Povestiri de Mann sau că Bobiță încă mai suge de la țâțele inexistente ale lui Aurică. Faptul că își pierd din teamă, că se apropie tot mai mult de mine și se simt din ce în ce mai acasă, îmi încălzește inima. Amoc tot promite că vine să lucrăm la culegerea de articole despre bivuacurile noastre africane dar mă umilește cu tergiversările, de Di Ana nu mai știu nimic iar pe Elis n-o sun eu finndcă a spus odată la Siany despre Fatam ”i-o fi venit sorocul” și așa a fost. Mănânc o măslină murată și gustul ei inconfundabil mă expediază brusc și total în amintirea expedițiilor celor mai îndepărtate. E minunat că există pe lume depărtările – o bogăție! Lumea microscopică nu e decât o lume foarte îndepărtată,  toate câte se întâmplă fără știrea noastră o fac pentru a ne proteja de prea mult și prea dureros și poate tocmai acolo se află explicația supremă. În depărtarea deșertului luminos și calm am avut prima întâlnire fericită cu mine însumi. În Pitoresc și melancolie,  tema depărtărilor e tratată cu o seriozitate și o rigoare științifică borgesiană. Pag. 77 - 87 - depărtarea: Prin depărtare omul se raportează la absolut. Peisajul are ca subiect distanța însăși. Nețărmurita distanță este proprietatea esențială a Pământului, după pictorul peisagist Max Friedländer citat de Pleșu, care continuă: depărtarea inspiră curiozitate și spaimă, e o prăpastie așezată pe orizontală. În același timp ea simplifică, unifică și monumentalizează, dizolvă imediatețea lucrurilor, le reduce la improbabilitate, le înstrăinează. Devine un romantic chip al infinitului dar nu ca nemărginire exterioară, ci al infinitului născut din contopirea cosmosului exterior cu cel lăuntric. Când Natura devine modul de a apărea al Ideii, mijlocul de a-l cunoaște pe Dumnezeu, când peisajul are capacitatea de a atinge sfera religiozității dispensându-se de mitologie, ”a sta să privești” e de o insondabilă complexitate. Stai în miezul identității tale și privești jocul de forme. Imobilitatea trupului tău e ritmată de alergarea privirii tale spre adâncime. ”Stai și privești” înseamnă ”stai și te duci”, prin alunecarea privirii spre orizont, fluctuant, indistinct până la irealitate. Or, această exaltată îngândurare, această sobră beție, e substanța însăși a melancoliei. Depărtarea nu e atât ce îți este străin, cât ceva ce pare să-ți fi scăpat, antrenând cu sine ceva din substanța ta cea mai intimă. Nu există așadar un mai scurt drum către chipul tău mai adânc, către ”vechimea” ta..decât contemplarea înmărmurită a zării. Natura nu e ceva de știut ci ceva de gândit (apud Shelling). A cunoaște natura înseamnă a cunoaște lumea ca întâmplare, forma ca metamorfoză; adică să vezi aspectul temporal prin care natura e timp devenit corp. Dar dacă distanța pare să producă corpuri în timp, se pare că tot ea are legătură și cu spațiul, prin iluzie. Perspectiva geometrică aduce în discuție o problemă specifică: problema iluziei. Nașterea iluziei implică întotdeauna prezența unei anumite distanțe între spectator și spectacol, .. distanța fizică și cea dată de subiectivitatea privitorului. Apropierile conduc la conținuturi dar depărtările conduc la forme. Cu cât un lucru e mai îndepărtat, cu atât el e mai necorporal. Materia nu mai e ceva tactil ci vizual. Ce e îndepărtat e artistic, ce e apropiat e empiric. Iluzia (iluzionarea) nu e posibilă decât într-o ambianță ambiguă, iar depărtarea, în cuprinsul căreia lucrurile ezită între real și posibil, între adevăr și închipuire face să pară că lucrurile sunt și nu sunt, le dă o precaritate a prezenței care face posibilă o masivă intruzie de subiectivitate în țesătura lor obiectivă. Dacă ceea ce e apropiat pare să poată exista singur, fără acordul privitorului, acelaș obiect, văzut de la mare distanță, are nevoie de colaborarea privitorului. Pentru perceperea depărtării e nevoie de un alt organ numit imaginație. Dacă orice idealism e o gândire a lumii din perspectiva depărtării de lume, depărtările sunt ideale, sau în orice caz, imaginare.

 10. nov. În concavitatea micilor farfurii  berbere

pe care le folosesc drept scrumiere, în această ceramică cu motive vegetale, eu văd chipuri de om sau de animal, văd zoologicul în vegetal, de aceea poate și numesc arțarii ”gheară de cocoș”, în pietre și rădăcini uscate văd pești, păsări, ouă, încolăciri de șerpi. Am obsesia unui centru animalic și lumea mea se animează în funcție de el, dintr-o solidaritate de regn. M-a trezit miorlăitul subțiratic al Auriului care nu știu de ce plânge înainte de defecare, pentru că are stomac sănătos – înseamnă că făcea unde nu trebuie și a fost bătut. Iar când se reped amândoi ca disperații la farfuria noastră deși sunt ghiftuiți cu ce e mai bun pe lume, înseamnă că au suferit de foame.  Când ezită să ne atingă trupul, întinzând timid o lăbuță, fără să ducă gestul până la capt, înseamnă că n-au fost ținuți în brațe și mângâiați. Cum să nu-ți fie milă ? Și cum să nu te sperie poveștile adânci care stau pitite sub alte aparențe? Ies cu un capuccino în loggia nordica, să admir plopii încă verzi, elastici, arțarii mari cu frunze neatinse de toamnă și niște pui de arțari cu frunze ca niște gheruțe de cocoșei. Nucii sunt întunecați, toxici, conțin o substanță repelentă din cauza iodului, numită iuglonină de la  numele lor Iuglans regia – regele pomilor, așa cum broaștele râioase Bufo, conțin bufonină toxică. Până în deceniul 7 al secolului trecut, Țara Munților Verzi era a treia țară din lume la producția de nuci și pe primul loc în Europa.

  M-am trezit odihnit la 8 deși motanii au încercat să mă trezească pe la 7 nerealizând că e Sâmbătă ca și Fatam. Îi mai fac o cafea dublă Saschiei care o bea și adoarme pe muzică lui Corelli, iar eu nu pricep cum poate adormi după ce abia s-a trezit și după două cafele. Muzica îmi sugerează cocoși de argint care se rotesc într-un sens, apoi invers și da capo. Pe fereastra cuhniei  întră în casă o frunză mică de arțar ca o gheruță de motănel galben. Bifez în piață o listă bogată de cumpărături și vreau să intru în bibliotecă să caut Catulus dar Bobiță  nu mă lasă. Caut ceva în cămară și pun pe gang tuciul negru emailat în care intră Bobiță de nu se mai zărește din el decât ochii verzulii. Îl las să stea acolo până umblu eu în bibliotecă.  Lumea nu e decât o joacă în absolut tot ce este. Aseară am citit 80 de pagini din Jocul cu mărgelele de sticlă Joaca e pregătire pentru jocul adevărat, frumos dar nemilos. L-am găsit pe veronezul Caius Valerius Catullus care-i dedică placheta de versuri lui Corneliu Nepos: ”Cui dau drăguțul volumaș de versuri / chiar nou nouț și netezit cu ponce? / Corneliu, ție: tu spuneai adese / că sunt de preț nimicurile mele.” Ce norocos acest Caius Valerius: a avut cui să le dedice și ele au ajuns până la noi prin milenii. Are și notorietatea părțile ei frumoase.

  11 a 11 a. Dimineață cețoasă, apoi însorită.

  Am parte de prima joacă dezlănțuită între noi trei: Auriul – Verzuliul - Eu, și de prima zgârietură a camaraderiei băiețești, în trei. De acum încolo ne vom mușca ușor, ne vom zgâria și nu ne vom supăra când vom primi o lăbuță peste bot. Hesse și Jünger prezintă ciudat, abstract, vag, rarefiat, cadrul realității și jocul personajelor (un joc în vid, fără fundal) în comparație cu Mann, adevăratul închipuitor literar, manipulator al concretului. Nu apuc să meditez, fiind capturat de treburi domestice: cremwurști pentru Saschia, plivit și udat florile, rufe de spălat, salată de sfeclă roșie, borș de pui, paste cu carne. Ratez concertul pentru pian și în timp ce mai fac un rând de cafele și mănânc cu ușa închisă în bucătărie, băieții mă anunță că vor să vină la mine într-un mod pe care dacă noi l-am folosi ar însemna să ne aruncăm cu tot corpul și cu capul în ușă dacă poftim cremwurști. Încep un poem în gând dar nu am timp să-l termin: Voiam să am ochi albaștri dar ochii mei albaștri eștu tu, cerule, voiam plete bogate dar pleata mea ești tu, pădure a lumii.

 12 nov.  Das Schwrzkaternspiel - ”jocul motăneilor negri”-

am combinat cuvântul după dicționar unde Katern înseamnă motani - e cam același în fiecare dimineață și seară: încolăciri și mursecări în pat, alergări, ciocniri, salturi ca în apă, peste tăblia divanului, mici miorlăituri (chemări?) sau mârâituri dacă au prins prada (mingia), dar de fiecare dată e puțin altfel.. Încet, încet, mă ating și mă includ și pe mine, în activitatea lor, aparent din întâmplare. Bobiță e mai atras de cărți și hârtii iar Aurică e mai vocal, deși în general e mai reținut. Acest joc reluat la nesfârșit e ca viața și moartea – elemente ale jocului universal care repetă ca un ecou ciclurile, cercurile. În aceeiași categorie: somnul și trezia, bucuria și tristețea.

