luni, 25 februarie 2013

SALTUL PISICII 8


23 aug. Cât a fost bolnavă și nu mai voia să trăiască,

 mica mea regină mi-a demonstrat că nevoia de iubire e infinită. Dacă ea, care are 7 vieți a avut nevoie de atât de multă iubire din partea mea, de câtă iubire e nevoie în tot universul? Poate că partea nevăzută a lumii e numai iubire, atât de multă, de densă și de puternică încât se ascunde de micul rest rămas în lumină, pentru a nu-l  speria. Rău e că nu pot transpune  suferința Fatamei în mintea și în cuvintele mele. Ceea ce nu e spus cu vorbe, cu cuvinte scrise, cu desene sau cu alte mijloace, e mult mai mare și mai important. Micile sâcâieli, respingeri, neînțelesuri, răutăți justificate, ale Fatamei bolnave, pricinuite de mine din cauza pastilelor și soluțiilor pe care i le bag pe gât, le plătesc cu vârf și îndesat, prin remușcări. Doresc atât de mult să se facă bine, să reintrăm pe lungimea de undă a tihnei, a bucuriei reciproce neumbrite. 1. Unde ai fost în timpul ploilor torențiale, / în timpul furtunilor dezlănțuite, iubito? / Nu știu. / Atunci cum crezi că mi-ai mai putea fi aproape în ziua însorită?

25 aug. În  visul în care eram cu Mircea Ivănescu,

 mă simțeam și anonim și celebru. Fatam a avut cea mai dramatică decadă în care a trecut pe lângă moarte, deși în principiu ar mai putea trăi șapte ani. Al treilea lucru sau întâmplare căci întâmplări sunt lucrurile și invers, e că, simultan cu boala Fatamei, am renovat total cuhnia, gangul și ușa de la intrare.  Mi-e frică de aceste schimbări de care Fatam e atât de străină de parcă n-ar mai urma să-și petreacă o viață în noua ambianță. Renovarea e un dar al Di Anei care mi-a oferit echipa ei de muncitori dar nu mi-a luat bani pe manoperă. Aici ar fi de văzut o teorie a darurilor, etc. Acum visul: eram la o stațiune balneară și în acelaș timp în grădina casei mele și fumam în pijama, cu Mircea Ivănescu. Era o ciudată zi care se desfășura noaptea și ne lipsea fiecăruia acelaș dinte din față, ca oamenilor de la țară care n-au nici bani, nici considerație pentru aspectul lor. Fumam, eram puțin mahmuri și ne bucuram că ne-am întâlnit. Discutam banalități, în cuvinte puține, așezați pe câte un scaun sau șezlong simplu, de lemn cu pânză dar la un moment dat am realizat că ne aflam pe o scenă dincolo de care, într-o sală de cinema se aflau în calitate de spectatori, pacienți la tratament și vilegiaturiști, majoritatea în pijamale și halate – bărbații erau bătrâni, nerași, știrbi și ciufuliți iar femeile croșetau – noi doi eram scriitori celebri, filmați frenetic de camere video, înregistrați pe reportofoane și pozați de paparazzi, dar totodată eram doar niște bătrâni anonimi, discutând în pijama într-o noapte neștiută, pe care o trăiam ca pe o zi.

Joi, 30 aug. După miezul nopții, semnalul de SMS

e de la Di Ana, care-mi scrie: Nu pot să dorm. Cântă-mi ceva! Îi răspund: Sunt bărbat pe tobogan / cu probleme vechi de-un an: Saschia, Timpu și Fatam. Pot să te sun? Te sun eu. Și mă sună: - Ce face Fatam? – Are o gaură cât o ”peșteră”  cu puroi în abdomen care-i dă febră și va trebui operată cu anestezie, are și insuficiență renală dar m-am jurat că o voi salva și o voi face cum era înainte! – Doamne, ce păcat! Erai fericit că e sănătoasă tun! - Da. Are și o toxiinfecție alimentară. - Și Molossul meu are. Poate de la căldură. - Ce să facem? Normalitatea e efemeră. - Unde sunt acum? afară, în balcon și văd un avion care pâlpâie în cer din luminile de poziție - Stai să ies în logia nordică. Îl văd. Consumă cherosen dar se menține acolo și avansează. - Îți mai place ”cuhnia”? - Ai gândit-o rapid și perfect: aragazul e în nuanță cu dulapurile și faianța iar gresia e lavabilă și aderentă. - E identică cu a mea, am premeditat. Sunt rari bărbații care apreciază asta - Poate că devin femeie - Tu femeie? Spune-i-o oricui, numai mie nu! - De la un timp organismul trădează: e un sistem bazat pe pierderi devastatoare. - Povestești frumos..simt că-mi vine..somnul. te pup, noapte bună! Refăcându-mi cuhnia am simțit iar din plin, că la mine, orice întemeiere materială îmi ruinează spiritul. Însemnare pentru Notele eclectice : Solomonarii erau magi roșcovani cu țundră albă, care au făcut o școală la curtea Regelui Solomon; instrumentele lor erau: toporișca, frâul de mesteacăn și cartea de înțelepciune. Erau protectorii drumurilor de munte, ai văzduhului, ai peșterilor adânci, ai tăurilor și iezerelor glaciare.

Ultima zi de august. Cutremur de 7,6 în Filipine

Ceea ce e mult, dar tot îmi doresc să ajung în Honolulu! Di Ana a fost și acolo însă nu mi-a povestit nimic. Poate că ceea ce se întâmplă ar trebui doar să se înmtâmple și atât. Să nu rămână în nici o amprentă, pe nici un fel de substrat, în nici o poză, să nu se reflecte în nici o oglindă, să nu se povestească niciodată. Tot răul de pe lume se trage din existența oglinzilor! Nemaiexistând nici un tip de oglindire, cum e amintirea n-ai mai fi nevoit, când auzi cântecelul de leagăn – pe aripi de îngeri, /aprope de stele, visează și zboară puișor / că mama-i aproape de tine – să plângi singur în noapte, fără iubirea cuiva, nici măcar a ta, pentru tine. Iar cântecelul să continue să răsune lin de tot, până la stelele nepăsătoare și tu să stai treaz și să aștepți zorii unei alte zile sortite pieirii. Pieirii ei și odată cu ea a 155. 000 de oameni câți mor zilnic pe planetă, nemaipunând la socoteală animalele crescute cu grijă și ucise pentru a fi devorate, cu toată mila și respectul creștinesc

 5 sept. De trei săptămâni lupt din greu

pentru viața Fatamei. Transfuzii, spargerea flegmonului cât o portocală, febră, operație, halucinații din partea ei și ”durere de inimă” din partea mea. Azi temperatura e normală și o hrănesc cu siringa cu Bio semilichid, plin de vitamine. Asta e istoria prescurtată a dramei. Toate istoriiile sunt prescurtări nedreapte, uneori alterate până la inversare. E nedrept să eludezi și durerea și tristețea și emoțiile unei lupte. 1. Soldații tineri și puternici erau aruncați în neant în timpul încleștării, de pe meterezele clipei. În iubirile nefericite, unul îl ucide sufletește pe celălat iar iubirea părintească față de copilul mort prematur nu se poate povesti. Dacă nu poți acuza pe nimeni pentru nimic, cum poți îndrepta nedreptatea, cum mai poți trăi? Renunțând, înnebunind, murind?

7 sept.  O lumină strălucitoare inundă vegetația

încă verde a grădinii și cochilia  galben brună a cuhniei. Pe cablul dintre blocuri, penele de pe pieptul celor două turturele strălucesc în soare. Sunt numai ei doi și îndrăgostiți din nou, pe fundalul cerului infinit. Masculul se apropie cu pași mărunți, cu temenele, uguind și dorind să se așeze pe spatele ei. Ea se mută un metru mai încolo dar nu pleacă, îl așteaptă să se încingă și mai tare. E reluată apropierea cu pași mărunți și gângurit molcom, abia auzit, încât închid de tot radioul ca să-l ascult: cântă și se apropie! Acuplarea dacă e să aibe loc, e scurtă, jocul curtării, demonstrația iubirii e procentual, un cerc mult mai mare decât centrul de interes. Turturelele sunt sentimentale, îmi spun în clipa în care credeam că ea îl va accepta. Dar mai frumos e că dispar împreună în zbor, undeva pe aproape, printre crengile copacilor, de unde îl aud din nou pe el, și mai pasionat. – Faci și tu o omletă? Nu știu ce am de nu mă mai atrage deloc bucătăria Parcă nu mai sunt eu, spune Saschia - Nu-i nimic, o fac eu. Dacă tu nu mai ești tu, o să fiu eu și tu: voi găti, voi lustrui cuhnia gangul, viața noastră, ca și când nimic nu s-a schimbat.

       18 sept..  Fatam privește în tavan din gulerul de plastic,

sare din pat și ze izbește de pereți pentru că nu vede decât înainte. Fără pâlnia asta se linge pe operație și face puroi la cusătură. Trebuie să fiu rău cu ea dacă vreau să se vindece. Mi-a crescut moralul cum i-a crescut ei hematocritul de la 21 la 28. Mă euforizez cu o bere și îmi revine cheful de scris: - Hai să fim oameni serioși, spunea Omul, ori de câte ori era nevoie de o mare, nejustificată nebunie. Ungerea cu camfor pe pielea rasă, în jurul tăieturii de 20 de copci nu e o corvoadă, e  o plăcere, pentru că Fatam o ia  drept mângâiere. Și asta și e. Cum ar fi să nu mai fiu slab, să fiu tare, puternic? Scrisul e o alunecare de neoprit, o avalanșă pornită pe pantă. Singur în cuhnie noaptea, privesc fumul cum se ridică în vălătuci spre soarele plafonierei bombate, lucioase, halucinantă în sfera completată în minte. Deshidratați, mumificați în lumină, zac în ea, fluturele mort și musca moartă în culorile terne ale morții care nu iartă pe nimeni. Trebuie s-o rezolv cu copilul ăsta, Fatam, care trebuie să trăiască! Îi bag pe gât pastila de doxacilină iar la ora H nu mai pot scrie decât poeme anonime, absorbante ale durerii și neînțelesului. 1. E târziu în noaptea clară ca ziua. / Când urlă cumplit câinele lovit / și se cambrează Pegașii pe două roți în cvartier,  / îmi trăiesc nebunia de a vedea ferestrele luminate / stingându-se normal, una după alta. / Sensul lumii e închis sub lăcate,/ a venit toamna, urmează iarna nentului. / Va răsări la primăvară o nouă lume, / în nici un caz a mea – o lume vie / a moartei fericiri. 2. Te așteptam, n-ai mai venit, spune cel ce cântă. / Când vine noaptea care adoarme frumos totul / în povești nespuse, / îmi distrug sănătatea-mi perfectă,/ cu băutură și tutun, / știind că tot voi claca odată și-o dată,/ lăsându-mă legănat de melancolie /– balansoar fără sfârșit,/ în întunericul îngăduitor. / Blând delirează chitara în miezul nopții de toamnă/ în care fluturele cap de mort îmi face o vizită neprevăzută / deși atât de probabilă. / Tu sforăi ușor, sănătos, normal, / în drumul nostru calm spre neant. / Adăst pipând pipă în cuhnie,/ ascultând englezii joviali cântând, / în timp ce se trăiește și se moare în sex continuu. / Îmi amintesc:. ai apărut în viața mea / într-o zi fierbinte cât o Indie și n-ai spus nimic. / Erai un vulcan ascuns /care masca perfect devastatoarea izbucnire / oricând posibilă. Așa se desfășoară noaptea, nevăzutul ascuns al luminii – meandre de râu sub crusta aridității. Nu, nu și nu! Numai asta poate să spună aparența mincinoasă  din prea sinceră iubire.

