PALEONTOLOGII OBIECTIVE

                                                     BILA DE  OS

                                             (Genealogia balenelor)

Printr-o încordare aproape volitivă, milenara carne moale a moluştelor preistorice, a reuşit o condensare fericită: oasele! Fără aceste dovezi palpabile, n-ar mai fi existat paleontologia, nu s-ar fi putut scrie o istorie credibilă a naturii şi n-am mai fi putut reconstitui decât mult mai vag, intuitiv, povestea „noastră”.

Strămoşii cei mai vechi ai cetaceelor, numiţi arheocete, nişte carnivore de uscat, aveau în anatomia craniului, ceva strict specific: o bilă osoasă, pe care, dacă o găseai în craniul fosilizat al unei fiinţe patrupede, risipită în deşertul cel mai arid sau încastrată în piatra celor mai înalţi munţi, puteai fi sigur că aparţine unui strămoş al balenelor. E o bulă osoasă, extrem de dură, al cărui perete extern, proeminează puternic la baza craniului cetaceelor actuale, ca o jumătate de sferă. Avem şi noi o bulă timpanică, nu mai mare decât o biluţă de 1, 25 cm diametru dar balenele au una cât o mingie de fotbal. Osul cu densitatea cea mai mare dintre toate oasele de pe Terra, provenind din osul deja dur, al mamiferelor, numit os pietros sau stânca temporalului, e un aparat, pe cât de simplu la suprafaţă, pe atât de sofisticat în interior, menit să facă faţă presiunii apei dar să şi izoleze acustic, urechea medie şi internă, de vibraţiile altor oase. Aceasta, pentru că pe de o parte, lumea oceanului nu e una silenţioasă (seismele, valurile, animalele, produc infrasunete) iar pe de alta, pentru că balenele percep şi produc ele însele, astfel de sunete, ca şi hipopotamii şi aligatorii. Pe uscat, elefanţii transmit prin pământ, vibraţii inaudibile de noi, pentru turmele aflate la distanţă. Lumea sunetelor e o altă lume, la care voi reveni cu altă ocazie.

  Philip Gingerich, directorul Muzeului de paleontologie din Michigan a descoperit în 1995, în provincia Anhui, din China, fiinţa ce pare a fi cel mai vechi strămoş posibil al cetaceelor, pe Sinonyx jiashanensis, un fel de lup ungulat, ce a trăit acum 56 milioane de ani. Face parte din ordinul fosil Mesonychia, din care provin şi ungulatele şi cetaceele. Este însă, un mezonichid atipic, prin picioarele micşorate, botul alungit (ca al delfinilor) dar mai ales prin bulla timpanica mare, în curs de osificare. Trăia pe uscat, la ţărm, dar petrecea mult timp în apă.  

Tot Gingerich, a găsit în Pakistan pe Pakicetus, în strate de acum 53 milioane de ani, de dimensiunea unui câine, iar Thewissen a găsit în Caşmir, în strate de 48 milioane de ani, pe Indohyus, de dimensiunile unei pisici domestice. Ce e interesant la acest strămoş – pisică al cetaceelor, este învelişul extern al oaselor, îngroşat, ca la hipopotami, ceea ce dădea greutate scheletului, micşorând flotabilitatea şi facilitând ascunderea rapidă sub apă, în caz de pericol.

Ambulocetus, de 3 m, din Pakistan, vechi de 49 milioane de ani, numit şi balena umblătoare, avea nările în vârful botului iar picioarele aveau membrană interdigitală. Faptul că avea creier mic arată că nu ducea viaţă socială şi vâna ca un crocodil, ceea ce putea agăţa de pe mal. Totuşi umbla pe uscat dar urechile nu aveau pavilion deci, ca să afle ceva, trebuia probabil, să culce capul pe sol. Himalayacetus  a fost o altă rudă din aceeaşi familie, Ambulocetidae.

 Rhodocetus, găsit şi el tot în Pakistan, în strate de acum 38 M.a. era amfibiu, pelvisul se articula numai printr-o vertebră cu colana (nu prin 5, ca la mamiferele actuale) şi respira, printr-o singură narină, aflată la jumătatea distanţei dintre bot şi creştet.

Dorudon, de 5 m lungime, a trăit acum 41 - 33 M.a., în estul fostei Mări Tethys (Egipt, Pakistan, America de Nord), avea doar resturi de picioare posterioare şi o coadă ca a balenelor, pe care o ondula în plan vertical.

Cel mai spectaculoasă descoperire recentă este cea din 2009 din Pakistan, a lui  Maiacetus inuus, supranumit balena mamă, deoarece în interiorul scheletului de femelă s-a găsit un fetus, poziţionat cu capul spre ieşirea din canalul de naştere. Or se ştie că la balenele actuale, puiul se naşte cu coda înainte. Aceasta ar pleda pentru ideea ca femelele năşteau pe uscat. Deşi unii contestă poziţia naturală, ba chiar sugerează că ar putea fi resturi scheletice ale prăzii, descoperirea incită la noi aşteptări. 

Basilosaurus, care uneşte într-un cerc cele două poteci, una a cercetării şi alta a evoluţiei,  a fost prima fosilă de balenă descoperită (în 1830) şi confundată cu Regele Şopârlelor. După Luisiana şi Alabama, au fost găsite scheletele bine conservate ale unor exemplare din 9 specii, unele de 18 m, în deşerturile din Egipt (astăzi Rezervaţia Valea Balenei, Wadi Al - Hitan)) şi Pakistan. B. era deja o balenă adevărată, cu înotătoare caudală orizontală şi vestigii de picioare posterioare ce serveau doar la ghidare, în timpul copulaţiei.

Revenind la bila de os, care a ajutat atât de mult la descifrarea evoluţiei milenare a cetaceelor, ce-aş putea să spun, decât că aşa se condensează şi se concentrează, vârtejurile existenţei (fizice, chimice, biologice), fie în câte un inel al lui Saturn, fie într-unul osos, cum este inelul timpanic din bula auditivă sau în câte o sferă ce se separă cu obstinaţie de marele fluid, cu un egoism altruist. Trebuie să te delimitezi cât mai dur, dacă vrei să percepi cu fidelitate, diversitatea cântecului şi a locului de unde vin toate. Astăzi se cunosc 80 de specii de Cetacee, cu adaptări ce ne par miraculoase dar sunt rezultatul unei lungi şi „crude” selecţii. Altfel, nimic nu poate fi.