                              

  13 nov. Orice poveste are un sfârșit, chiar și ale lui

 Borges, care conțin nesfârșitul: grădina potecilor care se bifurcă la infinit, cartea de nisip  fără coperți, fără început și sfârșit. O viață e o poveste. Spre dimineață visam că fusesem condamnat la moarte: era Sâmbătă și urma să fiu executat Marți, prin împușcare. Nu știam să fi fost vinovat cu ceva dar mi se reproșa că ajutându-l din prietenie pe Dan Gabriel care făcuse niște matrapazlâcuri cu niște contracte, eram considerat complice. Mă condamnase judecătorul H. R. P. Visul părea mie în sută real. Atât de real încât pot considera că acea parte a vieții mele chiar a existat, chiar dacă numai psihic. Nu trăim totul prin psihic? Am fost bucuros și recunoscător când făcându-și saltul lui obișnuit de pe noptieră pe abdomenul meu, m-a trezit Bobiță cel nebunatic. A perceput că e ceva în neregulă cu mine? E mai intuitiv, mai empatic decât cerebralul Marc Aureliu cel meditativ. Am plecat spre muzeu înnotând prin ceață ca un pescăruș între cer și ocean. În metrou o nemțoiacă semăna perfect cu mama, numai că avea păr galben roșcat și o minunată proteză dentară – șirag de perle. Stătea pe scaunul roșu din fibră de sticlă și vorbea nemțește cu fiul ei, un tip brunet cu o frunte bombată ca a lui Beethowen: Unsere freund Peter...

SALTUL PISICII 10

Duminică, 21 oct. Ce frig și dureri de șale

pe șalele tânărului scriitor de 54 de ani fără nci un fir de păr alb, Notorius! În interviul luat aseară de Eugenia Vodă nu am avut ce să-i reproșez. Părea (era!) autentic. Cât de mult îmi voi schimba în bine părerea despre el? Aș face bine să notez ambianța meteo în timp ce fierbe oala mare cu legume pentru marea salată beuf pentru că altfel nu voi mai reuși să reconstitui nimic din cerul dimineții: dimineață rece dar însorită, puțin înnorată și puțin vântoasă; prin spărtura geometrică a ferestrei cuhniei, aburul iese împreună cu fumul de tutun. Spuneam despre Notorius că m-a șocat pozitiv și m-a derutat și el ca orice aparență. Ce poate scoate în aparență un scriitor decât o parte din interiorul lui? Abia acum am cunoscut latura lui umană – o suprafață interiorizată, scoasă la lumină de tocșou. La fel de sofisticate sunt toate lucrurile care se arată din când în când, pentru scurt timp unei priviri întâmplătoare cum am privit eu o mică parte din interviu. Iată câteva dintre ideile lui: ”atunci când te duci te duci de tot, cu cărți și cu tot ce ai fost. De ce mai scriu? Îmi place enorm să scriu. Trec pe lângă lucruri ca pe lângă mistere și trag cu urechea uimit la ușa lor, încercând să aflu ce e dincolo. Deși am succes și sunt tradus, tot nu sunt fericit, pentru că suntem cu toții etern nemulțumiți de noi. Sunt suficiente elemente care - mi arată că nu gândește altfel decât mine. Atunci de ce n-a reușit să mă vrăjească și să mă cucerească așa cum a făcut Radu Petrescu? Probabil că buba e la mine: am citit eu jurnalul lui Notorius pe care zice că-l ține de la 17 ani și are deja o grosime de peste o jumătate de metru ? El spune că un jurnal nu e un notar al realității exteriorare ci un înregistrator al fulgurațiilor psihice necenzurate de logică (cuvintele mele). Dacă-mi va plăcea jurnalul lui înseamnă că toată literatura lumii tinde să devenă un jurnal și atât. Și poate nu e absurd. Ce rost mai are să inventezi jocuri logice când totul nu e, poate de la început, decât un joc ilogic? Sau a cărui logică ne scapă deși e jocul nostru vita.. Nu mai am muștar pentru salată și cobor în valul mării de nori gri – umezi, în care e scufundată complet lumea blocurilor – Am îngropat-o adânc pe Fatam, șefu! Mă anunță fără să-l întreb Hristu, băiatul blocului. – Bine! Îi spun înghițindu-mi nodul din gât. Cumpăr ultimii șalăi, nerealizând că fiind mulți, mici, plini de solzișoare și mățișoare voi avea de furcă. ”Șalăuți” le-a zis vânzătoarea dar a trebuit să le tai căpuțurile cu ochișori cam mari și cam ciudați și codițele și înoătătoarele care m-au înțepat dureros, ca de obicei. După ce termin toată treaba, un uruit de avion mă atrage în logia nordică și apuc să-l văd fugind rapid cu o stea înfrunte și cu o coadă albă, de cometă. Se grăbește să ajungă undeva, de unde se va întoarce tot în viteză, cum fac cei doi motănei negri din balcon în cuhnie și înapoi – treburi ale vieții care se repetă după propriile ei morți, ocupând vechile nișe și tabieturi. Pe ”Planeta Animalelor”, popândăul care iese din aceeași gaură după câteva decenii, pare acelaș dar nu este.

 Luni, 22 oct.- E cam toamnă, nu-i așa?

mă adresez Adrianei S. o colegă, damă fină, înainte de acoborâ cu noapte-n cap cele 16 trepte de sub chepeng, spre chilie. Adevărat grăiesc, ca un pustnic, că Adriana e o ființă îngerească ca și sora mea Ariadna și că e cam toamnă azi, cu lumină încotoșmănată într-o coajă groasă de nori gri, ca o nucă. Neavând chef de scris corectez jurnalul expedițiilor mele la marginea Saharei și a Orientului. Citesc scrisoarea lui Amoc: e ocupat cu multe lucruri ce țin de exterior – adică de relații care îi sunt specifice. Și interiorul are relații: la prima vedere cele exterioare le sunt ierarhic superioare și pare că deciziile luate acolo trag spre ele interioarele dar la fel de adevărat poate fi că în centrul nevăzut se îmbină pârghiile tuturor forțelor. Deci există Un Singur Lucru, împărțit arbitrar de noi, în interior și exterior. Seara primesc ca pe o lovitură în tâmplă strigătul cucuvelei care miaună ca o pisică a nopții izbind fereastra cuhniei neapărată decât de plasa pentru țânțari. E al naibii de toamnă și de frig și intru în cameradormitor să fac culcuș din gambe calde pisoilor și să ascult răgetele lui Horia Brenciu care în suficiența lui afonă, hirsută îl imită pe Frank Sinatra. dacă mă voi împăca cu Notorius reușind să-l înțeleg până la urmă în nimicnicia anonimatului meu, cu Horică niciodată! 1. Ah m-au încins pisoii! Merg la baie:  extraterestrul care mă privește din oglindă cu ochi mari, dilatați, rotunzi,  are cred, sub pielea lui de metal, cip uri cu care ascultă melodii terestre de dragoste. Are cam multe proceduri de aplicat ca să se simtă om adevărat - extraterestrul sunt eu. 2. E ora când vinul negru mov, ca urechile motanilor mei, mă ia pe după gât și-și face efectul. Fumul iese singur prin fereastră, printre melodiil vechi și bune, ca și vinul.  E ora când beat, îmi  vine să dau telefoane dar mă abțin, și când arțarii își exhibă ultimele foșnete pe anul ăsta. Nici tu mie, nici eu ție, nu ne suntem aproape. 3. Îmi văd în geamul ferestrei, vechea mea coamă nărăvașă, ninsă de norocul de a exista încă. Mă văd în geam cum fumez pe sub coama sură ca fumul colibei bătrâne, pe muntele înzăpezit, în noaptea timpului. Toate dorm somn fără vise și neștiind sau neinteresându-le  că mâine va fi o nouă zi sclipitoare. 4. Mă doare melodia blândă a nopții, când tu ești moartă și vie în inima mea iar timpul e ars ca fachir în piețe. Mă doare încă pe mine, cel plecat și neîntors din naive bunecredințe înșelate.

24 oct. Dimineața (griul ei mai adânc și mai întunecat

decât verdele palid) e  oglinda inimii mele. Totul nu e decât o reflectare, un joc de oglinzi, care nu-și va da seama niciodată de asta, oricât de sclipitor ar fi. Nu mă mir că în curtea interioară și-a făcut apariția un Mare Narval Alb, oprit sub marele castan numit de mine de mulți ani, ”Muntele”. E  femelă! M-a consolat șeful împăieturilor când l-am întrebat de ce nu are dinte. Are un dinte interior, a vrut el să facă un spirit de glumă dar eu i-am răspuns că nu pot exista narvali fără dinte și inorogi fără corn . A scrie despre așa ceva (deși în general ceea ce este nu se vede), înseamnă a fi poet. Poate  că asta sunt măcar în aceste clipe; mă apuc să transcriu niște poeme acum, pentru că nu merge să transcrii oricând orice.. 1. Cum să-mi duc viața liniștit înainte când tu ești moartă Fatam, cum să reintru în somnolența tabieturilor, a repetițiilor senine, cum să mai fac exerciții cu ganterele ca să mă simt puternic, cum, să mă mai bucur de aroma cafelei și a tabacului și să-mi pun o cămașă frumoasă, nouă, bărbătească când lacrimi clipocesc în pieptul meu din inima-mi înspinată? Îmi mușc limba și privesc narvalul butaforic din curtea clădirii cu împăieturi. Tu ești vie în inima mea. Mă sfâșie gheara amintirii și nu curge sânge!Vom fi cândva din nou fericiți împreună , în tărâmurile încă îndepărtate. Silueta acestui neașteptat narval alb în curtea interioară a acestei țări a munților verzi, nu știu de ce, mă alină.