25  Sept. Când a ales drept varianta cea mai bună

în creație, modelarea viului cu degetele morții, Dumnezeu n-a fost nici inspirat nici liniștit și nici vesel. De unde absurditatea oricărui umor iar lipsa umorului - o infirmitate. Faptul că are putere suverană asupra viului terminat în moarte, asta nu-l face fericit. Iar dacă este, e absurd. Să existe un zeu și mai mare decât Dumnezeu, numit de exemplu Absurd ? De ce n-ar fi?  Într-o lume în care ierarhia e lege, pare logic să existe forțe superioare Binelui și altele mai diabolice decât Diavolul. Dacă o duceam pe Pika (numele de spital al Fatamei) în primele zile la doctor și îi făceam antibiotice, n-aș fi pus-o în pericol mortal. Nefăcând asta (cum să-mi imaginez că va păți ceva de la o zgârietură invizibilă?), era să-mi omor copilul cu mâna mea. Sunt un criminal! Atacul Floriului, atac fățiș, la vedere, al Exteriorului asupra Interiorului, l-a modificat malefic pe acesta, ca dovadă că Fatam a primit alt nume, în veci neavenit: Pika. Mi-e frică de acest nume apărut ca semn al Răului. Noaptea neagră abisală, pătrunde prin  rama geamului cuhniei ca o moarte învinsă clipă de clipă de lumina plafonierei. Afară, întunericul e perforat de câteva luminițe iar temerea mea e perforată de convingerea că Fatam a revenit la căldura vieții. Plecasem la doctor cu ea aproape moartă, cu coloana vertebrală și picioarele distrofice, atinse de o elasticitate anormală; avea o privire piezișă, urâtă, imobilă. Hotărâsem să n-o mai iau acasă, s-o las acolo să fie eutanasiată ca să nu mai sufere că nu poate să mergă, să bea apă, să-și facă nevoile, ea, o tabietoasă hipersensibilă!  Dar ca să pot avea discuția finală cu doctorul, a trebuit să dau prioritate unui cățeluș speriat, care tremura de frică din toate încheieturile. Și cum Fatam zăcea pe masă s-a ridicat brusc și a intrat în cușcă, vrând înapoi acasă, la viață și la iubire. A fost pusă imediat pe perfuzii, după care i-am procurat o transfuzie (5 siringi cu sânge frumos de la o jună de doi ani, cu ochi sclipitori, dureros de vii pe lângă cei triști ai Fatamei). 1. Acum, că a revenit la viață, mă plimb cu ea în brațe noaptea, prin toată casa, cum i-am promis că voi face dacă trăiește și ea mă privește cu ochi adânci, înspăimântător de știutori. Dumnezeule, ești chiar Tu în apele verzi în care încape toată lumea jalnic de mică? (Scrisul nu e o joacă – te porți arde mortal la flacăra lui). Fatam, o să te plimb cu iubire în brațe, cum ți-am promis, dimineața când ești fierbinte, în amiezile însorite și în nopțile insomniilor mele vinovate. Vei mai trăi niște ani mici în calendarele furnicilor dar mari cât cele mai mari cercuri – obite de ochi dumnezeiești, în veșnicie, pentru mine. Ani – inele împodobite cu zile, cu lumină, cu frunze și păsări, e darul pe care ți l-a făcut micul tău mare viitor evadat dintr-o moarte sigură. 2. Când nu mai merge tragem linie și trecem la altă idee. Ideea ta a fost să mă pedepsești că era să te omor ca să nu mai suferi, făcându-mi pipi sub pernă. Nu mă supăr, dormi și fă-te bine! Eu te veghez cu urechea ciulită din cuhnie la cea mai mică mișcare și scriu pentru tine:  Când mă-nalț în slăvile unde durerea nu mă mai poate ajunge, pentru că e arsă pe câmpia nisipului singurătății, începe ploaia Fatam! Ploaia dulce a lacrimilor speranței. Dormi liniștită! Vei fi salvată prin jertfă de sânge. 3. Putea fi oricare dintre noi în situația ta: un car de oale lovit de o măciucă, cum erai tu ieri, fără speranță; dar uite, zorii roz, ca botul tău reînviat în iubire, freamătă în aerul dulce al dimineții !  E o dinamică lume a intrărilor și ieșirilor, lumea noastră, unde mila e un nonsens -  o eroare fără importanță  a posibilului dezlănțuit în risipire. Întorcând filă după filă scrise în noapte, îmi trăiesc cu umilință blânda-mi nebunie. Am avut mereu obsesia marilor dăruiri  oferite de toți altcuiva, nu cui erau menite.  Am făcut această greșeală. Nu merită să-ți dai toată iubirea și vlaga, ca să repari greșeli, în loc să trăiești. Mai bine renunți, lași lupta asta pierdută, în neantul ei. 6. Și totuși plâng singur în cuhnie, / cu ochi de jar și fața schimonosită, /de nerecunoscut pentru felul aparent calm, echilibrat,/ pe cre-l prezint mincinos, lumii./ Aparența înșală total. /  Sunt un criminal cu chip banal. / Când trilurile izvorăsc cu forță, deși neauzite,/ din ciocul de argint al dimineții, / continui să plâng, nu de durere, de speranță. /  Poate că plângând pentru Fatam / ea va trăi, prin transfuzie de suflet / mă consolează Di Ana 7. Plângeam cu lacrimi șiroaie strigând: / nu vreau să te pierd, înger nevinovat! / Mă întrebam: Dumnezeu era și El trist atunci,  împreună cu mine, / se bucura de dovada mea de iubire, / sau nu avea timp pentru astfel de nimicuri, / ocupat să spargă o nouă supernovă / ca pe un buboi stelar,/ infectând cu moarte, încă de la început,/  viața noilor planete inocente? 8. Savuram dulceața luminii serii de toamnă / pe hectarele de faianță gălbuie, rugoasă, / ca valurile deșertului, în cuhnia renovată. / Pregăteam o sticlă cu apă caldă transfuzatei Fatam. / Pe gâtul sticlei cineva scrisese aghiazmă / iar eu eram un emoționat credicios în  posibilitatea fericirii. 9. Plângeam cu lacrimi șiroaie pentru Fatam, /cum n-am plâns pentru mama, care-mi spunea uneori:/ Când o să mor să nu plângi! Am fost fericită! / Și cine se putea lăuda ca ea, / că a găsit fericirea? / Arțarii elastici stăteau cu crengile elastice lăsate în jos,/ cu frunzele întoarse pe dos, / ca blana Fatamei, în răspăr, când o mângâi. / Și începeau singure, concertele de seară,/ concertele mute, nedirijate de ea din coadă, / și se dezlănțuiau zadarnic, în lumea lor îndepărtată, / prea îndepărtată  ca să mai poată fi auzite de ea. / Există zadarnic mari dăruiri zdarnice, în locuri neștiute, / nestinse de nici un potop de lacrimi - poeți  arzând de unii singuri, într-o lume oarbă. La Bezdead, în Dâmbovița, se află locul numit Malul de Răsună. Am crezut că nu am auzit bine, că se numește Malul de Răsură. Acolo se manifestă ciudatul fenomen numit ecou multiplu.

 26 sept. M-ai privit pieziș, urât,  din moarte, iubită copilă,

înainte de a te hotărâ să revii în iubirea lumii, pentru mine. Acum stai să te mângâi cu dreapta și scriu cu stânga că pot, sunt un extraterestru ambidextru, nu un biet terestru care scrie rânduri disperat disparate. Am acordat de când mă știu o șansă nedreptățiților, condamnaților  pripit la oprobiu și la moarte, deși poate unii nu meritau compasiunea mea. Totuși n-am regretat chiar dacă am avut de suferit și am suferit dublu: și dezamăgire și discreditare. Pentru Fatam aș fi donat sânge eu, care leșin la luare de sânge. Aș fi leșinat voluntar. Dar s-a găsit cineva să te ajute numai pentru că a văzut cât de mult te iubesc Fatama mea! Lumea e o problemă de iubire. Când totul pare a fi numai o problemă de bani, intervine sufletul care îl anihilează până la adevărata lui irealitate. Inteligența pe mucus sună scârbos dar nu suntem noi toți  vehiculați pe substrat cleios, dinspre mineral spre viu și înapoi? Eram prieten cu un puști care avea mereu muci la nas, numiți de noi, aventurierii săniilor, lumânări. Era pasionatul desfrânat al derdelușului pe care-și petrecea tot timpul iarna. Acolo s-a lovit la cap, a făcut o tumoră și a murit șocându-ne pe toată viața pe toți  puștii cu muci la nas. Sufletul lui nevinovat navighează ca un pui de narval cu lumânările lui la nas, în oceanul iernilor mele. Cred că uneori dorm cu ochii deschiși, ca Fatam, care exersează din cochetărie o poză mortală, sau ca soldații  dormind în marș și visându-se în pace, acasă. Parcă-l aud pe Saxa, vecin de cort, în deșert, cu vocea lui ironică: - Bă ce tot scrii, crezi că numai tu cunoști valoarea expedițiilor noastre? Iar eu îi răspund: încerc și eu să aflu de ce suntem îngăduiți așa bicisnic de mici cum suntem, de mărimile și tăriile uriașe. - Da bă!  Ca pe gâze, și pe fluturii de noapte. Chiar sunt invadat de fluturi de noapte în noaptea asta de septembrie, de fluturi cu culori subtile, cu solzi sclipitori, cu pete catifelate, de sânge sau de un verde oceanic. Esoterică e această noapte de toamnă în care plutește cîntecelul despre Moș Martin al unui copil înainte de adormi, pe care el îl întreabă: când erai mic, erai tot atât de mare? Un fluture de noapte vine în zbor rapid, tăcut, atras de lumina plafonierei. 1. Când singur ești  și ești singur pentru că noaptea e neagră și lumina albă a lămpii o învinge doar puțin,  ca o minciună din iubire, spusă lângă patul unei ființe incurabil bolnave, atunci auzi colopțelul amintirii unui cântec de leagăn: dormi cu mama copilaș, dragul mamii îngeraș  și te face voinicel, mare cât un stejărel. Și tu ești încă viu, viu și Mama ta e moartă ca Luna - care-ți ocrotește noaptea și  somnul și care te va naște din nou pe lume, mâine, în locul ei .2. Într-una din zilele obișnuite, se întâplă neobservat, neobișnuitul.  Într-una din clipele placide se petrece implacabilul, placat etanș,  printre plăcile căruia nu se mai poate strecura nici o reîntoarcere. Pe placa de faianță a tăcerii se zdrobește țipătul. În monotonia ritmului mincinos, adormitor, îmbroboditor, își bagă pana sincopa, crapând buturuga celei mai compacte încrederi. / Pe fața bucuriei inconștiente de netezimea ei, apare negul negrului. Astfel de lucruri îmi spune uneori fata din cântec, numită Sara, seara în cuhnie, când îmi privesc chipul sclipind juvenil în geamul de care Noaptea se zdrobește cu înspăimântătoare forță cosmică, deși pare doar un întuneric banal, al unei nopți târzii de toamnă. 3. Ce să-nțeleg din ritmul monoton al tic tac ului? / Ce spune el? Că spune ceva clar pentru el și ritmat și ritos, / în timp ce-și desfășoară fără preget aria fără de sfârșit și de-nceput. / Îmi dau seama de asta / în timp ce beau ultimul pahar / de întuneric din cupa zorilor:/ totul e un mecanism perfect îmbinat, / atât de puternic, / încât odată pornit nu-l mai poate orpi nimic / nici măcar el însuși. 4. Când toaca răsună în valea împădurită/ – o percuție preluată direct de la ciocănitorile lui Dumnezeu /și bărbatul în roz prezintă ieftin, / cu o mină complezentă, ultimele mizerii politice, /  sfințenia lumii se concentrează / în iubirea ta pentru o pisică bolnavă./ Lumea e prea complicată, îți spui/ încât să merite să încerci să o înțelegi, / timpul prea scurt pentru tot ce palpită./ Și totuși, ecoul acestor frământări zadarnice / dă o profunzime stranie văii împădurite/ în care călugărul slinos de singurătate, / puțind a usturoi,/ lovește cu inimă curată scândura toacăi / iar iubirea pe lume refuză să moară. 5. E un joc gratuit desigur, totul, noaptea / când iubita adoarme artificial / și marile talere de aramă încă vibrează, / după atâția ani, în amintire, / în noaptea marii insule tropicale / înghițită de balaurul de clorofilă 6. Această Jawă tropicală / e numai o voce mută / o fată cântând în memorie / cu poalele suflecate peste genunchii bruni, / așezați cuminți unul lângă altul, / pe treapta cea mai de sus a cetății de piatră a nopții. Memorie: vis în care extremele se simt atât de bine împreună!