Post scriptum. O bilă dură şi introvertită, nu din egoism, ar putea defini calitatea. Dan Puric spunea aseară despre calitate, că e rară şi acoperită de grohăitul ordinar, al cantităţii. În mod absurd, calitatea provine din preistoria cantităţii.

O EXPOZIŢIE  INACCEPTABILĂ

O cireaşă înveninată dilematic, mi-a fost servită pe tortul uimirilor mele nocturne, în faţa micului ecran – o expoziţie ce scoate la mezat ultima marfă la care m-aş fi putut gândi în calitate de muzeograf: Moartea. Moartea noastră, a oamenilor. Defuncţii sunt igienizaţi, curăţaţi de grăsimi şi lichide „neplăcute”, excelent conservaţi, pătrunşi de un cokteil de „tării” biochimice, prin plastinare sau plastifiere, apoi, odată frăgeziţi, sunt prelucraţi artistic, pentru „consumatori”. Pentru că această tehnică permite modelarea în fel şi chip a materiei neanimate, readusă la stadiul de plastilină. Capul de exemplu (care e şi cel mai expresiv), poate fi prezentat decorticat de os, lăsând la vedere creierul întreg, ca un miez de nucă, poate fi despicat longitudinal, ca un bulb de ceapă nouă, împărţit în felii groase, ca un ananas, în care se pot decupa diverse figuri geometrice sau florale. Odată ce absolutul le-a pătruns în oase, trupul cu carne şi schelet cu tot, sunt de o docilitate absolută, care permite aranjarea lor într-o spaţialitate coregrafică, de cea mai  bună calitate.. hitchockiană. Te trezeşti înconjurat de ecorşeuri zâmbind fericite, fie în zbor, fie contorsionate nedureros spre sine, scoţând la iveală cele mai neaşteptate, „inspirate” şi spectaculoase structuri şi analogii. Mari artişti, mari meseriaşi, mari comersanţi! Îţi spui, fără să-ţi poţi înăbuşi admiraţia. E o expoziţie cu vânzare. Costă 60.000 de dolari bucata sau „preparatul” întreg, ca un porc de lapte cu portocala în gură şi doar 9.000 o felie, decupată cu precizie estetică, precum mezelul scump, fin tăiat şi perfect ambalat în folie transparentă. Poţi avea felii longitudinale sau transversale, de unde pofteşti. Dacă poţi avea o astfel de poftă.

Afacerea e condusă de un om serios, un neamţ, Von..nu ştiu cum, după cum n-am reţinut nici titlul expoziţiei. Vizitatorii sunt încântaţi, e linişte şi pace, ca în biserică, e ceva frumos! Oamenii privesc cu uimire şi respect, propriul lor interior. Spune el, cu figura lui simpatică, perfect simetrică, aproape bonomă, de artist. Mie unuia, îmi displace intens. Poate tocmai contrastul dintre armonia nefirească a suprafeţei şi consternantul cinism interior, e de vină.

E mult spus, cinism? Cum putem numi altfel, debusolanta lui goliciune sufletească?  Dacă estetica şi economia de piaţă sunt rezolvate cu brio, mai rămâne etica. E acceptabil să faci din moarte o marfă de lux? Până şi din moarte?

Sunt biolog, am făcut disecţii, am ţinut în mână un creier uman formolizat, cunosc valoarea tomografului pentru progresul medicinii şi sunt de acord cu cercetarea lucidă, fără sentimentalism. Sunt de acord ca omul să-şi scormonească măruntaiele şi să numere crăpăturile de pe obrazul frumuseţii (cum citam din Borges), să dea, dacă poate, ceasul biologic înapoi sau înainte dar numai în cadrul intim, pudic aş spune, al ştiinţei. Asta înseamnă respect faţă de viaţă. Problema aici, nu e atât a celui care emite, cât a receptorului. Dacă pot accepta în atlase şi mulaje anatomice, în tratate academice realitatea ştiinţifică, oricât de înfiorătoare, dacă pot accepta uciderea altor specii pentru hrană şi ciclurile biochimice ale lui Krebs, ca parte din autodevorarea şi bucătăria sângeroasă a Universului (un loc violent, în care Galaxiile se mănâncă unele pe altele, prin gurile găurilor negre), dacă pot accepta că moartea a fost în fond, materia primă a evoluţiei şi în egală măsură materia primă a artei, care te duce în final la marginea incinerantă malrauxian, a dorinţei de perenitate, nu pot accepta această eroare conceptuală şi blasfemie etică. Nu este o expoziţie ci o exchibiţie. Cinică şi venală. Puah! Von…Mühlhausen.

PALEONTOLOGII SUBIECTIVE

MANUAL DE  ZOOLOGIE  ETERICĂ

                (Fazurcile)

Orice neputinţă umană, e de înţeles, dacă ne gândim că numai Dumnezeu a putut face lumea din nimic. Şi  totuşi, orice bunăvoinţă are o limită, când vezi cât de neputincioasă e politica şi cât de departe, spre lumea eterului, te trimite lipsa oricărei urme de caracter chiar şi a celor tineri, în care unii şi-au pus speranţa (eu nu!), cum e aşa zisul (tâmpit zis!) „Titulescu”. Aceste personaje negativ zoologice, au selectat parcă, în sens invers, toate atavismele bietelor fiare, nevoite să fie rele doar ca să nu moară şi fac de râs numele faste, terminate în escu. Abandonat de orice speranţă de a rămâne pe ecranul concretului, mă refugiez atunci, în lumea unor fiinţe şopeniene, nevăzute decât de cei ce au urechi. Am fost tentat să le găsesc locul, într-o cu totul altfel de clasificare, cum au încercat unii în vechime, într-o enciclopedie chinezească (vezi Borges: Limba analitică a lui John Wilkins): a) aparţinătoare Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) fabuloase, g) câini în libertate, i) care ţopăie ca smintitele, j) nenumărate k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă, m) care tocmai au spart ulciorul, n) care de la distanţă par muşte.