   28 oct. Dacă trăind numai în acțiune nu ai timp

 să gândești, să citești, să scrii, nu înseamnă că arta e ne trăire, minciună inutilă, anonimă, ci e  trăire nobilă, detașată de durerea materiei atât de vulnerabile. Mizeria din cuhnie în timp ce pregătesc chifteluțe de curcan e mizeria oricărei creații, cât de modestă ar fi ea. La sfârșit se face curățenie. Nu-mi doream altceva azi decât să mă delectez cu peisajele lui Ion Andreescu văzute de ochiul acela rar care apare uneori prin univers în locuri unde te nu aștepți -  al lui Meister Pleșu. Am făcut-o seara târziu și m-am  bucurat că avem în ADN ul neamului astfel de spirite.

    28 oct. Împăratul Marc Aureliu mi-a dărâmat cu coada

dintr-o mișcare scurtă, rapidă scrumiera  suvenir din Kalimantan și ea a căzut și s-a spart, împrăștiind pe gresie mucuri și  cenușă - asta e tot rămâne din orice ardere și orice istorie înainte de a fi aruncată la coș ultima așchie. O mică întâmplare fără semnificație pentru altcineva decât pentru mine. Totuși acest memorabil moment casnic al sfârșitului tragic al unei forme  familiare îl înregistrez în registrul anonimatului meu. Rămâne o mare cantitate de necunoscut în orice existență, fie ea notorie fie complet anonimă. Rămâne enorm de mult anonimat în notorietate și există degeaba, ca și când n-ar exista, celebrități locale orbitoare. Mă preocupă anonimatul nu sub aspect editorial ci ca problemă de singurătate. Mi se pare ciudat să-ți rezolvi singurătatea prin afabilitatea  unei mulțimi necunoscute, străine, care te aplaudă și-ți confirmă existența. Înregistrez: la prima oră, ziua a fost umedă, noroasă, ploiasă peste arțarii mai mult verzi decât galbeni sub cerul gri, cu guguștiuc gri pe cablu; alarma matizului a urlat până au venit vecinii să mă anunțe și au mai fost și alte nepotriveli mărunte sub cerul neclar, cu urzeli de stratus fără direcție, cu muzică indecisă în cuhnie: dincolo de nori e-o rază de lumină, nu-mi cer iertare pentru tot ce am făcut.  E bine să ai puterea să nu comunici, să nu te exteriorizezi, să nu-ți divulgi tristețea  - te vei confesa poate odată și odată, cuiva, despre această clipă grea și aceea-ți va fi recompensa, chiar dacă va veni prea târziu. E bine dacă poți accepta acest clivaj absurd, inadecvarea unei părți plasate doar puțin strâmb în întregul ei, deși totul pare armonios la suprafață, să accepți iar și iar  dovada că neantul nu are nevoie de nimic, nici de tine nici de el. Ce poți face atunci e să bei vin negru, să gătești mâncare de cartofi, să pui aspiratorul și mopul, pentru că ai trei ființe neajutorate, nevinovate și iubitoare de îngrijit și ele sunt darurile tale mult mai bogate decât cerzi, ale prezentului și viitorului tău. N-ar trebui să înșir rânduri atât de strâmbe, de urâte, chiar dacă  norii galbeni din logia nordică nu sunt benigni, ci răi, ucigași de frunze întârziate în verdele frigului de toamnă când ar fi mai bine să fiu mort deja, liniștit. Când capul cade încet, se apleacă, se duce în jos, iar noaptea în sus se duce, sedusă de întuneric, împreună cu lumea luminii,/ Când limba ceasului nu mai are oase, ci doar carne moale, de moluscă marină, nu mai știi cine ești, ce ești și e bine.

 29 oct. Plouă de dimineață. Lumină minată de întuneric

 de mină. Ieri am vaccinat motanii și nefiind alergici, nu li s-a umflat capul. N-am mai șmotruit, am citit Pitoresc și melancolie de Pleșu. Autorul e un jucăuș: încearcă să ascundă dincolo de un paravanul minuscul al modestiei  un mare poet, ca în bancul cu elefantul care s-a ascuns în cireș pentru că are ochii mici și roșii. Picăturile de ploaie strivite de betonul aleilor sunt  la fel de mari cât frunzele moarte. Narvalul din curtea interioară e alb ca laptele sau ca zăpada. Albul nu e simplu – e comuniunea celorlalte culori. Dintre animale, cameleonul e maestrul manevrării pigmenților. E un curcubeu sau poate mai mult: limba lui atinge ținta în 30 de milisecunde și mimează vegetalul unei frunze atât de bine încât tremură pe creangă ca să pară o frunză bătută de vânt. Patria camaleonilor e Madagascarul unde sunt venerați ca zei și temuți ca diavoli. Ca zoolog neconvențional, văd în ei niște dinozauri în miniatură. Tot în Madagascar trăiește și maimuțica Ay Ay descrisă în 1872 ca rozător deși e lemurian. Ea ciocănește arborii, apoi ascultă și aude cu auzul ei ascuțit  mișcarea larvelor sub scoarță. Acolo e considerată cobe care anunță moartea, ca la noi cucuveaua. Oare aude cum se mișcă dincolo de aparență răul, cum vine el tiptil pe dedesubt? De când gătesc am început să înțeleg fițele și exchibiționismul femeilor. Bărbaților le e ușor să hoinărească dar femeile, sclavele oalelor încinse și ale maternității care odată declanșată nu le mai lasă libertate până la moarte, ele reușesc totuși să înveselească lumea. Aparentele lor capricii ascund arta de a evada  din orice carceră materială sau cum spunea (cine? ) de a evada cu închisoare cu tot.

         Marți 30 oct. Dimineață ploioasă și rece rămasă așa de azinoapte,

 când ploaia nu s-a oprit decât o oră –  mi-a povestit vecinul cu chip obosit care lucrează de noapte și cu care m-am întâlnit sub copertina de sticlă albastră în timp ce-mi desfăceam umbrela. În laborator citesc despre o muscă numită Guzeriplia și aud la radio o reclamă despre Pisica – Cerb -  cardul care face salturi. ”Guzeriplia și pisica cerb” pare titlul unui poem absurd.  Astfel de nume ciudate sunt o dovadă  a vechimii cuvintelor care continuă să se îndepărteze vertiginos de originea lor tot mai greu de aflat.  Guzeripl e un rus de unde vine numele genului de musculiță. A găsi un gen nou pentru știință, fie al unei musculițe necunoscute,  e o glorie pentru un zoolog. Eu nu am reușit decât la nivel de specie. ”Pisica – Cerb se află printre noi!” spune radioul și e o specie nouă de..card. Mă uitam aseară la dinozaurii reconstituiți. – De ce au aceeași culoare și se mișcă așa de încet toate animalele dispărute? M-a întrebat Saschia. – Pentru cât sunt de dispărute.. e bine și atât. Viteza lor de mișcare n-a putut fi reconstituită dar urme de pigmenți au fost găsite pe niște dinozauri cu pene din China. Fizicienii cred că vor putea reconstitui viteza vitezelor care au umblat vreodată prin univers. – Mersi! Vor reconstitui totul, tot universul sau universurile și vor învia toți morții, de orice fel. Se cred noii dumnezei ai lumii. – De unde știi? – De la tine.