    28 sept. Bine, așadar! Suferim noi, cei care am fost în stare

să inventăm suferința, dar de ce trebuie să sufere ființele nevinovate nici de tentativa gândirii? Iar noi, cei care știm, chiar dacă atât de puțin, de ce trebuie să ne încărcăm cugetul cu durerea gândului că poate ei, cei nevinovați de moartea lor suferă totuși, îi doare, le pare rău că părăsesc jocurile luminoase ale bucuriei de a fi în viață? Un gând criminal îmi vine, unul macabru: dacă aș ști că există și aș putea, l-aș ucide pe câinele ăsta turbat, pe porcul ăsta ordinar, de ultimă speță numit dumnezeu, dumnezeii mamii lui de hoț, uzurpator al tronului armoniei posibile și fără crime. N-am avut copii! N-am vrut! Ce să le ofer? O umilință cu o moarte la capăt? Sunt un vrej deshidratat de lacrimi. Ploaia în deșert provine din toată durerea lumii transformată în lacrimi. Acum și eu trebuie să plâng mult, în sfârșit, pentru timpul când n-am fost în stare să plâng, din uscăciune, din greșită mândrie. Pot acum să fac asta, pentru  Iubirea Mea Inocentă Pierdută: Fata Mea, Fatam. Poate e mai bine să te poți recunoaște  distrus, în sfârșit. Sunt atât de viu prin durere și atât de mort! Mort de bătrânețe, copilul meu cu ochi frumoși și clari ca dimineața! Regret doar că atunci când plâng, plâng urât: mi se înroșesc ochii ca la șobolan, încât nici nu îndrăznesc să ies pe ușă, să mă duc până jos să-mi cumpăr tutun și băutură. O să-mi pun ochelarii de soare deși e noapte. Gata, m-am întors! Rămân o veșnicie cu tine! 1. Muream! / Îmi muream o parte din viața mea prea lungă,/ odată cu tine, iubită copilă!/ Donam veșniciei ultimul nenorocit de segment rupt, inutil fără tine./ Când te durea și plângeai și mă mușcai, nu erai tu, / eram eu, mușcându-mă pe mine, / suferind pentru tine,/ pentru că tu nu mai puteai să suferi dar eu puteam, oho!/ cât pentru toate viețile  pierdute ale lumii./ În muzica fără sfârșit a nopții / vom fi mereu, cum am fost, împreună. 2. Ești nebun de legat bătrâne, / Ulyse rătăcitor prin muzici somnambule! / Eu acum  dorm liniștită-n grădină, / dincolo de gardul de tablă de aluminiu./ Nu mai aud greierul obosit,/ vreau să-nțeleg ce e cu ploaia asta ciudată în ureche,/ ca o viermuială./ Poate auzi  tu greierul pentru mine./ Și nu mai plânge prostule! E o nimica toată viața unei mâțe / în nebunia lumii. 3. Fata mea, tu nu dormi în grădină! /Dormi în sufletul meu, / simți cu carnea mea căldura zilei /și vezi cu ochii mei vrăbiile și mierlele /pe care nu lea-i ucis când le aveai în gheară./ Lumea merge-nainte-ntr-o doară/. E pentru rimă, nu pentru râmă, doamne ferește!/deși de la un timp nici de râme n-o să-ți mai pese / în iarna cu ninsori albe și dese,/ când vei sta pe cuptorul inimiii mele/ și vei ciuli urechea prin vis/ la ciripitul stelelor promis. 4. Dormi pui de fiară, în noaptea polară / a sufletului meu înghețat!/ Nu în noaptea scurtă, de șase luni,/ în aia de tot lungă, / în care n-o să mă mai cauți cu gheara sub pernă/ ca pe șoarece, când sunt plecat departe./  Totu-i numai o plecare. / Dormi, eu îți cânt un gând ca un plâns:/ singur pe lume îs,/ pe pământul plin de mâțe frumoase, / străin fără tine. 5. Câte nopți îmi vor mai fi date/ să stau singur în cuhnie fără tine/ când nu fug pe sub soarele care mărește deșertul/ zi de zi tot mai fără capăt/ până-n capătul neștiut de nimeni? 6. Cum pot să uit ultima ta blândă bătaie de coadă:/ dreapta-stânga și înapoi, / când timpul se scurgea fără milă pentru tine/ și eu tot speram să-ți revii, / să te văd sărind de pe divan și la mine pe piept, să mă privești în ochi adânc / cu privirea ta de fântână curată,/ care-mi dădea încredere în viață? 7. Dormi pisoi somnoros!/ E cam frig și cam noapte./ Nu te uia la sclipirea tăioasă a dimineții,/ e doar o părere. / Nu cântă nici greierul  septembrist ca și mine, / care nu știe cum arată primăvara/ E un greier poetic, somnoros în lumină, / dar băiat bun:  va avea grijă de tine/ până ce vine gerul/ și nimic, nimănui, nu-i mai poți cere. / Dar cui îi mai pasă? /  ne-m jucat atât de frumos de-a fercicirea, împreună! 8. Plâng singur în cuhnia nouă, / scâncesc, mirolăi fără vlagă, ca tine/ când nu mai puteai să sorbi apă / cu botul galben ca lămâia,/ să ții capul sus, să dai liniștit din coadă, / în ritmul lent, nesuferi al limbii ceasornicului ucigaș / de clipe. 9. Pentru că sunt bărbat, stau singur și beau / în cuhnia goală, învăluit în fum, / ignorând oftatul frunzelor de vânt înfiorate - / de vânt, de moarte, de neant – tot una! Tu nu mai ești Fatam,  te-ai rupt din mine, și înghețat mi-e-n tine, tot sângele iubirii lumii mele. / De am greșit mi-am meritat pedeapsa/ și nu mă iert!/ Îmi voi ucide râsul bucuriei / până ce moartea îmi va stinge fața/ iubita mea copilă cu vibrize/ și moi urechi pupate-n nopți de spaimă. 10. N-am plâns destul în viață,/ știi că n-am fost în stare/ de o atât de calmă, blândă ușurare, nici la moartea mamei. /Dar plâng acum, înstrăinat și altfel,/ de nimenea știut, sub soarele ferice. 11. Scriu tot mai mulți poeți și tot mai bine/ despre prea multul netrăit rămas/ dar nu de tine/ fata mea dulce cu priviri haine/ hain de limpezi și adânci, când eram bine/ și eu nu-nțelegeam că tu vedeai până la capăt. 12. Doar rămânând așa, în noapte după noapte/ străin și singur, inhalând tabacul / pe care nu-l mai simți prin uși întredeschise/ când te luam la piept și te duceam sub stele/ să-mi treacă dorul de privirea-ți clară/ în timp ce dormi sub ramuri/ și între calde bălării visează / sufletul tău copil pândind la mierle/ Poate așa, în noapte după noapte/ străin și singur, inhalând tabacul./ Nu-ți face griji, e rece lacrima ce-ncet coboară/ sărat-n gura mea de prunc orfan de tine, / simt somnul cum tiptil mă prinde / și mă  ucide-n noaptea asta-n plus ce mi-a fost dată. 13.  Se clatină amarnic iar arțarii/ tu dormi pierdută-n noaptea din grădină /și eu fumez – fumatul nu ucide/ și nu mai mor odată! / Desprinsă ți-e blănița de mătase / iubita mea calină și frumoasă?/ Mai dă-o dracului de viață și de blană!/ Totul trece! Iarna grea se lasă. 14. Că sunt nebun Fatam, știam demult din clipa / când m-am îndrăgostit și când iubita m-a găsit ridicol. / Și n-a fost numai ea atunci, a fost chiar viața / care mi-a spus râzând:/ nu sunt nimic, sunt doar o biată curvă/ și prost e cel ce îmi găsește vină! / De aia plâng Fatama mea iubită: doar tu m-ai înțeles dintr-o privire/ și m-ai văzut cum eram eu pe lume.

30. sept. O foarte lungă Duminică în care stau cu lumina aprinsă

și ziua, în cuhnie, deși e o lumină orbitoare afară, croncăne ciori negre dar asta nu e o scuză. Întunecată e inima mea, pentru soarta ta tragică, fericită Fetiță, în atât de multe zile bune și frumoase împreună! Nori inutili, inutil pornesc spre orizonturile unde nu vor mai ajunge niciodată. Nici un drum nu are sfârșit și popas nu există și asta seamănă atât de bine ( imagine în oglindă), cu durerea mea pentru clipele pierdute în care zâmbeai fericită cu botul tău roz și cu veselia sclipind în privire! De aici îmi vine nenorocirea: de la privirea ta atât de mult, nebunesc de grăitoare a ochilor străvezii cu care mă priveai în adâncul inimii și pe care acum o rod viermii și tu știai că așa se va ântâmpla dar continuai să mă privești cu o seninătate demnă de marii maeștri Zen.  Mi-e rușine că scriu despre moartea ta survenită azinoapte la trei jumate, când după trei strănuturi n-ai mai respirat dar scrisul mă alină. Credeam că ai răcit.Te-am învelit cu prospul, te-am mângâiat pe burtică (mi s-a părut cam rece și respirația ta era atât de fină încât am aprins lumina – aveai ochii larg deschiși și boticul - ți-am suflat aer în gură, te-am masat pe piept –n-ai mișcat și urechile pe care ți le pupasem acum câteva ore erau reci. Dacă e adevărat că nu mai ești, înseamnă că răul hidos există! De aia suflai tu greu și ți se îngălbenea boticul – din cauza cruzimii de a fi a ființei, din cauză că lumea e o junglă fioroasă în care trebuie să omori și să mori fără scăpare.  Poate că există o iubire între noi, de care nu ne dăm seama. Între noi doi? Între noi în general, între noi oamenii, între noi și animale, între copaci și flori, între noi și pădure. Timpul e durerea iubirii. Privirea ochilor știe că ei și totul sunt trecătoare. Iubire, iertare, tristețe, durere, renunțare, disperare, toate se citeau în ochii Fatamei muribunde. Se citeau cu ochii mei în ochii ei. Cu gheare însângerate îmi sfâșie inima durerea, că n-am înțeles decât acum că ea îmi spunea că mă iubește, chiar când nu mai putea  să scoată un sunet sau să toarcă. Să torci timpul! Ce vremuri senine! Iubirea nesfârșită nu poate opri sfârșitul ființei iubite. Focul durerii lasă trunchiurile clipelor arse, pustii, fără triluri de păsări. Nu înțeleg ce înțelege Bunul Dumnezeu  prin viață: un turn înalt de 45 de km de trupuri moarte ridicat până la nori în fiecare zi pe pământ? E asta o reușită creație? Nu e sadism să știi că tu ai făcut  asta și să nu renunți să aduci atâta suferință, lăsând lumea astfel să fie? Cel mai urât aspect al morții e închiderea ochilor, stingerea luminii înțelegătoare, prea mult și prea zadarnic iubitoare. N-am făcut noi nici șoarecii, nici pisicile nici viețile lor scurte nici viețile noastre un pic mai lungi, și nu ne știm nici unii rostul. Când durerea explodează  în adâncul centrului nevăzut al sufletului se ivește pe lume lunga cometă a melancoliei și freamătul plopilor pregătiți de toamnă. Atât de proastă tehnică folosește El, Atotștiutorul? Faci ceva care mereu se strică și o iei mereu de la capăt, cu cinică, nesfârșită, idioată încăpățânare? Soarta separă și înstrăinează lucrurile chiar dacă așa le conferă identitate. Diversitatea e fixată de destin pentru ca spectacolul jocului să nu fie monoton, ci exuberant. Bucuria însăși provine astfel, din durerea ”despărțirii”, fără de care nimic nu poate fi. Avem fiecare destinul nostru, suntem doar un segment cu început și sfârșit, dar vrem să controlăm măcar prin aflare, ceva din exteriorul nostru. Lanțul controlării presupune și controlarea destinului nostru. Controlorul absolut are răceala științei exterioare și nebunia patimii interiorului. Dezlănțuirea incontrolabilului străin ție, care te manipulează cu cruzime, nu-ți poate oferi nimic mai mult decât prizonieratul benevol. Muribundul e o entitate ce devine tot mai stranie, mai inadecvată locului pe care-l părăsește nemairecunoscându-l. La ce ar folosi luciditatea în suferință?
Când i-am luat pe pisoi ca să nu înnebunească Saschia de dorul Fatamei, prima lecție a lui Dumnezeu a fost: să nu-ți pese de formele epuizate, distruse, moarte, chiar după o cumplită agonie – pe ele nici o iubire de pe lume nu le mai poate ajuta. Continuă cu o nouă iubire în lumea veșnic nouă. Stau vinetele grase la copt cum stătea Fatam la cuptorul puroiului care avea s-o dovedească. Batalioanele de bacterii au avut mai mult noroc și mai buni comandanți care ne-au pus la zidul morților noastre: una fizică și una sufletească. Totul se încheie atât de repede și de neașteptat? Ne spuneam amândoi, legați și dezlegați cu o putere absolută în ultimele noastre zile și nopți împreună. Nimic nu doare mai mult decât regăsirea comodității după curățarea urmelor septicemiei și aruncarea la coș a siropurilor și pastilelor, când iubita mea doarme acum în grădină. Un urlet până la stele (deși neauzit), scot atunci și tu nu-mi mai poți răspunde oricât aș da cu capul de pereți și aș cădea în genunchi degeaba. Dulce mă arde degetul în care ți-ai înfipt colții și ghearele cu ultima putere a iubirii. Asta deja ai uitat-o acum, ca și pe mine deși ai știut sigur ce faci atunci. Iar eu ce fac? Stau singur și gătesc, în soare blând și în liniște. - Eu dorm în soare, între bălării și fluturi târzii. Dacă ți-e dor de mine vezi că una dintre mâțele blocului seamănă cu mine. Caraghios mai erai pe vremuri când mă suiam pe perdea și tu-mi spuneai în toate felurile: Fitiță, Urechiușă, Marțafoaică, Fiară Ingrată, Tigru, pe când eu preferam Chopin și-l ajutam pe Celibidache la dirijat dând din coadă. Nu mai suferi, că am murit deștept, în somn. Știi că nebunia frumuseții reîncepe cu brio din oribil, că doar scrii noaptea poeme. De altfel ne putem fâțâi în continuare împreună când ieși la fumat. Sunt  cu tine mai mult ca înainte. Suntem  cu toții împreună, definitiv, în iubire. Fii mai nepăsător. Nepăsarea e și ea o formă de iubire, poate mai mare ca toate. Moartea e o punte tăcută, singuratică (nefericită!) între lumi, pe care nu pășește nimeni, pentru că  peste ea facem saltul poetic, noi felinele!