Dacă aş adopta această clasificare nici pe departe ridicolă, ci de sobră bună-credinţă, m-aş opri, pentru cele create de Chopin, la litera f).

Sunt mici (la început), vietăţi, numite fazurci, care îşi povestesc trupul nu în carne, ci în cântec. Ochii lor sunt două picături căzute simultan, pe aceeaşi linie, pe tabla acoperişului mansardei mele.  Gura zâmbitoare, e o paranteză cu căuşul în sus, o notă uitată puţin, sub apăsarea degetului pianistului. Trupul lor nu pare să aibă organe dar le au totuşi, altfel n-ar trăi şi deci ele sunt închise (de bună voie, din capriciu), în epiderma invizibilă a sunetului, alunecând în tăcere. Nu se odihnesc şi nu dorm, asta fiind pentru ele, moarte curată. Nu sunt carnivore, sunt sentimentivore, ierbivore de sentimente: iarbă ce există din belşug în sufletul omului, păcat că e invizibilă şi se ofileşte la cea mai mică adiere. Majoritatea acestor melodii nu reuşesc să se nască, rămân ca o uriaşă informaţie nefolosită, şi se ivesc doar prin gheizere fierbinţi, în ţinuturile polare ale geniului – cazul lui Chopin. Aici e necesară o paranteză: a fost nevoie de un univers foarte mare şi  bătrân, ca însuşi Chopin să se ivească, dar paranteza face parte din altă clasificare, la care se mai lucrează; tot ce ştim din cunoaşterea noastră grosieră şi inadecvată, este că Chopin, a fost o combinaţie de romantism matern polonez şi neastâmpărul de şampanie franţuzească, al tatălui. Să revenim la fazurci. Deşi majoritatea sunt aeriene, au un scurt stadiu terestru, când merg uşor, în cipici, ţopăie, se precipită în ropote, iar pe măsură ce se perfecţionează (antrenamentul durează secunde), încep să efectueze salturi lungi, elastice, ca de cerbi din Bialowieja – pădure bătrână, din preistoria zoologiei „noastre”.

În afară de cele terestre şi aeriene, sunt cele subacvatice, foarte mari, dar nu mai puţin armonioase - balenele oceanului sunetului, ocean subânţeles, deşi real, unde îşi duc viaţa abisală, o mulţime de specii sonore. Unele, care au de la început iluminarea propriei vibraţii, se rotesc la nesfârşit, în fericire, altele, cu o soartă mai tulbure, tumultuoasă, vâslesc din ce în ce mai puternic, încărcându-se cu o foţă de nestăvilit, până străpung pelicula dintre universuri, şi explodează în zbengueli de stoluri de păsări nebune, ce o iau razna, până dincolo de toate sistemele solare, până la capătul materiei, până la capătul raţiunii, pierzându-se în vis. Mai departe nu se ştie ce fac, dar se pare că nu pier, când ocolesc faţa negândită a firii, pentru că, reapar când te-aştepţi mai puţin, ca nişte ozn uri, în care unii nu cred (deşi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!) şi totul se reia de la capăt.  „Capăt” însemnând egal, sfârşit şi început, e un atavism (ca şi zoologie), al  fostelor fiinţe de lut, surde şi necuvântătoare. Există pretutindeni poiene ale libertăţii pure. La marginea lor se ofileşte orice condamnare biologică, socială, politică. În arena lor se desfăşoară o existenţă superioară: zoololgia imaterială a mazurcilor, a nocturnelor şi a marilor valsuri brilliante. Djenkuie bardzo, Chopin!

NĂSCUT POET

Cum ar trebui să arate mintea celui născut poet, unde totul, în orice clipă, se transformă instantaneu în poezie, unde totul e nou născut, proaspăt? Probabil că acolo e numai miros de muguri, te atingi de boturi catifelate de viţei, mirosind a lapte dulce, unde sălăşluiesc numai sunete pui, adică şoapte cu ciocuri moi şi aripi neîntărite. Acolo se nasc toate imaginile ce ne par ulterior încremenite, cu lustrul tocit de privirile urâte, care nu se pot sprijini decât pe ceea ce e ferm şi rigid. Cum ar fi să locuieşti cu un astfel de om, care scrie versuri în minte, în timp ce cumpără cârnaţi din piaţă, în timp ce păzeşte sarmalele ori se spală pe dinţi, în timp ce pronunţă propoziţiile banalităţii ocrotitoare? Ei bine eu nu pot şti asta. Cei ce sunt, în primul rând nu pot şti că sunt.

                                           

                               

    PALEONTOLOGII  OBIECTIVE

   BALENELE AU FOST VULPI CU COPITE  ?

  

Dacă am apucat să mărturisesc greşeala de a citi prematur unele cărţi care nu erau de nasul meu, îmi vine mai uşor acum să mărturisesc un alt prost obicei: acela de a răsfoi o carte de la coadă la cap, uneori chiar de a începe lectura cu postfaţa sau ultimul paragraf. Până la urmă o să-mi relatez toate defectele. Dar aşa mi se pare mai sincer. Poate asta am şi vrut, fără să ştiu. Dacă nu mă emoţionez puţin, nu pot să scriu. Orice text e un pretext pentru o emoţie, a spus unul mare. I-am uitat numele. Apropos de defecte, greşeala e sora jocului, spunea Solomon Marcus. Iar eu am tupeul să cred mai mult: că greşeala e mama, condiţia jocului. Dar nu despre asta voiam să „vorbesc”. Ci de ideea, care acum poate părea mai puţin năstruşnică, de a  încerca să reconstitui arborele vieţii, pornind de sus, de la coroana stufoasă a evoluţiei, în care vântul întâmplării mi-a dezvelit un fruct exotic: penisul de balenă. Am fost emoţionat să-mi reamintesc, prin intermediul curiozităţii frivole a unei greşeli de etichetare, că balenele au avut strămoşi comuni cu antilopele şi cerbii. Pentru că şi antilopele au penis fibroelastic, nici acuplarea lor, nici a balenelor, nu durează mai mult decât nişte secunde: 2 secunde la cerb („un coup de rein”: un zvâcnet de şold) şi 10 – 30 secunde la balenă. Pe când porcul are nevoie de 20 – 30 de minute. Să revenim la istoria „oilor” noastre.