     31 oct. Inuman de frig, inumani  și norii verzi,

reci, strepeziți, pe cerul aproape negru al logiei nordice. ”Inuman” e un cuvânt bun dacă ești furnică sau tigru care-ți speli colții în sângele ”ierbivorului nevinovat”. Orice învinovățire e ridicolă. Și orice poetizare zadarnică. Inuman e totul, inclusiv omul, cuvintele trebuie întrebuințate fără patos. Pentru om lumea nu pare să aibe vreun înțeles în absența sufletului; nimic nu poate exista fără Dumnezeu, pentru că el e tot, de sus până jos și în alte direcții și sensuri, numai suflet. Am scris aceste 5 rânduri și voiam să mă opresc din cauza nemulțumirii că nu pot reține timpul ca pe un pește alunecos care-mi scapă și fuge  mereu înapoi. Nu se poate fugi decât înapoi, prin lăsare în urmă a ta, iar timpul nu e decât trecut. Mă îngrozesc cât de neglijent tratăm trecutul care izvorăște de lângă noi (de fapt din noi, din adâncul nostru), cu câtă lipsă de respect lăsăm să se umple de praf amintirile și urmele zborului existării de orice natură. Voiam să mă opresc la cele 5 rânduri dar cerul  ciudat al serii – o cortină de lumină verde pe care zbura un stol de plesiosauri noroși de forma literei V înclinați cu vârful în jos spre stânga ca spre vârtejul absorbant al unei găuri negre m-a îndemnat să iau din nou pixul.  ”Pix” e cuvânt ridicol. Unde ești  Catule, care scriai nu cu pixul ci cu pana : Atât de mult îmi înfierbânt iubirea încât îmi cântă sângele-n artere și-n Libia să plec mă-ncumet, în Libia bogată-n lei năpraznici!? M-a binedispus sănătatea excelentă a motăneilor pe care îi hrănesc cu bobițe de calitate și îi las să bântuie în jungla sufrageriei unde dărâmă sistematic tot ce se poate. Au detonat ca pe un joc de Marocco ulcica cu 30 de pensule fine de pictură ale Saschiei, au dărâmat tărtăcuțele, sticlăria, statuetele papuașe și capacul samovarului gravat cu două litere slave îmbrățișate, încolăcite ca motăneii, în luptele lor frățești atât de strânse încât nu știi unde începe unul și unde se termină celălalt. Sunt două mici pantere negre rătăcite în jungla prezentului acești ciudați mesageri ai întunericului, ai istoriilor  insondabile ale viului și neviului. Elisla telefon:– Ce-ți fac pisoii? –Luptă să cucerească lumea. Cred că au avut un debut greu în viață: singurătate, foame, lipsa educației. Acum au de toate, mai ales iubire – Articolul cel mai deficitar – Oare? Se găsește peste tot, în orice cântec și în orice televizor. – Cum e pe munți? – Frig. A nins.

Lumea  e o discuție, îmi spun, un dialog periculos, pe care singuraticii îl evită tăcând. 1. Mai sunt multe lucruri de spus/ spuse tăcerea, care auzise multe la viața ei, / Mai sunt destule lucruri de privit, / spuse privirea / care văzuse multe la viața ei / și pe Dumnezeu? / Mai sunt destule lucruri de mirosit / spuse mirosul / care mirosise cea mai mică fărâmă de miros / Mai sunt destule lucruri de mângâiat / spuse asprimea / care cunoștea cea mai vagă protuberanță / Mai sunt destule lucruri la ele acasă, care încă n-au plecat spuse vameșul  barierelor, / atât de bătrân încât devenise punctiform, invizibil. / Și m-aș putea opri aici dar continui să gândesc / și neștiind  de unde-mi vine gândirea, n-o cunosc și n-o pot opri. / Noaptea continuă să curgă, / și în ea tăcerea, privirea, și mirosul, / ca un copoi care simte inodorul, / și asprimea care depistează cea mai vagă  delăsare, / și punctul vameș al barierelor formale / și eu, regândind ridicol totul, / când totul e știut, parcurs de miliarde de ori, / pe drumuri tocite  în călătorii / întrerupte doar de banchetele marilor petrecăreți fericiți,/ vii sau morți. Îmi promisesem că nu voi bea mai mult de un pahar și nu voi scrie mai mult de o pagină în seara asta, dar noaptea-i atât de neagră și atât de muzicală singurătatea,  tu atât de departe în lume și-n tine, încât nu mă pot abține: scriu pe șervețele, pe fața de masă, dezlipesc etichete de pe sticle și scriu pe ele, pe rama ușilor dulapului, pe farfurii, pe pereți, pe tavan, pe propria-mi piele, pe gândurile întinse ca cerșafurile pe sârma orelor. Am un sentiment binecunoscut nebunilor incurabili: călăresc cai verzi pe pereți în spitalul de peste drum, visez cu poeții colțului bahic al străzii, mânjind cu pete de cafea nopțile albe,  reinventând împreună o indescifrabilă limbă universală. 2. Problema nu e că am ajuns la fundul sticlei, există butoaie, pivnițe, podgorii nesfârșite, pe nesfârșite coline în soare. Problema nu e că nu mai am hârtie de scris. Există papetării, păduri care vor fi tăiate în ciuda protestelor ecologiștilor. Problema nu e că ploia cade de pe  frunzele  verzi ale arțarilor, pe alte frunze moarte-n grădină, sub care doame somn fără vise  Fatam, că muzica  nu știe sau nu vrea să se oprească, că motăneii needucați fac caca-n chiuvetă. Problema nu e că sunt singur și în această noapte de noiembre,  că s-au dus pe pustii și ziua și noaptea asta, lângă celelalte – vin altele, vin.. VINS, cum scrie pe cârciumile din tablouri, Utrillo. Ar fi doar o problemă: că nu știu unde ești tocmai acum, frumoaso, când trăim o singură viață, în aceeși singură lume.

              Am făcut-o din nou, am comis-o! Am trăit! Anonim, neperpetuat genetic și spiritual, mi-am cărat bolovanul în cârcă, până în piscul neînțelesului, de unde se va prăvăli din nou, pe volanta elipsei nevăzute. Totul se repetă atât de frumos, niciodată la fel, pe muntele ăsta, unde înviază  turtureaua dimineții și moare dulce mierla neagră a nopții. 3. Tu dormi demult la ora asta, te-ai culcat devreme. Ești somnoroasă, ca noaptea, ca luna,  ca apa, care dacă n-ar dormi mult s-ar usca. Fără voi, tu, noapte, lună, apă, cine ar mai hrăni verdeața, cine i-ar mai da lapte de țâță de mâță? (ar muri toți puii orelor feline,). Dormi, slavă domnului, mult, dormi și noaptea și ziua, ce bine! O să fii, veșnic proaspătă, înfloritoare. Pentru că tu dormi, eu cred în nemurire.

      4. Ador vidul ulciorului plin cu vin, / îmi place plinul parfumat al golului lui./ Totu-i un plin ce-l umple. Și cum ar fi ceva posibil / dacă n-ar fi loc destul în imposibil? 5. E toamnă. Ce rost are / să te gândești la depărtări, la trecuturi moarte, la moarte? E toamnă, se bea mult prin cârciumile lui Bacho Via./ E toamnă, plouă placid,/ ca un plâns înăbușit, zadarnic, ridicol./ E toamnă, ce rost are să-ți amintești de mama, și de Fatam,? /Toți avem mame, pisici, prieteni care sunt și nu sunt - deșerturi prin care ne place să hălăduim, / nesuferind că au fost verzi odată. / Bețiile  sunt călătorii uitate,/ amintiri, treceri line peste punți, / în orice sens. / Bea, taci sau cântă! / De nu te-ade nimeni,/ cu atât mai bine!

 Joi, 1 nov. Obiceiul de a împrumuta cărți e o greșeală

 chiar dacă vine din nevoia de comunicare. Faptul că unii nu dau cărțile înapoi e derutatant: împrumut cărți doar celor pe care-i plac suficient ca să merite să fac asta. Dacă nu mi le returnează, or eu nu însemn nimic pentru ei, or ei nu se respectă. Așa am pierdut Pitoresc și melancolie , am cumpărat un alt volum dar am pierdut vechile sublinieri. Ar trebui să am un exemplar pentru prima lectură și câte unul nou la fiecare recitire. Am subliniat în noul volum: la greci și la romani Natura e asociată următoarei mitologii: Afrodita, Venus, Selene (luna), Diana – stăpâna nimfelor, sunt una și aceeași cu Natura – Mumă care are ca fii amorul (Eros), moartea (Thanathos), somnul (Hypnos), uitarea (Lethe) și bătrânețea (Geras). (La Di Ana nu se manifestă semne ale acestor trăsături împreună, ci mai mult ale Dianei. La Saschia se manifestă în schimb din plin, Hypnos și Lethe). Există o afinitate între natură și zona nocturnă, umedă, vegetală, somnolentă a lumii; natura, chiar în ipostaza ei negativă este, ca și feminitatea, sublimă și e criteriu de selecție a celor puternici. Femeile sunt irezistibile, generoase, de neînțeles și prin asta periculoase, imposibil de captat și captând totul fără încetare. Ceea ce stă ascuns în natură scapă în egală măsură disecției ca și microscopiei. Goethe a înțeles că ascunsul e în ceea ce vedem cu ochiul liber. Nu trebuie decât să vezi bine lucrurile pentru a afla despre ele esențialul..nu există ilustrare mai spectaculoasă a eficienței percepției macroscopice a lumii decât teoria sa despre ”planta originară” din care derivă întregul univers botanic.

Dar oare nu asta am făcut și eu când am început să scriu? Am trecut de la microscopic la macroscopic, am intuit că poezia este în sine, o știință a cunoașterii naturii. Goethe, după Pleșu, credea că ”există suferință și dincolo de om”. Deci totul a fost aflat și a fost spus demult.