3 oct. În ziua strălucitoare, care-și înfige ghearele

în inima mea întunecată, neagră, ischemică, mă gândesc la tine și nu cred că ai murit cum nu credea nici Garabet despre Iulia. Asta nu se poate! A fost un coșmar din care sigur mă voi trezi. Privirile tale neputincioase spre potecile tale nevăzute prin casă pe care nu mai puteai fugi au fost un capriciu, o toană sofisticată a ta, la care ai renunțat doar din lehamite, cum ai renunțat blând și calm și la viață.
Hai să înlocuim marea  durere cu o egal de mare iubire pentru puii ei trimiși de ea nouă îi spun Saschiei care a cam început să uite în general, de Fatam nu încetează să-și amintească obsesiv și arborează o mină atât de tristă încât îmi vine s-o omor și pe ea și pe mine, să fim toți morți, să terminăm odată cu lumea asta nebună! Dar Saschia, cu o privire ciudată face baloane de săpun ce trăiesc doar câteva secunde și-mi spune: - Nu fi prost, deși ai dreptate! Îi avem pe cei doi pui orfani și o să fie iar bine. Karme din astea proaste ca ale Fatamei am întâlnit mereu și înainte de a te întâlni pe tine – Adică? – Ai mereu totul dar cazi mereu în prăpăstii căscate în realitate ori dacă nu, inventate și asta nu e cușer. – Ce-ți veni cu cuvintele astea străine, ciudate ? – Nu știu, Se pare că de acolo, de la cuvintele al căror chip nu l-a văzut nimeni niciodată (sau l-a văzut odată demult și l-a uitat) vine totul. 1. Ah, soartă, karmă nenorocită a lumii muritoare în fiecare clipă, fără să știi că pe când te bucuri de soare, malul se surpă într-una sub tine! Cât mă bucuram atunci de amiezele muzicale, când Fatam – pui, trepăda pe mobile și mă privea cu ochi jucăuși și nu știam că ea îmbătrânea atât de tinerește încât am crezut-o copil până în ultima clipă când o duceam în brațe noaptea și ea încă dădea din coadă a joacă.                  

SALTUL PISICII 7


3 aug. Numele de Oleg Meissenberg sună mai firesc

 decât Helgomar Răducănescu? Toate lucrurile sunt hibridate în acest fel, încât e o minune că par atât de net diferite unele de altele, deși nu sunt. Din Epistolar  aflu că am în comun cu Marin Tarangul unele idei dialectice trăite poetic și de mine, cum este ” viața - un plin ce umple golul” dar cred că golul e un cerc mult mai mare, care nu va putea fi umplut niciodată cu nimic. Sau mă rog, cu nimic, da. Mai aflu că ideea tare a lui Tarangul constă în a considera cultura o convenție, o pătură îngustă în masa in culturii care adăpostește o comoară ce nu trebuie ignorată pentru că în ea s-ar putea afla o salvare – o viziune de fizician care vede totul de foarte sus sau de foarte departe. Cultura e un covoraș fermecat plutind în neant, ceva atât de aproape de nimic. Noi, cei de jos, privim norii ei albi care ne glodesc retina sufletului, încercând zadarnic să o înțelegem, conștienți că zădărnicia e singurul lucru adevărat și nemilos, dar făcându-ne din asta, suprema fericire. Pentru Liiceanu, Petru Creția este un Crai de Curte Veche, mult deasupra sclavilor unei împliniri autopropuse. Pleșu, în prima lui idee din domeniul angelologiei echivalează zeii olimpieni cu îngerii creștini- un politeism secund, reînviat sub poala Unu lui.

  4 aug.  Di Ana a inter - venit iar azinoapte, neauzită,

ca un vampir flămând, să sugă răcoarea muntelui, evadând din holocaustul caniculei de câmpie. Cele două surori joacă jocul binelui și răului prin schimbarea porților în pauză; ele nu pot trăi altfel, deși nu știu de ce trăiesc așa, antagonic. Până unde se poate juca un joc? Până se epuizează resursele schemei gândite indiferent de cine. Vara asta am învățat să nu mă mai supăr pe muștele sâcâitoare, ci să mă bucur de vioiciunea lor oarecum intimă: umblă harnice pe pielea ta și-ți sorb sărurile exteriorizate, inutile. Suntem cu toții, cei de deasupra apei, beneficiarii generozității oceanului de aer care se lasă respirat de toată suflarea: de fluturele alb și de musca bătută în abanosuri și chihlimbare care umblă pe mâna mea, ca și de șoriceii de pădure vânați de pisicile sălbatice.

  5 aug. Aștept soarele câte o oră în fiecare dimineață

de când sunt aici, în ținutul cavalcadelor trenului nevăzut și realizez că n-a prea bătut vântul în luna asta de zile și de nopți. Termin Epistolar ajungând la anexe, unde marile idei scrise cu sângele suferinței au devenit biete rânduri facultative scrise cu litere minuscule, la sfârșitul a altceva. Dar lectura mea aici, la sfârșit de vacanță, ce altceva e, decât o anexă? Dar viața mea? Citesc cu minuțiozitate și respect anexele scrise cu litere mici ca și când ar fi scrise cu unele normale sau chiar mari, în insistențele de castagnetă ale măcăleandrului, așteptând lăstunii să sfâșie fără scrupul pielița vulnerabilă a liniștii dimineții. Va fi iar o zi fierbinte în câmpie și mă felicit din nou că le-am smuls din tabieturi pe Saschia și pe Fatam. Fata cu bust cambrat ridică pe scripeți parasolarele, un grup de sportivi iau micul dejun sub fag, limuzine de lux trec cu cauciucuri silențioase pe șoseaua ca un bumerang, iar în Patio, Fatam pășește cu labe catifelate printre petele de lumină. Există o complicitate tacită a discreției matinale, între proaspăt născutele clipe, în speranța unei noi zi lungi, în lumină. Un bătrân vânător la o masă alăturată – un tip sănătos, cu cap mare, roșcaliu, vascularizat, se freacă pe brațele păroase ieșite din cămașa cu mânecă scurtă, fumează și nu bea ceai, ci țuică. Încurajat, aprind și eu încă o țigară. Libertatea, în mod ciudat, nu e un câștig, ci o pierdere înțeleaptă, o rupere din tine pentru tine. Zgârcitul și fricosul se încarcerează singuri în cumințenie - forma cea mai parșivă de frică. Asta nu e decât o insidioasă, paradoxală acceptare a neantului de care se tem. Nu e ciudat, e necesar să citești într-o carte nu doar anexele ci și notele de picior ( fusnote): Steinhardt despre Școala de la Păltiniș: plină de farmec e descrierea ritualurilor – ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare), în stil peripatetician. Noica, spune Steinhardt le recomandă celebrilor lui elevi să nu le fie străină nici smerenia și nici compasiunea pentru mai puțin dăruiții decât ei, care-și petrec găunoasa lor existență întru superficialitate, eseistică, literatură și alte forme de amăgire. Contează enorm să te poți dărui lumii în toate circumstanțele ei, deși poate tu ești fascinant doar de zborul de libelule din interiorul tău - nu mai știu dacă am citit asta sau am spus-o eu, în timp ce ascult în soare (în însorire), glasul corzilor preclasice, poetic întristate. - Cum se naște atâta suplețe într-un trup atât de solid și gurmand? Zice Saschia despre Meister Pleșu, pe care l-a cunoscut personal și căruia i-a suplinit câțiva ani niște cursuri concomitent cu lecțiile inventate de ea pentru copii grădiniței din cartier. Cum o fi să-ți trăiești toată viața de om de carne în sfere tot mai vibrante, mai imateriale, cum au făcut Haydn, Mozart, Bach ? E o viață de zei jinduită de ”pământeni”, ireală, accesibilă numai într-o oglindă care deși arată totul în amănunt, nu te lasă să atingi nimic fără ca totul să piară  - o lecție genială și crudă a orgoliului neantului. Haydn a scris Simfonia 101 la Londra, la sfârșitul vieții. Cum a putut trăi atât de vioi și a putut fi atât de darnic până la sfârșit ? – pentru că orice creație e un dar dublu, către tine și către alții - iar noi, ceilalți, am rămas la fel de opaci și nefericiți.  Fac o mare greșeală stând în cerdac și privind numai în mine, în tulburarea întrebărilor mele, ignorând cu o nepăsare criminală, venirea de sus, spre mine, a norilor albi din cerul albastru –răspunsuri mute dar la vedere, oferite cu generozitate, pentru orice întrebare.

   6 aug. M-am gândit la mama încă de când m-am trezit,

adică înainte de răsărit, apoi am adormit cu Fatam pe piept și am uitat tot: nici când am ieșit afară cu ea, pe la șapte și am privit împreună acoperișurile pline de rouă și munții magnifici, încremeniți sub poleiul de aur al soarelui, nici când am amețit privind cu capul dat pe spate un stol de grauri învârtindu-se în cheia de boltă a azurului, nici când mi-am cărat obiectele și volumul de 859 de pagini cu Povestiri de Thomas Mann, n-am realizat că azi e acea zi stranie, cum n-am realizat nici la începutul acelei zile în care a murit mama. Ce caraghios sunt! Îmi spun după lectura a două povestiri scurte de Th. Mann: toți suntem, în fiecare clipă, pe muchia dintre viață și moarte (mai ales Di Ana care-și duce viața mai mult la volan); suntem acolo, cu toții, fiecare ființă și lucru dar numai unii ca Mann, pot vedea și scrie atât de clar cum stau lucrurile. Cred că ar fi mai bine să nu ne întoarcem în cloaca căldurii Capitoliului ci să rămânem aici, unde aerul e atât de adânc răcoros încât într-o zi trăiești o spătămână iar într-o spătămână o lună, ca o viață întreagă. La Terasă, grupul de sportivi a fost înlocuit de altul, în care un băiat blond, cu cap rotund, freză lipită și fălci musculoase, mestecă mecanic, ierbivor și asta face și bătrânul cu bucile obrajilor nerase, albe. E un contrast oribil cu soarele mozartian, când la radio e chiar Mozart. Fagul se pare că nu aude și nu vede nimic în afară de adâncul cerului: orice s-ar întâmpla cu lumea, cu cei apropiați și cu tine, doar așa trebuie să fii, ca mine, pare să-mi spună. Țin pe genunchi cartea groasă a lui Mann și greutatea vieții din ea și din lume mă doare –  sunt un iubitor, un pătimaș, nu pot să fiu indiferent și nu înțeleg de ce a trebuit ca eu să fiu astfel decât majoritatea.