O scurtă istorie cercetării neamului cetaceelor începe în 1832, cu găsirea unor vertebre în râul Ouchita din Luisiana (SUA) şi mai târziu a unui schelet complet,  într-o livadă din Alabama, ce părea să fi aparţinut unei reptile de 15 m, numită Basilosaurus cetoides Harlan, 1834. Anatomistul Richard Harlan a crezut că acest schelet cu cap mic, triunghiular, cu dinţi, cu coadă foarte lungă şi resturi de picioare anterioare, era o reptilă pe care a şi numit-o Regele Şopârleleor (gr. basileo: rege, lat. saurus :şopârlă). Mai târziu, englezul Richard Owen, observând că dinţii au două rădăcini, a precizat că e un mamifer carnivor. De fapt se aflau în faţa unei balene autentice care avea să fie găsită în multe locuri pe glob, deşi originea lor este în bazinul central al vechii mări Tethys, în Egipt. Ca în Grădina potecilor care se ramifică, a lui Borges, cunoaşterea evoluţiei balenelor e o potecă iar evoluţia propriu zisă, e alta: ea începe acum 50 – 60 milioane de ani, după ce dinozaurii mezozoici au dispărut, lăsând locul unor fiinţe infinit mai mici şi mai umile, mamiferele.

O legătură paradoxală, ca în proverbul unde nu e cap vai de picioare, două zone scheletice, una la cap şi una la picior, i-au dirijat pe cercetători, în reconstituirea istoriei naturale sau a genealogiei incredibile a balenelor. Incredibilă dar adevărată. Nu mai am răbdare, o voi spune mai întâi de-a dreptul: cei mai vechi strămoşi ai balenelor, au fost nişte animale de dimensiunile şi aspectul unei pisici, a unei vulpi, a unui lup, nişte carnivore de uscat care, ca în imaginaţia fantastică a lui Nichita Stănescu, aveau copite! Vulpi cu copite! Erau carnivore şi aveau o coadă lungă şi groasă, dar aveau copite ca antilopele şi cerbii şi nu vânau în păşuni ci erau legate de apă, unde, la început se ascundeau poate de prădători, cum fac şi azi căprioarele de apă africane (cele mai mici ungulate): se ascund de păsările de pradă, timp de 4 minute, sub apă. Adsăpostite de ferocitatea confraţilor tereştri în acest tranşeu acvatic, unele vânau ce puteau pe ţărm şi se ascundeau în apă, altele au trecut la hrana cu peşte, cum fac vidrele. Aşa se face că urechea lor s-a modificat treptat, ajungând să posede un fel de bilă sau sferă osoasă, numită bulă auditivă, element scheletic întâlnit azi numai la cetacee, care le permite să audă sub apă. Pe baza acestui mic element al craniului, stămoşii balenelor au putut fi identificaţi fără dubiu (deşi nu fără mirare), în scheletele găsite parcă înadins, în deşerturile aride din Egipt, Pakistan, sau de la poalele Himalaiei. Ciudăţenia că aveau unghii ca ale antilopelor şi cerbilor se răsfrânge şi asupra acestora, care sunt secundar ierbivore, provenind şi ele din nişte strămoşi sângeroşi. Totul a fost carnivor şi sângeros la început. O întrebare interesantă ar fi, cât din acest atavism neliniştitor a rămas în rubedeniile noastre arboricole şi fructivore, maimuţele, dacă el zace chiar şi în originea rumegătoarelor cu ochii cei mai blânzi din toată zoologia?

Pentru că în ultimii 5 ani am umblat prin deşerturile din sudul şi estul Mediteranei, în expediţii cu scop declarat entomologic dar cu urmări greu de bănuit în mintea unui muzeograf de la Antipa, care trece zilnic în revistă cele mai curioase fiinţe naturalizate de pe întreaga planetă, aparţinând nu numai speciilor vivante ci şi a unora dispărute, nu mă pot opri aici. Voi încerca să detaliez în termeni cât mai simpli, cum e cu această corelaţie paradoxală dintre piciorul de oaie-capră şi urechea închisă într-o bilă osoasă, care a permis urmărirea aventurii unor mamifere de uscat, devenite cetacee, într-un timp geologic scurt: 10 milioane de ani. Pe curând.

LUMEA DESENATA

CERCUL LUMII

 LUMEA, DESDENATĂ

Ardei, cum îi spune lui Andrei colegul lui de  grădiniţă Iliuţă, are chef de mâzgălit dar nu singur, ci împreună cu mine. Îi dau hârtie şi creion iar el mă întreabă: Ce să-ţi fac? Fă-mi o zi şi o noapte. Nu se miră căci amândurora ne plac abstracţiile şi bancurile. Bine, da în timp ce desenez îmi spui un banc? Da. Şi se apucă de lucru: face un cerc, trage o linie verticală (cam ondulată) şi înnegreşte partea de jos dar nu complet, că i-e lene. Care e ziua şi care noaptea?-l întreb. Eşti prost, sau te faci? Mi-o trânteşte, confundându-mă cu Iliuţă dar nu mă supăr, văzând în asta o manifestare a agresivităţii lui de viitor mascul adult. Asta albă, din stânga, e ziua, dar de ce ai pus-o în stânga, iar noaptea în dreapta? Păi nu aşa începi să numeri?, din stânga, cu: 1, 2, 3, 4, 5..? Gata, am înţeles! Îmi dai puţin şi mie coala? Şi fac şi eu, un cerc foarte mic, în cercul mare, în stânga sus, pe care-l înnegresc şi altul la fel, în dreapta jos, lăsându-l alb, acolo unde nu înnegrise el. Ce avem acum, aici? Doi mormoloci: unul care doarme, cel alb, cu ochiul negru, de la noapte….Şi unul treaz, cel negru, cu ochiul alb, de la zi, îi iau  eu repede vorba din gură, că se enervează dacă eşti prost. Dar linia asta strâmbă dintre ei, ce e? un şarpe, care-i va mânca? îl întreb. E  nemâncat rău, dar nu cred că-i va mânca, pentru că în apă nu trăiesc şerpi şi…şi…nici n-are gură! Trasez cu creionul în partea din stânga sus, o linie mică, oblică, făcându-i şi gură. Andrei, eu lucrez la muzeu şi ştiu că există şerpi de apă, care se hrănesc cu broaşte. Dacă şarpele iese din cerc, le dă ocol,  şi-i mănâncă pe amândoi. Ba nu, nu-i poate mânca decât în cerc! Şi nu poate ieşi din cerc! Ne-am lămurit.