   Seara, în melancolia în care sunt scufundat ca într-o ceață de când am venit de la Sinay cu Fatam bolnavă, mă ajută relaxarea de cuhnie cu muzică, gătit, scris și motănei. Destul de multe și totuși nu de ajuns. Împăratul Aureliu mă miorlăie cu o voce subțirică la ușă și-l las să intre, să țopăie pe placa de marmură, să inspecteze plasa de la geam prin care se vede și se simte noaptea și ploaia. Sunt patru elemente de observat aici: exteriorul întunecat și umed, interiorul luminos și cald pentru că s-a dat drumul la căldură, tandemul Aurică – Bobiță, primul privind îndelung afară, ascultând ploaia pe frunze și celălalt plictisindu-se iute, aruncându-se ca un acrobat de pe masă pe chiuvetă și cerând din nou ”afară”, în interiorul gangului ( diferite mai sunt aceste două puncte vii și negre cvasiidentice!) și în sfârșit, eu, urmărindu-i cu atenție și iubire. Nu-i cert, sunt copii. Plouă și e toamnă – semne ale abisului care ne dă târcoale sau în adâncul căruia suntem deja și nu realizăm. Natura include și sufletul și gândirea (deși aparent ea s-ar defini tocmai prin separarea ei de rațiune), altfel o privăm de dimensiunea completului și a poeticului. Natura e doar treaptă, trambulină, membrană de sprjin pentru saltul exteriorului din interior și invers, prin aderențe care rupte, ar distruge totul. Amintindu-mi de o lungă și ploioasă seară de noiembrie, în Banat, unde mă aflam pentru câteva zile cu o colegă frumoasă în interes de serviciu, realizez în această seară de noiembrie identică, în care cad picături interminabile pe frunze galbene, că interiorul nu poate fi în primul rând decât trecutul. Mă simțeam singur atunci, eram trist, beat și lucid, (ca dovadă că îmi amintesc perfect), pentru că era toamnă, noapte, picurau sincopat picături pe frunze galbene, ea nu se hotăra să-mi cedeze, cu tot chimismul reciproc indiscutabil; erau ore lungi ca depărtarea în care umblasem împreună pe crestele Pietrei Craiului, printre prăpăstii și vulturi și o trecusem în spate peste vaduri ca să nu-și ude ghetele. Interiorul nu se naște instantaneu. Orice există s-a produs în timp. Interiorul are nevoie de timp ca să se nască, să se închege sub pielița unui prezent. Umbre într-un joc al reflexelor, ce importanță au noaptea asta ploioasă de noiembrie, cu frunze moarte ca Fatam, veselia, melancolia, boala și moartea? Să întreb un copil, un bețiv, un nebun, un bătrân cât lumea? Primul nu cunoaște nici începutul nici sfârșitul, ceilați și-au tăiat punțile iar ultimul deși privește întregul îl vede  deformat de teama sfârșitului. Din nou singur, pe spirala înaltă și adâncă a nedumeririi, în cine și în ce să mă încred? În omul de știință cu viziune îngustă, în filosoful sfâșiat de contrarii, în libertatea care devine chiar din clipa nașterii, o tristă constrângere? Au mai rămas poetul și Dumnezeu. Pe ultimul nu-l pot deranja cu astfel de mărunțișuri, poate chiar erori ale Sale (iubirea, viața, moartea). Rămâne numai săracul (pauperul), neînsemnatul poet, punct invizibil în mărimea lumii. Să fie el singurul ghid pe drumurile mereu date și mereu luate, ale destinului fiecăruia? Dacă nici el nu știe – observ că se cam bâlbâie și se cam chinuie să afle ceva - știu mai multe motăneii negri ca materia de dincolo de lumină, când miros ploaia prin perdea, prin paravanul care separă totul? Pot pretinde asta unor ființe care miros prima ploaie din viețișoara lor? Nu trebuie să afle nimeni nimic, doar să existe simplu. Înțelepciunea e o greșeală. Și nu una oarecare: e Marea Greșeală

SALTUL PISICII 9

 6 oct. Suntem ceva între naștere și moarte, ceva neliniștit,

plin de agresiune și devorare. Nu suntem propria noastră afacere. Motăneii negri, frați în vârstă de 2 luni jumate, au părut în viața noastră Sâmbătă. Vineri dimineața la 3.30 a murit Fatam în somn. Fiind mai deșteaptă și mai iubitoare decât noi, chiar și moartă, ne-a trimis imediat doi dintre puii ei nenăscuți. Ei se joacă acum prin aceleași cotloane și cu aceleași gesturi ca ale ei când era foarte mică. Află, învață, cuceresc micile secrete ale ambianței: balconul, cameradormitor, cămara, baia. Imediatul e la fel de înfricoșător ca cel mai adânc departe: repetă în micul cerc al proximității, micile frecușuri de care giganticul nu e conștient dar nu poate exista fără ele. La muzeu am o discuție cu Herr Gutt - Știți că mi-ați furnizat involuntar o informație la care nu m-aș fi așteptat?. – Zău? Care? – Pe de o parte că aveți foarte multe cărți acasă (credeam că aveți mai puține) și pe de alta, că bibliotecxa nu o aveți sistematizată. Absolut deloc - Și ce vi se pare ciudat?- Păi parcă portarul spunea că sunteți un tip atât de calculat încât vă programați de acasă câți pași faceți înainte, câți la stânga și câți la dreapta, cu ce mână apucați clanța..- Portarul ?! Ca un robot? – Sper că nu vă supărați. Asta era aparența.

 7 oct.  Fatam, veselia mea din dimineața asta

în cuhnia-nsorită, nu e adevărată. E falsă, bahică, mințită. Ca toată viața mea și toată viața. Am trecut în zori pe lângă culcușul tău din bălării, larg deschis spre cerul în care privești pegașii norilor gri, asculți greierașul de toamnă și faci ochii mici a prietenie noaptea, către stele – niște pisici moarte și ele, în codrii galaxiei. Încerc să duc mai departe, fără tine nebunia jocului care ne plăcea atât de mult să-l jucăm împreună. În  rest, pe aici, toate bune și cam aceleași. Aproape nici o noutate. De exmplu am aflat (deși bănuiam), că belgienii nu sunt proști: știu să trăiască, știu să facă bine două lucruri: bere și ciocolată. Niște egumeni! Mă-ndepărtez încet de răul care te-a ucis urât, mlăștinos, nu ca o fulgerare de paloș cum ai fi meritat și cum ar merita orice viu. Ce să facem? Suntem nuferi înfloriți pe putreziuciuni călduțe. Suntem doar vârful unor istorii suspecte, care deși uitate, ne trag spre fundul lacului. Suntem sus și jos, iar și iar, pe acelaș balansoar, între explozii matinale  și coborâri pe liane, în avene adânci, uitate de lumină. E o memorie ascunsă într-o amnezie voluntară, cărora unii îi spun pripindu-se, aparență, minciună.

              8 oct. Îmbătrânirea e o exagerare,

de capcana căreia ar trebui să ne ferim, cum faceți voi felinele mici care trăiți puțin și totuși nu faceți economie de răbdare când pândiți ore întregi în ambuscade chițcanii mustăcioși plini de grăsime. Șase ore de pândă pentru o singură masă e dovada unei superiorități vitale – amânarea satisfacerii necesității animalice imediate, imperioase, a fost cheia dezvoltării gândirii raționale. Chair dacă asta, aici, pe creanga noatră de sus, se pare că nu ne e de nici un folos. Unde ne-a dus rațiunea? La deplina virtualitate, la satisfacerea doar prin imagini impalpabile. Am pierdut totul: mirosul, crănțănitul, fierbințeala rutului, gustul sângelui cald și răcela din cerul gurii al unui grăunte de grindină. De aia zic că longevitatea e o exagerare inexplicabilă, o afacere proastă – viața ar trebui să moară la apogeu sau doar puțin dincolo, exact ca baloanele de săpun cu care se joacă Saschia, cele care explodează în clipa maximei irizații. Am pierdut înțelepciunea negânditului și comitem eroarea prelungirilor inutile. Dar ce-ți spun eu astea ție, fata mea, când tu ai trecut deja dincolo, la noile începuturi? Dacă tot persist în această eroare prelungită va trebui să beau iar singur noaptea în cuhnie, pentru amorțire, pentru a uita plecarea-ți iremediabilă, despărțirea de tine ca de mine însumi, în muzică și în fumul de tutun pe care tu nu-l mai simți pe sub ușa pe care o zgrepțănai certându-mă  și chemându-mă afară. De aia nici nu vreau să mai ascult acest cântec de leagăn în care mama îi spune puișorului ei să doarmă și să fie încrezător într-o nouă zi pentru că eu nu sunt femeie, sunt bărbat și tu nu ești copil, ești pisică și nu mai avem niciunul nici un fel de speranță.

      10 oct. Saltul în alt univers al pisicii

mi-a arătat că nu ajută nici cât o frecție la un picior de lemn nici cărțile și nici filosofia. Mă las agățat de năzbâtiile și grijile față de cei doi pui negri, Aurică și Bobiță care au deja o istorie de 9 zile în casa noastră. Simultaneitatea, suprapunerea în mișcare a lumii conține un tragism pe care l-am intuit dar asupra căruia n-am stăruit din superficialitate. Saschia voise o femelă europeană cu păr scurt care să ocupe locurile și locul Fatamei în viața noastră – de fapt o altă formă a ei. Nu știam că ”ea” e neagră cu ochi aurii, de unde numele de Aurica și că are un frate identic, deosebit numai prin ochii puțin mai verzi, ca bobul de strugure străveziu prin care se străvede sâmburele – Bobiță. Fiind copii unei mame căzute de la etajul 9, alăptați de o altă pisică, crescuți de un bărbat singur care-i lăsa singuri toată ziua, i-am luat pe amândoi de suflet și de sufletul iubitei noastre. Numai că la control s-a dovedit că erau amândoi băieți: Aurică și Bobiță. Aurică pare mai greu, e mai sănătos, nu se spârcâit, e calm, deștept, majestuos ca un împărat. E un fel de Marc Aureliu Imperator. Pe când Bobiță e un nebun agitat, spârcâit și mai slab pentru că mănâncă orice și consumă de două ori mai multă energie decât celălat. Astfel combate viața, prin noi și noi ființe, moartea, la asta mă gândesc în dimineața asta rece de octombrie privind un film despre înflorirea florilor, despre coacerea unei căpșuni, începând cu vârful, despre cum ling nectar liliecii tropicali purtându-și puii agățați de abdomen. Ceea ce e pornit în desfășurare nu se mai poate opri, indiferent de cum e văzut din exterior, indiferent de sentimentele acelui exterior. Totuși pentru mine lumea nu poate exista în altă parte și de una singură, ci numai în sentiment. Viața și moartea sunt specilaitatea universului feminin. Der aceea ele reproduc mereu, la nesfârșit, atât de ușor lumea (sau așa pare), între o lacrimă și un zîmbet. A bărbaților e vânătoarea de fiare în jungla timpului și domesticirea pagașilor în stepele visului. Mai aflu azi că ne-am înmulțit frumos în august: s-au născut nu mai puțin de 20. 000 de români și au murit doar 19. 000. Ce frumos!