  7 aug. Dimineața devreme, în aerul rece, se văd crestele

 vag însorite și se aud piuiturile micuților mei prieteni, ca să mă exprim ca în romanele englezești desuete. Am ieșit să beau o ”bere hrănitoare” (cum zice Mann), să fumez și să ascult șarjele trenului nevăzut. Privesc vârfurile triunghiulare ale molizilor decupate geometric pe cerul tot mai luminos. Dacă de mâine vremea se schimbă cum se spune, s-ar putea ca asta să fie pentru Fatam și pentru noi, ultima dimineață de vacanță din anul ăsta. Nu pot să renunț la fumat deși se spune că la fiecare 10 ani trebuie să mai renunți la câte un viciu mortal. De parcă moartea ar putea fi păcălită măcar de pisicile atât de abile, de incomprehensibile. Aseară am citit povestirea Micul domn Friedemann: Th. M. e la fel de întunecat în proza scură ca și în romane. Lumea lui are o nocivitate mortală în fiecare moleculă a ei. Fericirea trebuie smulsă de acolo, dezlipită de pe molecule și deși asta e o sfâșiere și o ecorșare, e necesar și posibil, chiar genial cum afirmă din câte țin minte la sfârșitul romanului Muntele Vrăjit. Povestirea reliefează două aspecte contradictorii: Nu merită să te sinucizi pentru o fericire imposibilă. Nu merită să trăiești fără fericire. Din această dilemă nu poți ieși. Am adus cu mine în cerdac tot teancul de cărți cărate în concediu. Am citit mult și altfel decât până acum, încercând să mă verific, să mă situez în context. Tot Radu Petrescu are dreptate: scriitorul e mai mult cititor decât scriitor. Vizavi, la masa de sub Fag, puștiul blond cu cap rotund ca un pepene galben, e somnolent, taciturn, cu cearcăne. Nu-l cred în stare de aventuri erotice. A ieșit din pizda măsi doar ca să doarmă, să mănânce și să defece – cuvânt total nereușit în locul celui neaoș dar ce să fac, mie îmi pute grajdul animalității și îl ocolesc. Pe puști îl urăsc pentru că așa am fost și eu. De aceea unele femei îmi spuneau că simt nevoia să-mi facă măcar un rău cât de mic: să mă înțepe cu un ac, să mă zgârie cu ungiile sau să-mi dea un pumn în plex ca să mă trezească din starea de avorton ieșit prea devreme pe lume. Dar azi m-a trezit frigul pentru că dormim cu ușa dinspre cerdacul estic deschisă și am ieșit să fumez – fapt reprobabil pentru sănătate. Beneficiind de aer, sănătate și liniște pare suficient pentru a trăi și scrie sănătos, ceea ce e ridicol. Ca să scrii bine e nevoie de gândire, de calcule premeditate, de informație, sau doar de simțire? Mă suspectez de ridicol și probabilitatea lui e mare la mine. Pare preferabil să faci totuși ceva dacă asta îți dă o noimă în viață? Nu mă consider realizat pe plan științific dar abandonarea științei nu-mi mai pare o tragedie observând locul minor al științei, din unghiul larg deschis al filosofiei. La ultimul Congressus am prezentat contribuții științifice puternice, una de 500 de pagini. Am abandonat însă pasiunea. Văzând lucrurile la rece, erotismul e o minciunică a speciei iar pasiunea e oarbă ca un orbete. A fost o vreme când voiam să public literartură, poezie și deși n-am reușit atunci, cred că sunt ratat numai editorial, poezia fiind în structura mea. Am făcut poezie trăind. Ce ratare a mai rămas? Cea sufletească? Aici e vorba de libertate. Eroul care-și zdrobește viața de zidul morții, transcende în acea clipă în libertatea absolută, în fericire.  Asta e frumos. Frumusețea nu poate fi detronată de pe tronul ei de aur, chiar dacă pe dedesubt doare totul, ascuns și tragic. Dacă și în biata scurta noastră vreme negăm, întunecăm și desființăm sclipirea frumuseții ce mai rămâne din tot ce frământă universul?

 8 aug.  Îmi vine uneori să spun ca Suzi Gablik

 în ”A eșuat modernismul?”, citându-l pe Flaubert: ”Sincer, sunt un burghez care trăiește la țară, sunt ocupat cu literatura și nu cer nimic nimănui – nici considerație nici prețuire, nici respect..nu cred că umanitatea are nevoie de mine”. Sincer, și eu mă simt ridicol că am urcat cu atâta pasiune muntele trăirilor patetice sperând să găsesc pe piscuri libertatea. Mă simt ridicol când văd că experiența libertății individuale a fost deja făcută de către toți artiștii și gânditorii, că a fost deja cucerită de ei iar eu vin acum ca berbecele medieval, repezindu-mă în uși neîncuiate, închise numai  cu clănțăul.. Sunt o victimă a ciclicității, a cercului rostogolit încă odată, cu fiecare existență (”mitizăm, demitizăm, remitizăm” nu știu cine zicea). Mințile lucide vizitează vestigiile acestor trăiri ca turiștii tristețea cetăților cucerite și abandonate. Totul a fost trăit, experimentat, concluziile au fost trase: libertatea artistică nu are efect social cum nu are libertatea nebunului care poate face orice, însă zadarnic. Artistul stă cu libertatea lui cucerită în brațe și nu mai simte nimic. Totul e la fel de monoton și dezolant ca înainte. Un Don Quijote de ultimă generație trebuie să fie animat de o demență de dimensiuni cosmice. Ce mai cauți poete în dunga orizontului? E foarte cald și la munte, dar nu e caniculă cum crede vânzătorul de la minimarket: aerul e dulce ziua iar noaptea sunt 12 grade. E drept că s-a încălzit până și mansarda lambrisată cu bârne gălbui și am deschis ușile și ferestrele ca să facem curent - din pârâul Scurtăturii vine o adiere rece, umedă, mirosind a ierburi parfumate. Ghinionul Fatamei a fost că Floriul, gelos probabil pe Fantomiță i-a atacat pe amândoi și a zgâriat-o precis pe Fatam deși nu am depistat  urmele ghearelor lui în blana ei. Între șarjele trenului și șarjele lui Dvorak am ales ”mișcarea a treia” a celui de-al doilea.

9 aug. Ultima zi de vacanță începe la 7 în cerdac.

Răcoare,  o nouă scară de lemn cu 7 trepte a fost adusă ieri de muncitorii Di Anei. Stau cu fața în sus spre nori și spre marele fag printre frunzele căruia zburătăcesc pițigoi. Debussy și Bizet sunt dirijați de Casadesus, nume strict românesc ca și Camdesus. Convenția tacită a lumii face ca totul să se petreacă cu grijă, în liniște, să umble cu papuci silențioși – concediul cum demult nu am mai avut, e un dar al muntelui. Treptele astea dacă vor fi băițuite periodic ar putea rezista cât vom mai avea noi de trăit. Pentru Fatam nu sper mai mult de 3 ani. Ieri a intrat sub canapeaua din colțul cel mai izolat al mansardei și nu a ieșit de acolo câteva ore și atunci trasă de mine de labele din față. Atunci Elis a avut o remarcă sadică: - I-o fi venit sorocul! Cum a putut spune asta, chiar (și cu atât mai mult) dacă și eu gândesc la fel? Nu știe cât o iubim și ce importantă e în viața noastră? La Terasă e un tip cu coadă fumează și mă privește cu simpatie. Și eu pe el la gândul că dacă mi-aș lăsa coadă aș arăta la fe. Cele două imagini ale noastre, față în față, sunt și nu sunt o poză romantică, reciprocă. Pietro Antonio Locatelli izvorăște din radioul argintiu și se lasă dus de vânt spre alter ego ul meu – bărbatul cu coadă. Cobor treptele băițuite și vântul îmi trimite informații despre Leroy Anderson compozitor care deși știa 9 limbi străine nu mai există totuși fizic. N-a reușit nici el să păcălească moartea, cum nu va mai exista nici clipa de față în care sunetul trenului (nu și trenul doar sunetul lui) se dezlănțuie pe sub muntele calcaros scufundat în războiul norilor vineți. Musca zebră – o sirfidă de toamnă- vine să sugă nectarul gălbenelelor în timp ce o voce feminină suavă își desfășoară litaniile clasice, chiar preclasice (ne plac clasificările). Ambele sunt acompaniate de preumblările agile ale întunecatului Fantomiță, dus- întors, pe balustrada scării de lem, pe sub nasul meu, sfidând rudenia noastră ambiguă, mai degrabă inexistentă : e un fals și temporar ginere ale meu. Soarele filtrat prin norii de plumb aruncă o lumină bizară, de eclipsă – cadru pentru partea a 3 a Concertului 59 în mi minor pentru pian și orchestră de Moszkowsky. Privesc cu capul dat pe spate (așa cum mi-am promis) marele fag care ascunde ceva printre frunze: mici și multe fructe brune. Șoseaua ca un bumerang e traversată de două femei, una după alta: fese și sâni mișcți energic, în timp ce în atmosfera tot mai întunecată și mai umedă o americancă de peste ocean cântă într-o engleză pocită. Femeile sunt la fel de  naturale și de puternice ca bărbații – din acest punct de vedere ar trebui să încercăm să le înțelegem și să le iubim: frățește. Concertul 59 are un nume: America lui George Guershwin, aflu în timp ce începe ploaia - vis dureros pentru cei arși de vii în câmpie. Iată-i urmele stropilor mari ca niște lăbuțe de pisoi pe dalele de un roz putred și pe capota matizului cu care vom părăsi acest colț de rai, mâine. Fatam e cam apatică dar nu pare să-i fi făcut vreo rană Floriul. O fi regretând și ea că pleacă? Venirile, strările și plecările astea! Cum pot ele exista și cum pot practica acest lucru cu atâta crudă seninătate? Cum de nu putem trăi altfel și cum poate fi viața ce ne-a fost dată, imposibilă fără ele? De ce nu putem trăi liniștiți într-un loc, cum face pădurea? Bănuind după datele meteo că așa vor fi ultimele două zile aici – impracticabile pentru plajă, alaltăieri am stat 2 ore la soare și mă ard și acum umerii. Avem o dimineață montană tipic înnorată, cu ploaie și muzică simfonică și chiar și cu o blondă trupeșă, cu fund puternic, trebăluind pe sub umbrele, în fața vitrinelor tot mai misterios întunecate: până la negru obsidian. Într-o astfel de dimineață aș putea reintra dacă mi-ar fi dat norocul, în contact cu satisfacții erotice uitate. Dar nu se pune, cum zic puștii. Femela de măcăleandru are o colorație discretă până la umilință, în comparație cu masculul: are doar vagi nuanțe de cafeniu pe gușă. Dincolo de suprafețele vitroase ale barului s-au aprins beculețe în tavan, s-a dezlănțuit muzica abia auzită de aici și nu e exclus să se consume cartofi prăjiți și mititei iar chelnerii stilați să strivească în îmbrățișări ocazionale sânii chelenrițelor amețite de cognacuri și romuri cubaneze. Nu contează dacă asta se întâmplă într-adevăr sau doar în mintea mea. Rostogolirea roților trenului în jurul osiei lor este eclipsată de sarabanda ploii pe acoperișurile de tablă. Perle de apă se unesc și se despart pe treptele proaspăt băițuite iar streșinile aruncă jeturi de apă din burlanele de cornișă ca niște armăsari. O ”iapă” cu umbrelă se oprește sub marele fag și comandă un taxi dar întârzie destul ca să am prilejul s-o invit în cerdac și să-mi dau seama cât de frumos miroase. Îmi spune: – Vă știu de 3 ani. Anul ăsta ați făcut plajă. Se vede și se aude tot peste drum. Suntem ca niște vecini în aceeași curte - Daa? Ce fac eu aici? – Bei bere, fumezi, citești și scrii. Pisica doarme? Îi ofer o cafea, zice mersi – Vrei și o țigară? – Da. Pleci mâine? – De unde știi? – De la Getam, fata care face curat la voi. – Ești din județ? – Din Orașul Ploilor. Însă prefer compania muntelui și a bărbaților. – Ca și mine. Îți place ploaia? – Mor de plăcere! Sunt ”Pește”. Sunt hidrofilă – Zău? Folosești cuvinte.. - alese? Am studii - Și ești cameristă? – Da dar nu curvă. Câștig din bacșișuri. – Reziști ofertelor domnilor generoși? – Ce prostie! Ar trebui să-ți ceri scuze! – Scuze! Și eu te știu pe tine. Te plac. – Mai vii de acasă! Pleci mâine? – Da. Plouă. S-a terminat canicula. – Ăsta e Andrés Segovias – Ești dată naibii! – Uite taxiul! Ne vedem la anul! Pa! Două litere expediază în neant o vară. Femeile sunt mai tari ca noi bărbații. Pian în ploaie. De ce plouă atât de mult la munte, pe stâncile pe care nu crește nimic? Această zădărnicie compensatoare nu ne lasă s-o luăm razna cu impresia de util, de necesar. Curg râuri de apă pe șoseaua în curbă, plouă camdesus, marele fag înregistrează pe discurile frunzelor concerte simfonice și melodii de estradă, lumea merge cu orice preț mai departe, mai departe, mai departe, până la capăt.  Și înapoi, cu noi sau fără noi.

   10 aug. La ora șapte un nor de convecție

mic, firav, născut din evaporarea apei din văi, plutește peste peisaj. I-am adus apă în pat Fatamei cea agresată de Floriu apoi ea a prins o muscă din poziția culcat. Semn bun sau rău? Readormim cu ușile închise și visez un avion care se multiplică dar nu în avioane ci în extratereștri cu partea de jos din fulgi. Sunt femei. Una care îmi spune că mă place are sub fulgi un cur rotund, de toată frumusețea. Visul s-a complicat, femeile au devenit bărbați ai unui popor nociv, urât și rău care au declanșat teroarea. M-am trezit, am băut apă, i-am dat și Fatamei, apoi am adormit mângâind-o și am visat că eram în Indonezia unde fotografiam un tort verde cu fructe roșii în timp ce prin geamul acelui uriaș, infinit labirint scufundat care era locul expediției, se vedeau dune albe ca zahărul. Când ne-am trezit, Elis ne-a demonstrat din nou cât de îndurerată e de comportarea egoistă a soră-si și a soțului, comportări care a distrus-o. Unu suferă prin multiplicare. Când devine doi de acelaș sex, se vede clar că cele două părți au aceeași origine. N-o să-i relatez Di Anei această discuție pentru a proteja relația lor și a noastră. Seara, ajunși în Capitoliu, berea Heineken e limpede și cu gust de Muscat Ottonel. E bună la nevoie, pe caniculă, când vii de sus, de la munte cu 130 km la oră pe noua autostradă dreaptă ca în palmă dar care nu te scutește de oboseală. Niște nori ca niște dinozauri au început să mormăie și să le cadă larimi din unghiul ochilor. Preistoria nu a murit niciodată. Această tulburare meteo de un gri întunecat, urât, a fost dorită cu ardoare de oamenii din câmpie: furtună cu tunete fioroase, ploaie, apă, vijelie! Chiar nu știu cum au putut supraviețuit capitolienii. Am remușcări față de ei, mă simt un trădător fugit de rău pe altă planetă și care acum se întoarce la sărbătoare. Stau gol și bronzat în cuhnie și ascult picăturile sănătoase pe tabla zincată a pervazului. E un noroc să ai unde evada din cercurile tiranice. Adorm cu pielea din ce în ce mai umedă și mai rece și visez că înnot ca un pește spadă în ocean.