Îi dau coala înapoi, dar în altă poziţie, cu albul în sus şi negrul în jos. Observă: acum avem noaptea şi ziua, şarpele care-i mănâncă pe mormoloci (săracii!) şi mai avem nişte cer sus, că e mai uşor, şi nişte pământ jos, că e mai greu. Suntem mulţumiţi amândoi dar parcă ne-am mai juca.

Ce mai putem avea în lumea cercului? îl întreb. În lumea care se vede, sau în cea invizibilă? În cea vizibilă. Păi eu văd două balene: una albă sus, una neagră jos. Mama şi tata. Sar iute peste seria previzibilă de întrebări stânjenitoare, trecând direct la faza a doua a situaţiei, fără a eschiva grosolan, că nu-i de joacă cu el. Deci copilul lor, o să fie de culoare gri. Ce-ai dom’le, ai văzut tu copii gri? O să fie.. albastru. Cum albastru? Aşa bine! Doar ştii că cea mai mare balenă, e cea albastră!

Contemplu Uroborosul, gândindu-mă că poate Unii, din Alt Cerc, au inventat povestea cercului nostru, dar nu pe hârtie, ci în piatră, în apă, în zi, în noapte, în mormoloci şi balene, în joacă, din plăcere spirituală. Îmi spui bancul cu găina? Mă întreabă Ardei. Bine bărbate!

PALEONTOLOGII  SUBIECTIVE

        BALAURUL

      ( Borges: Precursorii lui Kafka)

   Lumea  (re) creată în cele 1001 de nopţi magice ale lui Borges, este un univers profund original, deşi în bună parte, este adunată de el din cărţi, cum adună albina mierea din polenul florilor. În nimic din ce a scris, el nu rămâne niciodată doar un istoric, fascinat de faciesul totemic al cărţilor lui venerate, un degustător subtil al esenţelor ci este, simultan, un creator de esenţe, un filosof şi un învăţător. Nu-i poate fi ucenic, ci doar un biet robot, acela care-şi însuşeşte cunoştinţele magistrului, fără a încerca să le restructureze în propria lui reţetă. Ştiu că sunt departe de orice calfă din meseria scrisului, a maestrului, dar am şi eu două arme: iubirea şi poezia. Mărturisesc, în calitatea mea de poet născut, nu şi publicat (poeţii sunt mărturisitorii irepresibili ai lumilor care-i bântuie), că azi noapte, la ţigareta de rutină,ss de după miezul nopţii, m-am gândit la viziunea lui Borges despre fenomenul Kafka, în literatură.

Poetul Borges -  care exultă orgoliul cuţitarilor Sudului, iute vărsători de sânge la o simplă încruntare părelnic jignitoare - descinde, la celălalt capăt al liniei, după o meditaţie de câteva decenii, după cum mărturiseşte, pe tărâmurile unei melancolice umilinţe rilkeiene, spre punctul de început al Totului. Considerând, ca şi alţii înaintea lui, că toţi scriitorii lumii sunt co autorii unei singure cărţi universale, el caută şi descoperă precursori ai lui Kafka, în cele mai vechi şi mai diverse tipuri de literaturi.

Primele personaje kafkiene ar fi după el, Ahile şi ţestoasa, din paradoxul lui Zenon: pentru a ajunge din punctul A în punctul B, trebuie  să parcurgi mai întâi jumătate din distanţă, apoi jumătate din prima jumătate, apoi jumătate din aceasta şi aşa la infinit, nemaiajungând astfel, niciodată în punctul B. Adică, exact ceea ce se întâmplă cu domnul K, rătăcit definitiv în Castelul lui şi al nostru. Apoi, printr-o ţopăitură imprevizibilă, ca a „animalelor smintite”, dintr-o clasificare atribuită unei enciclopedii chinezeşti (Prăvălie cerească de cunoştinţe binefăcătoare), Borges sare în alt loc, în alt veac şi în altă mitologie, aceea a prozatorului chinez Han Yu, care spune despre unicorn (inorogul nostru), că, deşi e un animal mitic de bun augur, el scapă oricărei clasificări, pentru că se deosebeşte de cal tocmai prin cornul lui unic din frunte, se deosebeşte de taur care are două coarne simetrice, nu seamănă nici cu cerbul şi nici cu lupul, dar aşa stând lucrurile, ne putem găsi în faţa inorogului, fără a putea fi siguri că e, sau nu, el. Unicornul e kafkian pentru că neputând cunoaşte precis acest animal sacru, l-am putea ucide şi asta n-ar fi bine.  Neputinţa străpungerii acestui necunoscut e ceva kafkian. E transcendentul la care nu ai acces.

 Un personaj dintr-un poem de Browning (Temeri şi bănuieli), se foloseşte de reputaţia unui prieten foarte influent şi sus pus, de la care ar avea nişte scrisori de recomandare favorabile. Acuzat că n-ar fi autentice, personajul se întreabă în ultimul vers: - Şi dacă acest prieten ar fi… Dumnezeu? Adevărul care te disculpă, nu poate fi cunoscut, ca în Kafka. Alte personaje citate de Borges din Léon Bloy, adună harţi atlase, ghiduri de călătorie detaliate, dar nu reuşesc să părăsească niciodată bătătura casei ş.a.m.d.

Dorinţa de finalitate a cunoaşterii, mereu ratată, a generat un procent care ar merita să fie cunoscut, în literatura contemporană, extinzând  kafkianul la infinit. Situaţia îmi apare ca o roată care se învârte când într-un sens când în altul, prin istoria scrisului, pusă în mişcare de angoase mai mari sau mai mici, atrasă fără putinţă de scăpare de coşmarul a „ceva secret, orb şi centric” cum spune Borges în  Despre Chesterton. Incognoscibilul este deci, balaurul kafkian depistat de Borges în paleontologia subiacentă ideilor literare vechi, care supravieţuieşte cu brio în cele actuale şi care nu va dispărea, atâta timp cât există singularitatea dezesperantă a găurilor negre, oricâte constelaţii luminoase i-ar face o cochetă şi zadarnică curte 

  MICROMEGAS SAU ATUNCI, NOI CE MAI SUNTEM ?