       Joi, 11 oct. Obsedat în secret de agonia și moartea

pisicii, realizez că era absurdă întrebarea care m-a preocupat până acum: ce să fac cu viața mea? S-o trăiesc! S-o trăiesc iubind-o cu ură, până la moarte! În dimineața rece o regăsesc pe Fatam în cei doi motănei într-o proporție îngrijorător de mare: totul se poate înlocui? Faptul că unul e sănătos și unul are probleme cu stomacul e o dovadă că e nevoie de mai mulți, de repetare. Lumea pare atât de armonioasă, de naturală, încât suferința pare o invenție a unei minți bolnave. Poate că așa și este de vreme ce nu poți învinui o roată că se învârtește, o piatră că stă nemișcată și o viață că se pierde fără scăpare, sub ochii tăi. Care continuă să vadă lumina calmă a soarelui. Și el continuă să ardă. Vremea se anunță frumoasă în continuare (deși e toamnă), dar degeaba! Copilul e mort și ce părinte s-ar bucura de încă niște zile însorite de toamnă când pentru el nu vor mai fi niciodată zile, nici măcar din cele urâte, friguroase, bune să dormi pe cuptor dacă nici cuptoare nu mai există, nici aer, nici păsări, nici nopți în care să ieși în prag să asculți sunetele din casa scării. Lasă Fatam că se întoarce ea iar roata lumii și o să ne privim din nou în ochi cu iubire, chiar de-ar fi să fie alți ochi și vom avea amândoi alte nume!

Vineri 12 oct. Fără marile elanuri sentimentale

ce mai rămâne din viață? Mai e ea altceva decât o acumulare inconștientă, un transfer rece a ceva spre altceva la fel de indiferent la vreun sens sau scop? Marile porniri iluzorii, marile orientări, înclinații dirijate de gravitația unor idealuri, a unor intensități erotice sau demențiale, doar ele justifică existarea. Să existe oare ceva care justifică astfel orice remanență, închegare sau dimpotrivă, furtunile distructive ale atmosferelor calme? Iubirile pure, adolescentine, pasiunile profesionale lungi cât o viață matusalemică, melancoliile artiștilor, amintirile oricărei ființe cu memorie sunt flăcări care se răcesc dar nu mor, rămân mereu vii totuși.

 Sâmb. 13 oct. O zi gri ploioasă în care încă foarte

verdele arțarilor se zbârlește viril, hirsut, în răspărul vântului. O zi perfect închisă în trăiri domestice ca atmosfera din hemisferele de Magdeburg, prin care se preumblă, de fapt zburdă sau  mai bine zis zburătăcesc motănașii negri. Restructurări și frecușuri generate de dorința mea de bunăstare a copiilor – tot ce pot sparge sau rupe trebuie ridicat sus sau închis în sertare ca să nu fie antrenat în vârtejul jocului necenzurat și de aceea  priculos pentru ei și penru mine. Pentru că îi iubesc deja și asta e minunat și cumplit în acelaș timp: o trădez atât de ușor pe Fatam, viața noastră fericită împreună! Viața are acest obicei neînțeles de a putea trăi după și cu atâta moarte concomitentă și de a se putea bucura inacceptabil. E un mare dar al Universului, o carte ce poate fi răsfoită la nesfârșit, care de fapt se răsfoiește singură, cu noi cu tot, scriși pe file. Se întâmplă în fiecare clipă lucruri teribile, de mari dimensiuni și intensități în cosmos și în spațiul nostru punctiform hipertrofiat de existența noastră, noi înșine fiind puncte din ce în ce mai mici, cu diametrul tot mai micșorat în glomerula unei forme și al unui nume. Iar totul se poate percepe ca armonie în câte o dimineață melancolică de toamnă, aproape identică cu cea de ieri. E o chestiune de fizică și de poetică: distanța, trecutul care se poetizează, dar mai ales de impresie. Impresia de bine, de normal, la mine acum, provine din faptul că am pus pătura de cămilă fapt care i-a determinat pe motani să nu mai dormă noaptea ascunși în cuibul lor de sub caloriferul rece, ci cu noi în pat. M-am simțit ocrotit și eu de căldura lor deși chiar înainte de a intra în moartea temporară obștească numită somn m-m gândit că va trebui să murim și Saschia și eu, ca și Fatam. Totul moare într-un fel, inevitabil dar una e teoria și alta practica, realitatea care nu mai poate fi evitată nici cu paravane poetice nici cu inconștiența ocrotitoare. Avem o dimineață aproape identică cu cea de ieri, cu aceeași muzică mecanică, aceeași legănare a arțarilor, acelaș tutun în cuhnie din cauza căruia o las atât de mult singură pe Saschia. O însingurare agresivă ne ia în stăpânire pe toți, mereu, orice am face, oricâtă iubire am arunca în cuptorul locomotivei existării. Bănuiesc, de fapt știu precis cât de singure se simt acum în Sinayul ploios, oprimant, cele două surori prietene, Di Ana și Elis, mai singure decât un pisoi orfan îngăduit la supt de fratele lui și toți ceilalți cunoscuți al căror pomelnic n-are rost să-l înșir, fie ei bogați sau săraci, împliniți sufeletește sau nu, într-o astfel de zi în care chiar și amintirile mele și ale lor nu pot evoca decât un trecuit singuratic – chiar dacă pe vremea când era prezent era unul dezirabil, benign, fericit. Trec pe lângă ușa deschisă și o văd pe Saschia lipită de pisoii adormiți peste o sticlă fierbinte pusă de mine sub pătura de cămilă botoasă ca și Saschia pe care o întreb: - Ești supărată pe mine? – Da – De ce? – Că mă lași singură. Cu această singurătate a ei sunt plătite aceste clipe și rânduri de tristă libertate în cuhnie, pentru că Saschia e pisoiul meu cel mare. Poate că sunt mai deștepți cei mici care-și lămuresc realitatea din intonații, din felul cum curg zgomotele, mișcările, vocile. Și totuși și Saschia mă lasă atât de mult singur, în nesfârșit de lungile seri când adoarme de la nouă iar eu abia după minuit, când nu pot face altceva decât să gătesc, să fumez, să beau și să scriu, să-mi descriu angoasle, tristețile și obsesiile, mie însumi, în speranța aflării unui bine conturat, care să mă ajute să continui dar am bănuiala că simplul fapt de a scrie e răspunsul. Scrisoare seara, pentru Fatam: îți scriu acum cât mai ești pe aproape, deși știu că infinitul e prea adânc pentru a te mai putea ajunge vreo scrisoare, îți scriu așa cum aș lansa o sticlă în mare. Trec zilnic pe lângă gardul din tablă de aluminiu bine închis contra câinilor, ocrotitor al marilor bălării dincolo de rădăcina cărora ai culcuș adânc, în pământ reavăn prin care tu zărești cu altfel de ochi, cerul mult mai adânc, ca din fântână, din fântâna ochilor tăi cu care mă speriai uneori privindu-mă mistic. Acum știu de unde mă priveai cu ochii tăi sticloși, cu o fixitate neînțeleasă atunci pentru că aveai nasul roz, nu palid și blana calmă, lucioasă ca o piele de narval – deși încă de pe atunci bănuiam ceva cumplit de adânc dincolo de aparență. Trec zilnic, oprimându-mi din iubire tendința de a evita traseul, pe lângă gardul sclipitor, cu bălării nepământești din vizuina cărora privești tu cerul albastru și-l asculți pe greierul Oecanthus de toamnă. Ce ai fost tu de fapt, decât un sincer zvâc în sus și-n jos, un joc de-a v-ați ascunselea pe după muchii, o cățărare copilărească pe perdeaua timpului vieții mele? Și noi nu suntem tot un mic zvâc, o mică ascundere și o cățărare pe perdeaua timpului, noi lucrurile toate? Ba da! Îmi spui clipind complice dintr-o stea, atotștiutoarea mea, veșnic apropape de mine fată, Fatam. 1. Scâncesc, miorlăi neauzit, / de dorul tău singur noaptea,/ când ies să fumez ( damnat obicei fumatul noaptea!)/ și tu dormi adânc și singur somn în bozii/ și nu ești cu mine să veghezi cu vibrizele vibrațiile/ neauzite decât de tine, de pe scări/ și apoi să intrăm înfrigurați să ne-ncălzim amândoi/ în pătura caldă din păr de cămilă./ De cămilă din deșertul cald /deși între noi fie vorba,/ nici ea nu mai e vie probabil acum, cine știe?/ Cine știe de ce se întâmplă tot ce este,/ de ce se iubește și se moare/ și rămâne iubirea după moarte/ deși asta e ilogic și doare? 2. Aceste mici poeme anonime / sunt biete vârfuri de aisberguri înghețate-n adâncul durerii,/ tu știi bine asta narvalul meu rece / ca recele cântec ritmat al cântăreților nordici ai nopții, / ai nordului atât de înghețat / încât ei sunt obligați să fie fierbinți / doar ca să poată exista. / Și nu au și ei dreptate când totu-i absurd/ și tu a trebuit să-ți scurtezi viața doar pentru a da satisfacție/ oligarhiei putride a bacteriilor, oligarhiei stranii, microscopice/ care conduce lumea din umbră și nimeni, nici ele, nu știu/ de ce fac toate astea?  În noaptea iernii grele din noi, lăsăm pe foc în continuare tabla groasă pe care am copt miejii de nucă (se poartă bucătăritul azi), ca să-ncălzească atmosfera de octombrie, să-i ridice presiunea, s-o ducă la câteva atmosfere acolo, în timp ce bem singuri – ne spunem la plural doar până ce bărbierim de coajă cartofii (les frits), pe fondul foamei exacerbate ca o foame dintr-o expediție în deșert, că după aceea pluralul cade trist înapoi, în singular, în afumata cuhnie, în timp ce ei se înmoaie și se rumenesc și în care timp, în mod ciudat, imprevizibil, năvălesc amintiri viscerale și eu le zic fritsilor: hai, lăsați-vă uciși, imaginați-vă că ați murit întâmplător într-un incendiu, i se poate întâmpla oricui o astfel de întâmplare banală – pour les connaisseurs astea sunt beneficiile singurătății de cuhnie; drogata mea e demult adormită iar eu veghez motănașii: unul se spârcâie și unul are probleme cu capul, are încă reflexul suptului și-l țorcăie pe primul de-l face fleașcă. Apoi punem sare pe friții fierbinți, mai dăm un șpriț de vin negru nenorocitei noastre de existențe masculine, nemiloasă ca un samurai sinucigaș de care nu le pasă câtuși de puțin pisoilor negri ca iadul dar nu se dau în lături de la o mare (cât mă-sa) sticlă cu apă fierbinte pusă sub ei sub pătura de păr de cămilă și când totul e sub control mă întorc ușurat la vinul meu negru și la singurătatea de aceeași culoare.