 Sâmb. 11 aug. Plouă! Tună! Munte după munte

vin și pleacă, nu se știe unde. Fatam zace de trei zile dar a băut apă, a făcut pipi și are botul rece. Gătesc în cuhnie o oală mare de fasole, ciocănele de pui, prăjesc trei păstrăvi dezbrăcat ca la tropice. Mă alint cu nuci prăjite și cu salată de roșii. Mă întreb de ce fata mea e atât de rezervată și nu se bucură ca altădată de venirea acasă. N-am remarcat nici o rană și e destul de voinică să se refacă dacă are vreo zgaibă nevăzută în blană.

  15 aug. Zilele și nopțile  se succed aparent liniștite

dar  repetiția naște și ucide: diminețile și serile sunt nașterile și morțile iar zilele și nopțile sunt viețile și neviețile. Ascult Concerto Grosso de Filip Lazăr (scris la 1800) și mă apuc de șmotru în cuhnie pentru că luni vine Daniel să pună gresie și faianță așa că arunc, arunc, arunc – viață. E viața Saschiei care a tot adunat lucruri. Voiam un bleu care să-mi amintească de albastrul oceanului dar ambianța cromatică mă obligă la o gresie brună ca o umbră arsă (cum să arzi o umbră?). Potriveala și armonia sunt niște dictatori paradoxali de care nu poți fugi. Noroc La radio muzical ascult toată ziu Bach, Mozart, Wagner dirijați de Celibidache și pentru a doua oară, Concertul nr. 4 de Paganini. Grav sau năstrușnic, viața văzută de ei nu e decât un joc iar jocul e patria copilăriei. Când nu mai suntem copii suntem morți, spunea Brâncuși. Esențialul există numai în context; tot ce există în afara lui, se expune ridicolului.

        16 aug., noaptea – e cam puțină lume normală pe lume.

-          Când găsești un om normnal te minunezi. Poate că e firesc: normalitatea e o armonie rarissimă, apropiată de absolut.
-          Dădeam fălci țigării, degeaba - tutunul era ud
-          De ce e apetisant  uleiul de pe cartoful prăjit sau de pe gogoașă?
-          Dar slănina afumată?
-          Nu vorbeam de asta.
   Am ascultat sfatul lui Radu Petrescu: am scris 5 rânduri  ( e drept, fără miez și fără formă). Să încerc ceva mai legat ? 1. Sunt un vulcan. Scot  fum noaptea./ Fapt, imprevizibil pentru observatori. / Nu știu niciodată în ce moment voi scoate fum. / Sunt inconsecvent pentru cei de la suprafață, / incomprehensibil. / Motivele mele le știu numai eu / deși  sunt simple:  nu mai suport să rămân în adâncul încins, / în anonimatul dospit până la explozie / și erup atunci  colosal, în lumină, spre stupoarea / celor adormiți  în  iluzia statorniciei.
 
  17 aug. Am tresărit puternic când am realizat

că am stat în cuhnie 2 ore fără să observ minunăția norilor roz pe terminate, în adâncimea cerului înnoptat – dacă lucrurile și ființele există, e doar pentru că sunt observate. O ciocănitoate fantomatică, de mare viteză, trece prin dreptul noii ferestre și nici n-aș fi recunoscut-o dacă nu scotea țipete percutante. Nu reușesc să prind postul radio muzical de la Sinay și rămân să ascult o melodie lentă, lungă, romantică, mexicană, în timp ce fluturele singurătății umblă cu piciorușe foarte fine,  pe brațul meu bronzat în Africa și la Sinay înainte de a se sinucide în hemisfera ardentă a noii plafoniere.

          22 aug. Îți place cum a ieșit bucătăria?mă întreabă Di Ana la telefon

-          M-am îndrăgostit de ea. Dacă e posibil să te îndrăgosteși de o cuină
-          Ha! Eu în Germania m-am îndrăgostit de o făbrică!
-          Ce fel de fabrică ?
-          De cafea. O bijuterie. Am cumpărat-o!
-          Îți mulțumesc că m-ai ajuat să renovez.
(E plăcut să constați cum o planetă se apropie de tine uneori și te lasă să-i zărești în lumina misterioasă, umbrele reliefului niciodată total devoalat sau atins - dar asta nu schimbă nimic din independența rotirii ei – planeta se lasă privită știind că tu însemni același lucru pentru ea). Privesc pe fereastra laboratorului în curtea interioară unde, dintr-o mașină neagră cu un leu pe bot, coboară o pereche: o blondă cu o față roșcată și un tip brunet, puțin chel, cu ochelari de soare și cu o cămașă albă cu mânecă lungă, mai scund ca ea dar suplu, visător, cu un aer intelectual. O văd mai bine pe blondă: are o față de servitoare de lux care bea de rupe și se vinde pe bani. Cum ar fi să-mi pun o cămașă albă, ochelari de soare, să mă sui într-o limuzină capitonată cu piele și să duc o blondă la un local unde s-o las să se îmbete, apoi s-o duc sus, în cameră? N-ar fi bine. O cumințenie a lumii e necesară (chiar dacă trebuie sfidată din când) dacă vrea să rămână laolaltă.  Libertatea pierdută în singurătate se sălbăticește ca un mustang nu mai râvnește căpăstrul, nu-i mai e dor de șa ori de adăpostul unui rost.

joi, 21 februarie 2013

SALTUL PISICII 6


31 iulie. Înnorat, umed, zburlit ca blana Fatamei

e cerul acestei dimineți bătrâne, ciufulite din naștere. E ciudat să aflu de la greci, via Nietzsche – Liiceanu, că Radu Petrescu era apolinic, patetic! Luând totul în serios, neputând depăși capcana minuțiozității, mai degrabă Adela îi e superioară, lăsându-l ca pe un copil să-și facă jocul încrâncenat în obținerea jucăriei sclipitoare - Gloria. Adela e ea însăși artist plastic (pictoriță) dar privește totul, inclusiv pe sine, cu un zâmbet matern. Am încercat s-o scot din apatie pe Fatam dar n-am reușit. E somnoroasă și fierbinte și nimic n-o poate convinge să iasă măcar în cerdac dintre faldurile cuverturilor de lână. Pisicile au o relație specială cu somnul. Dorm mai mult de jumătate din viață dar când sunt treze recuperează vertiginos. Trăiesc între calme ninsori inconștiente și avalanșe irepresibile. E un fel nebunesc de a exista. Nici mie nu-mi vine să ies în frig. Privesc pe geam. Geamul e o invenție adâncă, insuficient analizată de psihologi și artiști. E transparența ascunsă în miezul opacității pietrei, are limpezimea privirii dar nu vede: lasă văzul să se scufunde prin ea, în adâncul lucrurilor ca și privirea Fatamei atât de limpede și atât de goală încât uneori mă sperie când își pironește pupilele ei vitroase în ochii mei fâstâciți de o teamă inexplicabilă - dacă totuși, știe?

    Prima zi de august e umedă, rece.

   Ar trebui să recitesc Pitoresc și melancolie de Pleșu. Nu scontam că aici îmi va reveni dorința să și scriu. Să mă scriu și să mă citesc, să dau jos husa de pe oglindă  și să-mi contemplu în ea chipul montan, care e poate chipul meu adevărat, permanent. De-aș putea trăi mereu în contemplarea peisajului, fără otrava grabei! Dacă omenirea și-ar putea recupera  romantismul ar fi salvată. Avem nevoie să ne salvăm în fiecare clipă din incendiul care suntem. S-au adunat 20 de zile de concediu și simt din nou vacanța chiar dacă e o vacanță forțată în care m-am exilat de frica fierbințelii Capitoliului. Nu-i strică nici Fatamei care acasă stătea mai mult pe dușumea, în locurile unde se producea curent, pentru că nici ei nu-i place aerul condiționat. Din acest punct de vedere nu-mi reproșez că am smuls-o din tabieturi. Afară, pe cele 7 trepte de lemn umed, ceremonia vizitei măcăleandrului și a păsăruicii e stricată de bădărănia  motanului negru, pe care regret că l-am acceptat tacit ca ginere temporar. Am fost la piață și am făcut și plajă, ceea ce nu credeam de dimineață. Seara, Beethowen și  Epistolar de Liiceanu. Destule satisfacții pe ziua de azi - modalități de a mă sustrage fluctuațiilor timice, scriind nevăzut, necunoscut, în timiditate-mi chiar dacă nu am suficientă nebunie ca să scriu și despre altceva decât despre mine. Sau poate am prea multă, poate îmi împing eul la ultima limită, identificându-mă hipnotic cu obiectul și nu mai am cum să-l văd. Înainte de culcare meditez: cele două surori văzute în alb și negru ar fi  Binele și Răul, alternativ; pinii ornamentali ascunși printre cei comuni, sunt semnul exotismului,  un alt titlu al jurnalului  numit Chipul din geam ar putea fi Turtureaua de silex, nimic n-ar fi posibil fără geometrie, am reconstituit independent, unele cugetări din mituri, ale grecilor, apolinicul și dionisiacul, pe cele ale lui Rousseau, Nietzsche, Cassirer și niște ide de fizică cuantică. Mintea oricărui om o ia natural pe aceste căi, cum se întâmplă cu istoria omenirii în Împăratul muștelor de Wlliam Golding. Poate că ele există în Inconștientul cognitiv colectiv. Gânduri care nu mă fac să mă admir și să mă iubesc cu un milimetru mai mult. Mult mai puțin, da.

 2 august. Dimineață poleită în aurul soarelui și al

 unui concert de pian. E ciudat ce frumos știe pianul să se îngemăneze egal, cu soarele și cu noaptea, ca visările frenetice cu singurătățile melancolice. Există trape, chepenguri de transparență în opac, ce duc în abisuri de lumină, trape către armonie în zgomot, guri de peșteră spre misterele ascunse în muntele banalului, intrări de mină care țin ascunse pentru temerari anonimi, comori sustrase frivolității suprafețelor. Poate că Răul Opac, apără, ca o poartă de castel medieval, prin îngustimea și viclenia lui dură, valoarea. Poate că neînțelesul e dureros, fiindcă e luat drept naivitate sau prostie, deși el nu face decât să apere un înțeles fragil, neadaptat relelor existării, ca o  ciocârlie expusă eroic vânătorului pentru puii din iarbă. Puii aceștia sortiți zborului în lumină și meniți cântecului fericirii înțelese. Toate se petrec sub ochii noștri acoperiți de ploapa groasă a clipei opace ori în pupilele dilatate până la orbire, de lumina căreia nu i-a făcut față.                               