Am avut mai degrabă prostul, decât bunul obicei, de a citi la o vârstă nepotrivită, unele cărţi care mă depăşeau, cum ar fi Război şi Pace în clasa a 7 a, sau Originea speciilor, într-a 8 a, dar cărţile musiului François Arouet (zis Voltaire), erau prea sprinţare ca să nu mă aleg cu ceva: Candid sau Micromegas, mi-au lăsat în memorie vagi dar plăcute amintiri.

Acum, păcătuiesc de acelaşi eclectism informaţional când stau seara până după miezul nopţii la televizor, urmărind cu mirarea cea de toate zilele, a cetăţeanului secolului 21, tot felul de discoverii, prin abisul spaţiului fizic, mare şi mic. Aşa am ajuns aseară, după ce am călătorit dincolo de cunoscut şi necunoscut, înspre incognoscibil, să mă trezesc în microcosmosul micro bii lor, noastre. Microbii, cum atât de ingrat şi respingător îi etichetăm, sunt fiinţe organizate într-un sistem ameţitor de divers şi  de complex. „Ei” trăiesc pe „noi”, în lumea vastă a interiorului nostru, de care nu suntem conştienţi, în deşerturi, pe munţi şi pe văi, pe lângă izvoare termale, prin peşteri sau aleargă pe autostrăzi nesfârşite, dacă facem distincţia între infinit şi nesfârşit ( o muscă poate merge la nesfârşit pe o bilă, delimitată implacabil de suprafaţa ei). Suntem fiecare, o planetă primitoare pentru lumea infinitezimaleor vietăţi. Popoarele lor ne colonizează încă de la naşterea noastră, îşi ocupă pe noi, teritorii pe care le apără de duşmani, îşi fac aliaţi şi poartă războaie nemiloase cu extratereştrii. În pacea perioadelor de echilibru, duc şi ele, ca şi noi, o viaţă tihnită. Problema e că nu suntem separaţi, chiar dacă nu ne vedem unii pe alţii. Depindem covârşitor unii de alţii. Zoologii consideră că vreo 30% dintre fiinţele Terrei sunt parazite dar sunt sigur că n-au inclus în procent, microbii. Aflasem câte ceva, de la părinţi şi profesori despre ei, prin cuvinte rostite sau scrise, ba poate şi văzusem vreo câţiva la microscop, pe lamele de sticlă spoite cu o incertă şi subţire, culoare rozulie. Nu-mi imaginasem cu nici un chip, ce se poate afla dincolo de pieliţa externă (derma) sau internă (endoteliile), unui trup cât de cât unitar şi constant: un cosmos de viaţă, nu mai mic decât toate stelele văzute prin cele mai performante telescoape. Uimirea mea a fost poate mai mare decât a altora, pentru că am făcut o legătură şocantă: noi înşine, trupurile oricărei fiinţe macroscopice, nu suntem altceva, decât o comunitate de sute de milioane de milioane, de bacterii interdependente, care erau libere acum 2 miliarde de ani. O singură celulă de-a noastră, e o colonie de sute de mii de bacterii „domesticite” (umilitor cuvânt), care au acceptat ţarcul peretelui celular. Deci: comunitate de comunităţi de bacterii domesticite, asta suntem, aşa cum o pădure tropicală (ecosistemul cu cea mai mare biodiversitate), este o comunitate de 10 milioane de specii. Dacă undeva sus, pe coama curcubeului raţiunii, însăşi Frumuseţea nu e altceva decât un tertip (o înşelătorie), pentru maximizarea randamentului transmiterii informaţiei din ADN, dacă Ăsta, adeneul, trăieşte sute de milioane de ani, folosindu-se, ca să se perfecţioneze, de vehiculul trupului nostru efemer (el l-a făcut efemer, din egoism!), cum mai putem defini viaţa şi noi, unde, cât, cum şi mai ales ce, mai suntem

      

                                                                                                  

CULTUL LUI BORGES

Prolog

 Venerate Borges. Tot mai citesc măiastra-ţi Carte şi nu cred că mă voi mai opri vreodată! Recitirea ciclică a cărţii fără început şi fără sfârşit, e ideea ta scriitoricească principală. Nimeni altul înaintea ta, nu a trimis o sondă mai îndepărtată, în abisul cultului cărţii şi nimeni nu a rotunjit mai aproape de adevăr, cercul acestei revelaţii. Pentru că şi în interiorul cercului desenat de tine, care, la cel mai mic efort de imaginaţie, se transformă în sferă, se află condensată o masă de descoperiri uimitoare, pe care ni le-ai lăsat cu generozitate, nedevoalate, te-aş ruga să-mi permiţi să arunc şi eu acolo, o timidă privire, pe măsura posibilităţii, căci nimeni nu cunoaşte mai bine decât tine, valoarea şansei de a putea măcar zări ceva*.

Această irizaţie de margine de eclipsă, mi-a apărut undeva departe, pe circumferinţa unui miez de noapte, când am recitit câteva din scurtele dar ameţitoarele tale micro eseuri, numit În  „Trandafirul galben”, faimosul poet Gianbattista Marino, ajuns în ultima clipă a vieţii, care se petrece într-un decor de marmure şi lauri, într-o grădină multiplicându-şi treptele coborâtoare în oglinda apei, priveşte un trandafir galben, aşezat de o femeie, într-o cupă, pentru el (frumos sfârşit pentru un poet). Atunci a avut loc revelaţia în sufletul lui. Marino a văzut roza şi a simţit că ea există prin propria-i eternitate şi nu prin vorbele închinate ei de poet, „iar imensele şi trufaşele tomuri care urzeau într-un colţ al odăii o penumbră aurită, nu alcătuiau, aşa cum vanitatea lui o năzuise, o oglindă a lumii, ci doar un fapt infim, care venea să i se adauge acestei lumi”.