 Luni 15 Oct. Ca să continui să trăiești îți trebuie

foarte multă răbdare. Răbdare și atât, e viața de la un timp încolo, când toate nu mai vor decât să se repete molcom, să nu-și schimbe viteza de rotire și de deplasare ca să nu faci presiune în urechi și să nu-ți vină să miorlăi ca Fatam care stătea lipită de podeua matizului când ajungeam la serpentinele de la Sinay. Unii vor totuși să facă asta chiar cu prețul vieții, ca Felix Baumgartner care a sărit din balon de la 39 000 m și a depășit în cădere viteza sunetului. A devenit un ultrasunet? Pot avea ultrasunetele un trup de carne cu viață în el care să nu pățească nimic? Și apoi curajul lui demențial sau epopeic! Totuși, mi-a fost atât de milă și de frică de condiția noastră punctiformă în singurătatea neostoiotă de nimic dintre spațiile și forțele mult prea mari pentru noi. Milă și frică am simțit când pe pragul ușii nacelei a apărut o talpă, apoi o mânuță albă cu degete răsfirate – o floare solitară, minusculă, absurdă, exuperyană, o coroniță fragilă de tentacule de hidră de apă dulce în întunecimea oceanului aerian și o multitudine de metafore autocompătimitoare. Dar cel mai mult mi-a fost milă de nevoia noastră de nebunie, de plutirea noastră ca un punct, atât de îndepărtat de oricare altul încât nici nu mai știi dacă suntem încă vii sau morți și mișcarea nu e decât rezultatul gravitației cinice a giganticului care nimic nu știe, nu simte și nu-i pasă și groaznic ar fi ca așa să fie și din partea lui Dumnezeu. În acelaș timp am fost înspăimântat de puterea minții noastre, a tehnologiei controlate de ea – oare cum a fost filmtă căderea acestui punct uman? Poate că așa sunt calculate toate dinainte, cu minuțiozitate, dar la fel, nu știi niciodată dacă aplicarea teoriei perfecte nu duce la dezastru. ”Uneori trebuie să fim foarte sus ca să vedem cât de mici suntem”, ar fi spus acest foarte curajos și puțin (?) nebun Felix..   Azi a fost ceață și umed iar acum, noaptea singur în cuhnie fac piruiete sofiste în jurul oalei cu fasole: pasta de tomate a mucegăit, mai e doar o frunză de dafin, ulei nu mai am nici pentru o porție de cartofi prăjiți și păzesc motăneii sechestrați cu mine ca să nu se repeadă la farfuria Saschiei, pentru că nu mai vreau în ruptul capului ca Bobiță să se mai spârcâie și de aceea îl tratez cu enteroguard – paznicul enteronului sau al mațului. Tot azi am fost la dentist că mă supără iar incisivul de narval care mi-a făcut data trecută buză de tapir – o zoologie exotică. Doctorița Liana mi-a demonstrat că-mi ține minte numele mic așa cum îl țin și eu pe al ei. În timp ce aveam gura blocată, mi-a vorbit despre saltul din stratosferă al lui Baumgartner, despre faptul că viața e doar un joc sau o iluzie ( eu aprobând-o din pleoape) și din nou despre Dumnezeu care nu trebuie să aibe neapărat chip uman dar nu se poate să nu existe. Voiam să-i spun că am fizicienii consideră că s-ar putea să existe cineva care prin poziția lui să vadă în acelaș timp și începutul și sfârșitul lumii și că sunt uimit din nou de toate revelațiile ei la care am ajuns și eu pe căi diferite. Mi-a pus sare pe rană revenirea ei obsesivă la tema morții. Când am putut vorbi i-am spus în două cuvinte despre agonia și moartea Fatamei despre care ea chiar voia să mă întrebe pentru că ”știa” că nu mai este. Am deviat discuția ca să evit un nou puseu sentimental și pentru că asistentul ei mi-a făcut semn să jugulez subiectul, semn pe care Liana l-a văzut și mi-a șoptit când el era cu spatele: i-a murit și lui o pisică și nu suportă! Acum sunt demult în cuhnie unde răsfierb fasolea pentru au rămas boabe nefierte deși vânzătorul îmi garantase că are marfă egipteană omogenă și păzesc pisoii care mi-au furat pixul și se joacă cu el pe după aragaz și după mobila, nouă găsind mereu cotloane speologice cărora nu le rezistă nici o forțare sportivă din partea lor. – Nu ți-e frig la codiță, Bobiță îl întreb pe ochiosul cu ochi verzui care nu se mai satură de patrulat pe gresia pe care Fatam n-a agreat-o de parcă știa că nu e pentru ea și chiar mi-a sclipit atunci o presimțire rea pe care refuzam s-o accept ca posibilă. Marc Aurică Imperator îmi testează coapsa cu ghearele semn de apropiere și își ridică mustățile spre fumul de tutun, mirosul meu endemic cu care trebuie să se învețe pentru câte zile om mai avea împreună. Poate va veni acea lună când voi fi plecat în deșert și ne vom duce dorul unii altora. Noapte de toamnă blândă în care în mine ca și în toți ceilalți, din nou și din nou, în absurdul contnuității, moartea și viața par să se împace.

Marți, 16 oct. Cred că guguștiucul gri de pe cablu e Fatam.

Nu putea să moară definitiv după cum nici noi nu putem face asta. Ar fi o prostie, un nonsens, o absurditate! Altfel n-aș putea eu să mă simt liniștit când ea zace-n grădină - deși nu zace, zboară sau stă cât vrea ea în lumina serii, mai liberă și mereu între noi, cu cât e mai departe, fenomen recunoscut de către fizicienii cunatelor și de către poeți. Problema e că puii ei, cei doi motănei pe care ni i-a trimis prin mecanismul soartei sunt prea zburdalnici și ar putea cădea prin fereastra cuhniei dacă nu motez o plasă completă. – Bobiță e mai larvă zice Saschia, are ochii mai închiși decât Aurică; el zboară deja în lumină ca un fluture negru cu inele aurii pe aripi. Aurică se uită la mine cu ochii lui ca niște inele de aur mirate de golul miezului lor iar eu mă simt ca un alpinist tras mereu în jos de gravitația planetei vieții mele.  Vine miezul nopții negre ca blana motanilor negri nevinovați de culoarea lor infernală și nimănui nu-i pasă.  Trebuie să-mi fac timp să-mi iubesc și drăcușorii care dau sare și piper vieții și poate universului.