joi, 14 februarie 2013

SALTUL PISICII 5


   Luni 16 iulie. Despre Radu Petrescu:

  nu îngâmfarea ci dezamăgirea produsă de insuficienta percepere a operei lui, e uriașă. El e un  războinic onest, încleștat în lupta pe viață și pe moarte pentru cunoașterea culturii și pentru producerea ei. Având parteneri atât de mari - marii maeștri - cu ei e obligat să se compare, prin ei e obligat să se autoevalueze, de aceea pare încrezut: e evident că pentru a-l înțelege ai nevoie de alte unități de măsură. Cele divine. Și el știe asta. De aceea nu e de mirare că își neglijează realul biologic: are leafă de mizerie, e bolnav dar nu are timp pentru preocupări secundare, fiind atent doar la lansarea obiectului zburător care este el de fapt. M-am apropiat de autor oarecum în tâmplător, atras ca un copil de curcubeele petelor de petrol de pe suprafața unei ape și iată-mă după câțiva ani de lectură, rătăcit în abisuri oceanice. Cum voi mai putea reveni la țărmul vieții mele superficiale, unde broaștele clipelor sar în bălțile călduțe dintre tufele de izmă? Fiind absurd de inversată, realității îi place să-și ascundă în umilința aparenței, uriașa-i forță, deghizată în făpturi insignifinate, fragile până la patologic. Dacă și-ar da seama de nulitatea lor, aparențele fastuoase s-ar sinucide pe loc și atunci ar fi pe lume o duhoare insuportabilă. Face bine Cel ce îngăduie lumea așa cum e! Cobor la Elis care mă tratează cu o afinată făcută cu alcool de contrabandă bulgăresc, procurat de mine anul trecut, la cererea ei: - Bea dacă ai curaj! Mie Di Ana mi-a spus că pot să orbesc, așa că n-am gustat și nici n-am mai dat la nimeni. Eu însă o cunosc de mulți ani pe bulgăroiaică și știu că are clienți fideli pentru alcool. Dacă ei orbeau, n-ar mai fi adus așa ceva. Beau un pahar de probă și văd perfect. Elis îmi oferă toată sticla. Continui lectura jurnalului lui Radu P. Nu e ușor acum, după ce autorul nu mai trăiește, să încerci să afli tu ceea ce el n-a aflat scriind. Pare o misiune ciudată să citești un astfel de jurnal, o obligație testamentară menită unui cititor de texte cifrate, care nu știe cifrul. Ascult muzică ore în șir. Realizez că pierdem lecția pe care ea ne-o dă: viața trebuie trăită numai în stratosfera ei, în beția purității, făcând abstracție de boasca din care provine. Îmi plac concediile aici, la Sinay, în această casă a Di Anei, unde intru instantaneu, în transa locului. Mă las antrenat de bunăvoința peisajului care nu mă oprimă, mă lasă liniștit, ca și când aș fi singur. Contează acest calm pentru mine acum, când sunt practic într-o criză permanentizată. Cercetarea la microscop m-a golit de toată minuțiozitatea  și răbdarea. Simt o chemare spre mai mare, spre macroscopic. Geniul nu are nevoie de timp dar eu nu sunt geniu, sunt furnică. Scrisul e seducător dar eu nu-mi pot permite s-o iau de la capăt cu o altă carieră când capul meu e înghițit deja până la coadă, de timpul care se întinde ca un șarpe lung și încăpător în urma mea.. Nici măcar un cititor organizat nu sunt, sunt un biet ignorant anonim. Deși anonimatul protejează iar după cum crede Radu P., marile daruri ar trebui acordate numai oamenilor neexpuși, nesuiți pe nici un piedestal, neobligați să apere nici o poză și nici o firmă. E cazul pustnicilor din pustie. În ce privește scrisul, el crede că ”orice om poate scrie o carte: a propriei vieți... pentru scriitorul care compune și jurnal e mai complicat; trebuie să instituie un sistem subtil și dramatic de corespondențe între jurnal și restul operei”. Dar dacă scrie numai jurnal? Dar dacă nu există ”restul operei”? Atunci bea o afinată orbitoare, face un traseu circular prin pădurea urșilor, privește la televizor acuplarea balenelor și abandonează tentativa de a nota ce vede și ce simte. Orice jurnal e înspăimântător, ca oglindă a ceva înspăimântător: efemeritatea. Trenul trece prin răcoarea din vale cu mii de rotiri de roți pe minut. Primesc cu recunoștință acest dar al timpului în care m-a lăsat să scap de cățeaua mică și rea a căldurii. Sper să nu fie nevoie să plătească cineva acest bine, pentru că se spune că totul se plătește într-un fel, pe lume. Minunată e muzica grea în surdină, ca aisbergul în ocean, în timp ce la suprafață, trece  pe la poartă limuzina neagră sclipind pe bumerangul șoselei. Prin sticla lacrimilor mele neprevăzute, rotunde ca mărgelele, te văd pe tine, frumoasă și iubitoare mamă, în norul alb ca un înger deasupra lumii – De ce ai ochii roșii? Mă întreabă Di Ana pe care n-am observat-o când a urcat cele șapte trepte de lemn. – Nu sunt roșii, sunt verzi ca obsidianul înainte de a se răci.

   17 iulie. Nu e doar o simplă trecere

 a blondului (spălăcit) băiat, ținându-se de mână cu fata lui și holbându-se în curtea noastră misterioasă ( pentru că se prăvălește într-o spirală ascunsă, pe treptele ce înconjoară casa). Cred că ajunge la ei muzica subtilă a lui Alban Berg, În memoria unui înger de la radioul din cerdac.  Ei sunt în clipa asta în posesia fericii pe care eu nu am avut-o sau dacă am avut-o nu mi-am dat seama, ceea ce e acelaș lucru.  Azi jurnalul la care citesc mi se pare enervant de minuțios dar e  consistent, acaparant. Trecând de jumătate (la pagina 250), pot ține mai ușor cartea în mână și sublinia rândurile despre feeria atroce a tăierii porcului în locul căruia autorul se pune pe el însuși, omorât barbar iarna, cu un cuțit rece, pe zăpadă, sau despre negrul cumplit al unor benzi de desene animate care valorizează  lumina în picturile lui Horia Bernea și Vasile Varga. E un connaisseur. Ce au asemănător  amintirile mele din copilărie de parcă ar fi surori cu ale autorului?:  străzi desenate în peniță, curtea cizmarului, băieții d,lui Ionescu, foarte bine crescuți, mari constructori de planoare, unul dintre ei, Nelu, i-a cartonat într-un singur volum piesele lui Corneille publicate în fascicule la Hachette. Scrie despre ei, pentru că la ei a văzut prima oară, în niște vechi almanahuri, gravuri în genul regăsit de curând în lucrările lui Bernea. Întrebarea ar fi de ce subliniez eu amintirile altuia, în timp ce pe ulița de asfalt curbă ca un bumerang, rece-nsorită, trece un bețiv subțiratic, cu mâini ca niște grisine, încleștate pe sticla golită pe jumătate. Trece bălăngănindu-se fericit și ușor, ca un fulg de nea picat din văzduh. ”Câteodată scriem nu pentru ce scriem, ci pentru a pune indicatoare în haosul nostru. Încercăm a încercui poesia înainte de a o lua în brațe și de a o fixa pe hârtie”, lămurește R. P. Dar ce aud? Iubitul nostru Claudio Abbado are 79 de ani, luptă cu un cancer și apare mai rar pe scenă dar astfel are mai mult timp pentru..studiu! Studiu pentru ce, când moartea-l încercuiește ca pe o poesie înainte de a-l lua în brațe? Jumătatea de jos a paginii pe care o transcriu acum pe calculator mai cuprinde date despre calmarul uriaș, de 9 m, 450 de kg care trăiește la 1.800 m adâncime, despre faptul că Vivaldi, în plină glorie a castraților prefera ca și mine, vocile feminine grave, că Di Ana nu poate veni până Vineri ( azi e marți), când ne va aduce brânză, ouă de țară nestresate, puricid pentru Fatam și că lucrul cel mai sigur pe care-l poți afla din citirea celui mai lung și adevărat jurnal e că are și el un sfârșit, cum au toate.

   18. iulie. Trezit de la 7, realizez că epopeea

lui Radu Petrescu continuă, deși el nu mai există fizic. Adela, eroina și soția lui, continuă să-i editeze jurnalul cu minuție și acribie (cum e și stilul lui) și chiar și eu, un cititor atașat, sunt un element al continuității, prelungind povestea prin citirea ei. Regret că nu mai am apetitul de a scrie din anii trecuți. Ar fi tentant să notez cum pentru mine viața lui R. P. a devenit încet, încet, mai fascinantă decât opera lui. E un om cu destinul lui, în care opera și viața se amalgamează, totul devenind un hibrid, un conglomerat compact. Așa mi s-a întâmplat și cu Pavese, Huxley, Hemingway, care s-au sinucis, cu Ernst Jünger care a trăit 103 ani. Oare mă mai pot euforiza aici, realitățile locale proxime, visele, miturile și zborurile impalpabile? Noile lucrări edilitare de la Vila Șoimului constau într-o terasă de lemn suspendată deasupra Prăpastiei Scurtăturii sub care, printre contraforții ciclopici s-a amenajat un garaj iar clădirea a căpătat un aspect de castel medieval. Aștept ca printre scrâșnetele scripeților parasolarelor, la unul dintre geamurile ritmice, cu acoperișuri ascuțite ale mansardei să-mi apară chipul unei prințese cu plete bogate. Trăind în acest amalgam de exterior modificat de interior, mai pot avea pretenția unui adevăr unic? Nu țin minte dacă ieri, după ce m-am îmbătat cu afinata tare am strivit-o în realitate, sau în vis, pe Elis, într-o îmbrățișare, în strigătele ei încurajatoare, dacă ea a închis ușa de metal cu telecomanda în timp ce ne rostogoleam pe mocheta holului, pe halatul ei alb de gospodină, sau a fost o halucinație. Îmi amintesc doar paradoxalul ei rămas bun care prin brutalitatea lui intimă pare să confirme că a fost  real: Pleacă și lasămă-n pace! Deci nu pot ști dacă vechiul nostru joc a scăpat atunci de sub control sau e doar amintirea unei derapări virtuale. Mă simt ridicol scriind asta, în timp ce-mi persistă în plămâni iluzia olfactivă a parfumului părului ei bogat. Le scriu, totuși, pentru că în adolescență m-a enervat  Adela lui Ibrăileanu. Mi-ar fi plăcut să o văd sărutată și iubită de iubitului ei mai vârstnic care ”nu vrea ce vrea”, după cum spune eroina. Suntem hibrizi de carne și vis, fiecare parte neputând să-și piardă independența în trăire. Și în dimineața asta rece dar binevenită după cumplita caniculă din câmpie, când în cerdac îmi simt degetele de la picioare congelate iar soarele e mahmur, toate pe aici par la fel ca acum trei ani dar nu sunt: lipsește măcăleandrul Gușă Roșie și Codosbatura deși aseară am văzut Sitarul și am auzit Corbul între rafalele Trenului iar mai devreme, în miezul zilei, când am făcut nudism pe banca de lemn din unghiul ascuns al Casei, m-au salutat cu țipetele lor isterice lăstunii. Ascult Sonata barocă de von Biber înregistrată la Freiburg, amintindu-mi de zilele petrecute cu ”lupii mei” în deșert, în corturile risipite ca niște flori absurde printre bolovani, pe țărmul african al Atlanticului. Mai am câteva pagini din penultimul jurnal al lui Radu Petrescu, noroc că mai există unul dar păcat că e ultimul, pentru că odată cu el se termină și viața autorului. – Ce-o fi în capul tău? Mi se adresează în treacăt în loc de binețe Elis, care se strecoară pe lângă mine cu o omletă caldă pentru Saschia, într-un halat alb identic cu cel de ieri dar altul, pentru că e perfect apretat – poartă streci negri mulați și coama ei de mustang  e strânsă într-un șnur negru. E nerujată, nerimelată și modestă ca o Gretchen de provincie dar lasă pentru connaisseuri, o dâră de parfum fin. Un nor alb ca o pânză de corabie trece pe deasupra marelui fag, în timp ce cântă Barbara Streisand și Frank Sinatra într-o piesă de Gershwin. – Ești ciudat! Îmi spune Elis coborând cu un zâmbet mic, cele 7 trepte de lemn. – Toți suntem, îi răspund în timp ce mă sună la mobil Di Ana din Capitoliu. – Cum e acolo? – Genial! – Nu genital? – Geniul e în amănunte – Dă-mi! – Nori albi, cer albastru, fagul uriaș înclinându-și o creangă spre noi, pământenii. – Au apărut chelnerițele? – Da: una blondă, cu sutien alb – Aia cu fund bombat? – Ja! Tu când apari? – Vin Vineri să fac plajă. Ce să-ți aduc? – Cognac și șampanie –  I-ai pus gând rău blondei? Te-ai încins? Credeam că numai pe noi ne-a încins canicula.
Dacă mă uluiește ceva în penultimul jurnal al lui Radu Petrescu e suferința lui cumplită, produsă de neînțelegerea valorii romanului Matei Iliescu de către criticii oficiali. Avionul de deasupra mea evoluează lejer, nepăsător față de relieful de jos -  nici de nori nu se sinchisește prea mult.

   Joi, 19 iulie. E bine să scrii măcar cinci rânduri (cu miez)

pe zi – sfătuiește R. P. în penultimul jurnal pe care l-am terminat aseară și am trecut la ultimul. După mine poți nota și lucruri modeste, pentru că orice formă, oricât de vagă, are un miez și o coajă. În cazul de față dramatismul vieții Scriitorului trece pe primul plan, înaintea Operei, care rămâne în urmă, ca pretext.  Jurnalul – viață devine în lectura mea, un roman fluviu al literaturii noastre. În paginile din 19 mai notează din 5 în 5 minute drumul cu trenul, numele stațiilor, ce vede și ce aude în trenul de Pietroșița, unde îl așteaptă în casele moștenite sau cumpărate, prietenii  Mircea Horia Simionescu și Țoncu. Descrierile de o minuțiozite violentă, nu sunt un tic, ci o dezlănțuire conștientă, disperat poetică. Știa ce face! Țin în mână aici, la Cumpătul, unde a fost și el, volumul care închide viața lui din ultimii cinci ani și privesc în el spectacolul  sfârșitului unei existențe. Fatam sare pe masa pliantă, se așează cu labele din față pe fila scrisă și mă privește în ochi cu o privire transparentă, ciudată, ca o fântână fără fund. Practică rar acest mod de a mă privi și niciodată nu știu ce vrea să spună deși pare ca ea știe tot, inclusiv faptul că eu nu o înțeleg. Penultimul volum al jurnalului, răsfoit de vânt, rămâne deschis la 20 mai, 1976 unde sunt însemnate doar două rânduri: Știință a semnelor care anunță producerea unui fapt îngrozitor. Semnele pot fi utilizate fără faptul pe care-l anunță.  Convenabilă propunere, de care voi ține cont și pe care o voi aplica; am deja o superstiție, instalată printr-o căzătură urâtă în interiorul casei și prin dispariția mamei între două sejururi aici.