Tu ştii desigur, în lumea atemporală unde te afli, că şi vărul tău de gintă, Lucian Blaga a spus că nu e altceva decât un mic întuneric ce vrea să sporească lumina.

În „Despre cultul cărţilor”, observi cum Homer crede că Zeii urzesc nefericiri doar pentru ca poeţii să aibă ce să cânte, că Mallarmé gândea şi el că lumea există doar pentru a se  ajunge la o carte (conceptul justificării estetice a răului). Tot acolo, arăţi cum Coranul (Al Kitab), nu este doar o carte, ci face parte din trupul lui Dumnezeu, ca şi veşnicia, că evreii (hebreii), în Cartea Creaţiei ( Sefer Yetsirah), consideră că nu numai numerele cabalistice, dar şi cele 22 de litere au fost instrumentele prin care a fost creat Universul, acesta fiind primul indiciu al cultului cărţii. Iar creştinii nu s-au oprit aici. Şi-au imaginat că Dumnezeu le-a oferit (redundanţă generată de îndărătnicia cunoaşterii umane), chiar două cărţi: una a voinţei Lui - Scriptura) şi una a puterii Lui creatoare – Universul. Sir Thomas Browne (la 1642) spune că lumea înconjurătoare pe care o avem cu toţii în faţă, este cea de-a doua carte a lui Dumnezeu, lume care este aşa de minuţios armonioasă, pentru că este chiar arta lui, citez: „toate lucrurile sunt artificiale, căci Natura este Arta lui Dumnezeu”. Scoţianul Carlyle îşi închipuie Istoria Universală ca pe o Carte Sfântă, pe care noi abia o descifrăm, în care încercăm să scriem, stângaci şi în care şi noi,  suntem scrişi; de aceea, nimeni nu ştie cine este, ce rost are şi cum se numeşte.

Mulţi dintre cei care te cunosc mai bine decât mine, mă pot acuza pe bună dreptate, că nu le aduc o noutate şi îi fac să piardă timpul, citind aceste rânduri. Cum spuneam la început, eu am fost uimit să redescopăr la tine – cântăreţul orgoliului demnităţii inflexibile a cuţitarilor Sudului – fervoarea recuperării modestiei, chiar a umilinţei, în faţa geniului simplităţii, mascate în minor, mediocru sau banal. Vorba lui Malraux: dacă o viaţă nu înseamnă nimic, ea înseamnă în acelaşi timp Totul. Frumuseţea, spui tu în Despre clasici, nu este privilegiul câtorva autori; acuma ştiu că ea este un lucru obişnuit, care ne pândeşte în întâmplătoarele pagini ale mediocrului sau într-un dialog de pe stradă. Emoţiile pe care literatura le suscită, încep să se uzeze pe măsură ce cititorul le recunoaşte. Operele clasice, nu vor fi clasice veşnic.

Epilog.

Nu ştiu cum să închei, pentru că nu ştiu de mi-ar fi permis să rearanjez după gustul meu, un teribil poem dedicat de tine unui poet minor, deşi prezent în cercul cărţii universale. Totuşi, elasticitatea absolută a minţii tale şi-ar da seama că a scoate de pe unul din rafturile Bibliotecii Infinite, care conţine toate cărţile scrise şi nescrise Cartea Ta, a citi şi scrie din ea,  e o şansă aproape extrem de rară pentru mine, pentru tine şi pentru cititorul nostru, să afle din ea chiar şi câteva rânduri trecute printr-o mişcare circulară fulgerătoare, şi prin mintea mea, fără a se putea altera minunea, precum cuvintele lui Dumnezeu, recitite de credincioşi din Cartea Lui.

UNUI POET MINOR, DIN ANTOLOGIE

Cu tine, zeii au fost mai miloşi, frate:

Ai fost scutit de lumina crudă a gloriei

Care examinează măruntaiele şi numără crăpăturile

De pe obrazul frumuseţii.

Nu există soartă mai fericită decât aceea

De a fi cenuşa din care e făcută uitarea!

Dacă fericirea şi durerea,

Cântecul privighetorii într-o după amiază

Şi privirea ta senină, pe trandafirul înrourat,

A însemnat pentru tine, ca şi pentru glorioşi, Universul.

* La Borges, ultimele decenii de viaţă, după cum se ştie, amurgul văzului a apus într-o noapte iluminată.  

                                           

PALEONTOLOGII OBIECTIVE

 O EROARE DE ETICHETARE

           (Găina şi balena)

Nu ştiu pe ce căi au ajuns aici, pe aceeaşi linie, aceste două fiinţe, din lumi atât de diferite, dar aşa lucrează creerul meu, în stratigrafia căruia, se pare că timpul nu există, iar locurile sunt peste tot, deodată.

Nu i-am rămas dator atunci lui Andrei, ci i-am spus bancul cu găina: un tată se duce la doctor cu băiatul lui, îngrijorat că el de la un timp, se crede găină şi cotcodăceşte toată ziua. De cât timp? De câteva luni. Bine dom’le, de ce-aţi aşteptat atât ca să veniţi la mine? Ştiţi, pentru noi, care suntem săraci, 7 ouă pe săptămână contează!