17    oct. seara. Dichter mă sună să mă consoleze

- Am auzit că ai un deces în familie și că ești dărâmat. Trebuie să fii mai indiferent la boală și la moarte – e mediul nostru natural cum e latrina pentru larvele alea, tu știi cum se numesc. – Eristalis tenax – Mișto! Tot mai scrii? Nu e o soluție!  – Dar care e? – Aventura! A trăi e o aventură și invers – A te aventura e o trăire –Singura! Cu cât ești mai cuminte și nu-i dai aventurii ce-i al ei, pierzi. Și nu orice. Viața! Asta-i cioaca: anormalul, excesul, aventura, ieșirea din rutină te fac să simți că trăiești, altfel ești mort. Hai să ne gândim la o expediție în Indonezia. – Ești nebun – Da! Nu știu de ce-ți faci  probleme inutile. Nu vezi ce simplu e? Totul e să ai o turmă căreia matematicienii îi zic mulțime și în ea poți vedea și înlocui orice este și se întâmplă. 

M-am încins în seara asta într-o fericire uitată, cu pisoii – când n-ai nici trei luni poți țopăi și  sări cu ușurință peste orice, poți dărâm peturi, te poți scutura de apă în chiuvetă și te poți bucura de  minunata invenție care e mătura. Nu-s răi nici ciorapii și nici papucii în care-ți poți băga capul ca într-un tunel și merge cu ei orbește, ca un rinocer chior în noapte.  Dar nimic n-ar mai fi așa de interesant dacă nu ar observa joaca cineva care știe că totul e interzis și acel dumnezeu binevoitor sunt eu. Suferința e absurdă. Totul merge perfect de armonios, de normal, înainte, par să-mi spună motanii. Și Dichter. Normalitatea e atât de greu de atins pentru că e perfecțiune. Iar ea nemiloasă, pentru că mila e murdărie. Cu Aurică procedez în felul următor atunci când rupe tapetul, dărâmă vazele și aleargă până se izbește cu capul de uși sau fură o bucată mare de pâine ( a suferit de foame și de singurătate săracul înainte de a ajunge la noi): îl iau în brațe, îi vorbesc dulce privindu-l în ochii aurii, îl mângâi și-l asigur că nu face nimic rău existând. Îl pup pe nas și-l las ușurel jos, să alerge. Iubirea de pisoi e o treabă extrem de fină și de binevoitoare.

 Joi, 18 oct. Transcriind perioada sincopată

a agoniei Fatamei, disperarea alternând cu încrederea că o voi putea salva, sunt iar tulburat, trist, dezamăgit de mecanismele eronate ale lumii care creează viață și tot ele o ucid. E o zi caldă, de toamnă, de parcă nici n-ar fi octombrie. Într-o astfel de lumină prea calmă dintr-un 11 septembrie stătea ascuns Răul din care se trage și cel din 28 septembrie care mi-a ucis copilul. Există uneori ”o calmă așteptare dar nu a ceva bun”,  - cuvinte scrise acum mulți ani în poemele mele pierdute, semn de nevroză cum i se spunea pe atunci depresiei. Nevroză bacoviană. Bacovia recunoștea că bea, avea eczeme și era un tânăr poet ”atacat”. Prin această sinceritate și-a creat meritatul romantic loc de seamă în literatură. Azi nu scrisesem decât 3 rânduri deși iubesc cuvintele scrise și nu numai pe ele. Iubesc cuvânt cu cuvânt, frunză cu frunză, bob cu bob, pas cu pas, rând cu rând, filă cu filă, carte cu carte, om cu om, avion cu avion, stea cu stea, galaxie cu galaxie, îmi place să le adun și să le amestec în singurătate – mi. E loc destul acolo; am ajuns iată, departe și dincolo de departe, ca dovadă că merită să iubești cuvântul scris, aviz amatorilor, aviz scriitorilor nepublicați, anonimilor care speră să fie citiți odată și odată, deși nu primesc nici un semn și poate nu vor primi vreodată. Am transcris azi acea perioadă sincopată, alternând între speranță și disperare, în chilia mea de pustnic pseudoștiințific plasată în plină Piață a Gloriei (cui?) privindu-l pe Akad cum intră cu limuzina lui neagră în curtea interioară, mă întreb dacă el știe, simte, realizează că îl privesc cum face asta. Nu-l simt străin și asta e o notă bună pentru un șef, dată de către subaltern care și el dă note, apreciază cu duritate. Pentru că lucrurile nu sunt singure și simple chiar când par. În cea de-a doua chilie – a penitenței și rugăciunii de seară – cuhnia, e o seară luminoasă. Nu e încă noapte și sunt singur cu guguștiucul care uguie singur pe cablul solitar (și el) dintre blocuri – nu văd din cablu prin fereastră decât partea lui de mijloc, cea fără început și fără sfârșit, cea fără capete. Mă învârtesc prin casă fără țel, ca un obiect sferic cu o parte luminoasă (luminată de alergarea motăneilor care se simt din ce în ce mai în familie) și una întunecată - apropierea furișă a nopții care suge ca un vampir lumina ferestrei în rama căreia frunzele arțarilor gheară de cocoș se profilează precis, dagherotipic, pe griul care a renunță treptat la lumină ca Fatam la viață. Îmi e rușine de starea mea de bine dar mă consolează noaptea tot mai neagră (un negru masiv, abisal, ciobit de ciocurile câtorva luminițe pe blocuri invizibile). Poate e totuși simplu să scriu dacă m-am tot m-am apucat: nu trebuie decât să pun data și să fiu sincer. Oricât de sofisticat ar scrie cineva, oricât s-ar complica sau ascunde în scheme, personaje, situații false, tot despre el e vorba.

 

 19 oct. Seară aurie de toamnă dar mortală

 pentru frunze și pentru ființe puțin longevive, ca greirii Oecanthus. Ca greierii, ca șoriceii..Orizontul alchimic transformă aurul în aramă și chiar în sânge jos, la dungă, deasupra căreia trec în sens contrar două avioane cu dâre albe – una dintre ele, mai veche în viața ei celestă trecătoare, e mai vizibilă decât cablul negru pe care stă guguștiucul cu gușă aurită, guguștiucul Fatam care tace, nu uguie dar e viu în sufletul meu zdrobit ca strugurii de toamnă. Ceeea ce se întâmplă strugurilor zdrobiți cu zdrobitorul desciorchinător e o crimă sau sacrificare? – Îți dai sema ce faci scriind așa? Mă întreabă Saschia care a intat peste mine și a citit ultimul rând – Nu? Ce fac? – O tragódie – Nu o comédie? – Eu zic să ne îndreptăm din nou spre viață: hai să ne iubim pisoii! – Pe El Dorado și pe Corcodușă? – Pe Auriu și pe Strepezit? Iar i-ai botezat! Știi că Bobiță  îl țorcăie pe Aurică? Nu poate renunța la maică-sa deși e moartă sărca. A făcult saltul de la etajul 9.

Cobor să-mi iau țigări pe lângă prora metalică agresivă, neanimată, a gardului de aluminiu care vine în viteză dinspre toamnă spre trotuar și mi-ar putea să-mi zdrobi inima dacă n-aș ocoli-o la timp. Un gemuleț mic pătrat, kafkian sus, pe latura cea mai îngustă a lui B1 ( Transatlanticul), e luminat dar nu a speranță. Hrănesc și adăp cu bobițe, cu șuncă și cu iubire pe cei trei pisoi ai mei și nu înțeleg de ce muzica oricât de veselă din toamna asta incredibil de târzie, nu-mi pare decât un plâns. Muzică - mamă a oricărei arte și a poeziei, a lumii! Cosmosul e doar o urzeală muzicală întrețesută, consonantă, după cum remarca solomonarul nostru Obregia. Regret că am uitat cântecul Terrei în spațiu, pentru că se cunoaște acest sunet – e ca o mierlă, ca un guguștiuc? Oricum e minunat, chiar dacă rage ca un măgar. Încălzesc o sticlă cu apă fierbinte și o pun în colțul friguros de după caloriferul rece, unde se retrage Aurică atunci când nu mai rezistă să fie țorcăit de frate-său. Pisoii se joacă ca niște nebuni și-mi place asta, în televizor se înmulțesc demențial morțile rutiere, eu mă gândesc la Mircea Ivănescu care o fi avut și pisoi. Mă întristează noua mea bucurie din iubire pentru pisoi: oare am început s-o uit pe fata mea, deja nu mai am lacrimi pentru ea? Cum poate lumea să continuie să trăiască după moartea unei ființe iubite, cum e mama? Cum poate ea să continuie să facă asta cu nonșalanță, cu o crasă ferocitate doar pentru a supraviețui încă un timp? Adun de prin pat trei broșuri de Dan Apostol găsite în podul muzeului: Monștrii adâncurilor, Supraviețuitorii cuaternarului și Pacifida – continentul dispărut, autor de criptozoologii fantastice care-i place enorm Saschiei. Ce curios! Pe Notorius nu sunt gelos dar pe Dan Apostol da.

Sâmb. 20 oct. O hidos de frumos însorită dimineață,

o nenecesară, ironică frumusețe pentru o toamnă atât de târzie în care noapțile sunt tât de reci, iar viața pare atât de bătrână, chiar moartă. Rod Stewart nu mă mai impresionează nici ca bețiv nebun, nici ca tată viril – e fumat, ca un chiștoc până la cotor, care miroase rău dimineața în scrumieră. Tot vechii suavi sunt mai proaspeți (giv me just a little smile!) și tot sclipirile cerului încă albastru cu nori incerți și legănările inutile ale arțarilor în geamuri sunt mai alinătoare în răceala lor sticloasă, parnasiană. La fel și lumea în sufletul poetului.