Nu vreau să mă gândesc cât timp a trecut de când desenam lumea cu Andrei, dar acum, deşi e un bărbat de succes pe toate planurile, lui tot îi mai face plăcere să mă viziteze. De data asta la muzeu, pe care-l renovăm iar el, ca artist plastic, ne mai dă sugestii. Ca entomolog, mă ocup cu nişte musculiţe de 2,5 mm dar, ca şi colegii mei, sunt fascinat de diversitatea şi istoria naturală a tuturor speciilor zoologice, de la furnici şi fluturi, la balene. Printre cele 2 milioane de piese (cum le zicem noi), în muzeu există multe secrete şi aspecte senzaţionale, cum ar fi de exemplu, povestea aşa zisului os penian de balenă. În fosta Sală a Balenei, acum numită Giganţii Mărilor, avem un schelet de balenă cu aripioare lungi, Balenoptera novaeangliae, un mascul agăţat de tavan, cumpărat de Antipa şi livrat împreună cu un obiect de peste 2 m, etichetat drept „os penian de balenă”. În perioada cât expoziţia se renovează şi suntem aproape gata de vernisare, am fost întrebat de mai mulţi cunoscuţi, dacă am scos temporar, sau nu mai avem de gând să prezentăm osul penian de balenă, care dădea un fior estetic bărbaţilor şi mai profund domnişoarelor şi doamnelor, ele fiind mai ataşate vieţii telurice, decât noi, visătorii infinitului. Eroarea de etichetare consta în faptul că nu era vorba de osul penian, ci chiar de organul reproducător, de tip fibroelastic, cu reţea sanguină atât de redusă încât, în timpul acuplării îşi modifică prea puţin diametrul. Ce înseamnă fibroelastic? Înseamnă că este atât de rigid şi elastic în acelaşi timp, încât la nevoie, masculul, care se află în ocean sub femelă, îl poate curba peste ea, ca un cerc de butoi. În repaus, organul este cantonat într-un pliu tegumentar ventral. Bântuit de cercuri cum sunt, aş închide cercul acestei glume, cu încă două elemente spectaculoase, dar reale. Balena albastră, Balenoptera musculus, (25 – 29 m lungime), cu cele 130 – 150 de tone ale ei, este cel mai mare animal care a trăit vreodată pe Planeta Albastră, mult mai mare decât elefantul dar şi decât dinozaurii. Este  cel mai mare animal din Universul cunoscut. Nu pare de mirare că masculul are testicule interne, de 70 Kg, ca şi când ai căra câte o sacoşă cu cartofi, de câte 35 kg, în fiecare mână.  Dar lucrurile nu se opresc aici. În lumea cetaceelor, balena arctică sau de Groenlanda, Eubalena glacialis (15,2 m), cu greutate la jumătatea celei albastre (54 tone), are testicule de 1000 kg, cele mai grele din toată lumea animală. Acest aspect cantitativ s-a dezvoltat din cauză că o femelă se împerechează cu mai mulţi masculi la un rut, deci ei sunt obligaţi să se concureze la producţia de spermă. Este o competiţie, numită în termenii selecţiei naturale feed back pozitiv. Deşi le-ar păsa prea puţin eubalenelor (de la gr. eu : autentic), am face o eroare de etichetare dacă am considera promiscuă, situaţia, pentru că am aplica termenii îngustei noastre moralităţi, alteia mult mai mari – moralitatea Oceanului. Suntem punctele a două cercuri diferite, care se privesc mirate, ca în oglindă, însă cu simpatie, unele pe altele. ale aceleiaşi linii. Trebuie să privim lucrurile de undeva de sus, de pe bolta curcubeului.

Tot Andrei, când a început să vorbească, mă întreba: ce e afară acum? E noapte sau e varză? Dacă n-aş fi „varză” la calculatorie, cum mi-a spus amicul meu care mi-a făcut blogul, mi-ar place ca tu, predictibilul, deşi mascatul meu cititor, să-mi scrii dacă te-ar interesa misterioasa istorie naturală a  cetaceelor. Ţi-o spune că merită, un biolog hârşit prin multe mirări, o deşcă bătrână, Sven Hassel iană.

                       

Coperta carte „ Bivuacuri sub semilună"

„Fotografii amurgului"

Preview din cartea sub tipar „Libertatea lui Gecko"

NĂSCUT LA ŢARĂ

Am un prieten care încearcă să scrie. Că de vorbit nu se pune problema: e mut. Când a vrut să contureze prima literă, 
i-a ieşit o pată de culoare. Aşa că, prima lui scriere a fost o mică turmă de pete, ale căror intenţii, erau, în mod ciudat, înţelese de oricine. După ce aceste fiinţe de culoare au umplut mai multe poiene înţărcuite în rame de lemn, 
ca  să n-o ia prea tare razna pe munţii gândurilor şi-au găsit singure un loc bun de păscut, într-o expoziţie veselă: behăielile iezilor, tălăngile celor bătrâne ori ciocnirile cap în cap ale berbecilor, au umplut de bucurie inimile ciobanilor cu costum şi cravată, care uitaseră demult cine sunt. Prietenul meu (devenit între timp pictor celebru, fără ca el să-şi dea seama, pentru că nu cunoaşte valorile orăşenilor), a continuat să dorească să scrie. Aşa se face că a venit într-o zi bucuros la mine şi mi-a arătat din priviri, ceea ce credea el că e prima lui literă: era portretul unui bărbos roşcat şi cu ochi albaştri, un Van Gogh român, care trăise şi murise, fără ca nici unul din cei doi să ştie, în satul plin de flori, 
al amicului meu. 

INVITAŢIE GEOMETRICĂ

Linia e formată din puncte succesive, urmându-se cu încredere, modestie şi bonomie, unul pe altul. Cercul e o linie întoarsă complet spre sine. Ar părea o organizare perfectă, dacă n-ar lipsi totuşi ceva, legat probabil de mişcare. Dacă printre punctele liniei ar veni odată şi odată, un punct din afară, evadat din linia altui cerc, nici unul din punctele ei nu ar putea rămâne indiferent. Ar fi obligate să simtă în trupul lor  intercalarea şi să reacţioneze, ca nişte soldaţi care au primit o nouă comandă. Nici cercul nu e scutit de melancolia noului. Şi-ar putea descoperi împlinirea caracteristică oricărui cerc, în oglinda paralelă, a altuia ca el. Ar putea merge o bucată de drum împreună, având trăiri identice (şi totuşi noi), în fiecare din punctele liniilor lor întoarse spre sine. S-ar putea învârti ca nişte suprafeţe plane dar rotunde, în jurul centrului lor, ca nişte păuni curtenitori, ceea ce le-ar da o ameţeală plăcută iar dacă vitezele lor ar fi diferite, cu atât mai bine: şi-ar putea privi galeş şi îngăduitor, penajul de clipe. Beneficiul cel mai mare şi mai emoţionant, deşi nemărturisit, ar fi posibilitatea de a se apropia până la o suprapunere totală, încât nimeni să nu-şi dea seama, în afară de ele, că sunt de fapt, două. Mai există şi posibilitatea intersectării benevole şi nedureroase, şi multe alte posibilităţi, în lumea plină de compasiune maternă, a geometriei.