   Vineri, 20 iulie. Al doilea sfârșit de săptămână cu caniculă

în Capitoliu dar aici e răcoare și rouă pe matiz; de la 6.30 la 7 mi-au înghețat urechile în cerdac. E multă răcoare dar și multă liniște pe care piuiturile paseriformelor (codroși, pițigoi, țoi, presuri) care-și ascut șișurile în laringe, nu o tulbură, o accentuează. Ar fi o dimineață perfectă, tipică poienii multiplicate în glasvandurile generoase, perfect lustruite ale teraselor, dacă nu mi-aș da o mare notă proastă, cuprins de remușcarea că am avut curiozitatea frivolă, băbească, să mă las atras cu nerușinare de spectacolul tragic al intimității unui bărbat și al familiei lui, oglindit în jurnalele citite aici – pentru că asta am făcut. Toată săptămâna, marele fag a fost rezervat iar acum e de-a dreptul încremenit cu toate cele 450 de mii de frunze, absolut nemișcate. Liniștea compactă, vâscoasă, deși transparentă, nu se lasă barbotată de trecerea vijelioasă a unui matiz alb și unui Logan albastru, din care coboară cele cinci fete de serviciu la Vila Șoimului. Am închis de dimineață ușa dinspre balconul vestic, lăsându-le să doarmă la căldură, pe Saschia și pe marțafoaică. O sun pe Elis care m-a rugat s-o trezesc la 9.30 să facă omleta și să pună aspiratorul că a zi e Vineri și vine marea șefă Di Ana. Venirile și plecările ei periodice creează mici evenimente. Minunat soare, minunat aer tare care învinge fumul de tutun, minunate petunii roz scăldate în muzica în surdină – clipe de fericire în inconștiența universului mineral mort, a celui vegetal dintr-un regn străin totuși și chiar al omenirii preocupate doar de prosperitatea ei materială. Când trăiești scriind, minunată e această vizită intimă anonimă a Poesiei – parcă prinzi putere s-o duci în continuare o vreme, cât, nimeni nu știe. Azi o așteptăm deci pe Di Ana iar eu răsfoiesc Prigoana plăcerilor, de Michael Onfray: propune o erotică solară indiană, un păgânism trăirist contra creștinismului morbid, întristător. Mie ce mi-ar putea da dreptul să judec în vreun fel lucrurile? Ca zoolog am optica măcelarului: dreptul sângelui, al foamei al excreției, al sexului al acceptării organelor moi, scârboase și călduțe ca mațele, ficatul inima sau al celor dure: oasele, cartilajele, acceptarea nașterii băloase urmate de devorare, de dispariția într-o burtă de prădător sau de  absurda putrezire.

       21 iulie. În  răsăritul auriu, zborul muștelor zebrate

răsună infernal deasupra jardinierelor cu  gălbenele (Saschia le zice vâzdoage) alertând păianjenul care și-a întins firele răuvoitor de fine, date de gol de o sclipire argintie. La 10.30 apare Di Ana de jos, în pași moi, de cameleon, ca să nu trezească somnoroasele. Se pare că am intrat în ritmul liniștii dătătoare de libertate și al senzației atemporale al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Până aici sunt 4 rânduri jumate.

   21 iulie. Nu-mi dau seama ce se întâmplă

în ultimele 45 de pagini din viața lui R. P. O ia razna? Poți înnebuni crezând că ai relizat o oarecare, o bună, o mare sau chiar foarte mare operă dar care nu ți-e cât de puțin recunoscută. Eram îngrijorat de cum voi putea trece peste aceste ultime zile de viață ale autorului care mă fascinează de câțiva ani. Sunt ”turburat” în dimineața asta formidabil de luminoasă și de intensă în care canicula ucide cred, mii de oameni în câmpie deși autoritățile ascund faptul cu o cruzime strategică. Beau o afinată cu alcool bulgăresc de contarabandă și apoi o bere, ceea ce nu e bine, îmi dau seama acum – peste puți timp va fi excelent, desigur! În lumina blândă a soarelui prin care trece ca un nor un mare câine alb, în preocupări și planuri culturale din partea scriitorului care nu știe că mai are foarte puțin de trăit și în anestezia bahică consolatoare, irizată de o melodie romantică, se termină cartea – viață a scriitorului meu preferat. – Noi doi ar trebui să fim o bună bucată de timp singuri și foarte liniștiți, ca să ne putem regăsi, mi-a spus Di Ana la plecare.

    24 iulie. Ieri toată ziua am fost dominat de sfârșitul

”dactilogramelor” jurnaluluiviață al lui Radu Petrescu. Un sfârșit totuși imprevizibil și biologic și ca mod de a scrie. Acest om m-a marcat, m-a făcut să țin enorm la el. Totuși nu cred că poți spune despre tine că ești genial în proză, în critica literară și în artă. Măcar ca exprimare, pare  atins de patologic. Poate e de vină hipoxia cerebrală dată de insuficiența cardiacă, toxinele acumulate în sânge ( nu sunt specialist nici în fiziologie nici în cultură) dar cred că această refulare disperată, chiar îndreptățită de oprimarea politică, ar fi trebuit prezentată mai reținut. Tot ieri a fost o zi caldă cu cer albastru, pe care s-au plimbat mari nori albi, pe deasupora frunzelor mișcătoare ale marelui fag și peste arabescurile sonore ale lui Fantomiță, îndrăgostit fără speranță de indiferenta Fatam. De toate aceste privilegii nu au avut parte locuitorii Capitoliului, bântuit în continuare de caniculă. Ieri noapte pe la 4, a fulgerat și a tunat puternic peste nechezatul hergheliilor de trenuri ascunse în vegetație. Stau în târnaț sau cerdac,  unde citesc și înțeleg ușor spre mirarea mea, limbajul sofisticat al lui Onfray - povești filosofice despre trecerea din tărâmul aparenței închise în suficiență, în cel al libertății visului. 1. De zece zile motanul negru emite semnale radio pentru Fatam / care mai stârnește încă pasiune /  curtezanilor plini de hormoni, / bogați, liberi și nefericiți. 2. Vom sta mult aici, / lângă bumerangul căzut al șoselei / încercuiți de pădure și răcoare, / privind dimineața și ceața / pe coamele bizonului de calcar, / sfidând canicula câmpiei / unde sclavii asudă pentru bani. / Vom sta aici, în umbra tremurătoare pe file / a mușcatelor, a vâzdoagelor, a trifoilui și a norilor, / vom sta aici până la toamnă, desenând  cuvinte / până când va trece totul și viața./ Nu-i așa  Fatam? 3. În refugiul boreal al caniculei / pe banchiza fără narvali, trubadurul negru al Fatamei / vine spre mine cu pași nesiguri, de cameleon  / pe balustrada scării de lemn cu 7 trepte./ ”Virtuozul a interpretat un galop la vioara întâi”./  E rotund caimacul cafelei acestei dimineți răcoros însorite / dintre cele care nu știi câte îți sunt date.

   25 iulie. Vânt puternic între elicopterele grele,

pline cu burdufuri cu apă, ce încearcă să stingă incendiul din Parcul Național, iscat acum 11 zile. E localizat la 1800 m, pe o pantă de 80 grade iar echipele lucrează atârnate în corzi. La Bayreuth Festivalul Wagner se desfășoară pe o colină după un aranjament schițat de Wagner - au fost doi soliști care nevrând să renunțe la tatuajele lor pro naziste, au fost înlocuiți cu un bariton din Indochina. Am făcut o oră plajă, m-a înțepat o albină iar Elis mi-a adus un pahar de suc de țelină, morcov, sfeclă roșie cu dedicația: ”Pentru testosteronul tău!”. Personajele zilei sunt norii albi, suculenți, pe cerul de un albastru dur, foșnetul sutelor de mii de frunze ale marelui fag și plimbările calme ale Fatamei pe sub nasul lui Fantomiță și al Floriului Ciolănos, fălcos și  bizar, înrăit, cu o privire urâtă, anul ăsta.

  Joi, 26 iulie. Vila Piatra Șoimului

e numele scris cu lietre mari de tipar, roșii cărnoase,  pe zidul crem, al clădirii cu acoperiș țuguiat. Răcoarea nopții se topește și curge în roua de pe capota matizului cum curg ceasurile  din Persistența memoriei a lui Dali. În razele piezișe ale soarelui pe cele cinci  mari și lustruite suprafețe vitroase ale barului ”La Marmote”, marele fag adastă încremenit în poleiala de aur a zorilor. Încerc, deși știu dacă voi reuși, să fixez în cuvinte ca pe o insectă în chihlimbar, liniștea acestei noi dimineți norocoase din viața mea. Un bătrân cu păr alb stă aplecat peste balustrada dinspre prăpastie a vilei și fumează sub norii albi, subțiri, dirijați de un curent nevăzut. Norii mei de fum sunt antrenați de curentul de muchie al acoperișului de țiglă, printre petuniile mov și vâzdoagele galbene. Bătrânii nu sunt mai liniștiți decât cei tineri în ultima lor parte de trăire. Mijlocul și miezul sunt mai opace, mai sigure, apărate prin distanță, de granițele exteriorului. Restul e poesie: Fata blondă, zdrobită  de o întâmplare nefavorabilă, /stă de ani de zile acolo / în carnea ei albă și fragedă / în peisajul verde și umed / așteptând roata norocului să-i aducă numărul câștigător. / E ceva dramatic aici, sau e doar impresia mea?

     Sâmbătă 28 iulie. Să dormi mult și să visezi frumos

Nu e puțin lucru. Am încetat să mai produc timp aici, în cerdacul din care privesc ploaia căzând cu picături mari și rare, din cerul fără nori. Norii albi din spatele acoperișului de țiglă nu există dacă nu-i văd eu? Ba da, numai că sunt plasați pe alt segment al circumferinței. Te poți simți liber  în centrul unui joc? Punctul de maximă interioritate numit centru, nu e liber – e prizonierul exteriorului lui: chipul. El depinde de ceea ce (i) se întâmplă la periferie. Bucuria sau mâhnirea acestui chip influențează interiorul, iar suprafața depinde și ea de centrul ei nevăzut. Suprafața e centru expandat ce poate fi văzut, citit, înțeles. După Herbert Mead joaca și jocul sunt lucruri diferite: joaca e a copilului și jocul al adultului. Jocul de arșice e un joc cu 5 pietre: Pente Litha sau Fangsteine.

  29 iulie. Dimineață proaspăt eclozată în răcoare, liniște,

 în umbra crestelor poleite de aurul zorilor. În verile caniculare ale câmpiei, e o fericire să te găsească dimineața la munte, în piuiturile păsărelelor delicate, citind o carte interesantă - Om și simbol. O astfel de dimineață e ca o femeie dorită care și-a scuns cu grijă  intimitatea dar acum a o mai apăra e absurd: e timpul să se lase cunoscută până la ultimul pistrui, cum se lasă observat de aproape, penajul de pe gușa roșie a măcălendrului pe grilajul Porții Formale. Dacă aș intitula jurnalul de până acum pe care îl numisem  ”Chipul din geam”, Poarta de sticlă, în care Elis ar fi Poetesa elicopterelor? Mă întreb de ce și mai ales de când nu mai crede ea în Dumnezeu? Ce s-a petrecut în sufletul ei atât de dureros și de violent, ca să ajungă să nu mai creadă, când avea icoane peste tot și nu adormea fără o rugăciune? Ariadna mă anunță telefonic că o prietenă de-a ei, fostă cântăreață de operă va susține un concert la Cazino ul din Sinay în cadrul Academiei de vară unde mă invită dar nu voi da curs. Care dintre noi îl plăcea pe celălat în copilărie nu mai știu, dar eu  pe mine am încetat să mă mai plac. Poate iubi o femeie un bărbat care se disprețuiește? Se întreba Radu Petrescu. Femeile cad pradă fanfaronilor pentru că ei se mint și pe ei așa de frumos încât cred și ei. dar mie nu-mi place să mă mint. În ”Om și simbol”  Liiceanu spune că în arta dionisiacă muzica e o limbă universală, exprimând elementul metafizic preexistent fiecărui element fizic al lumii și că prin ea participăm la spectacolul esențelor.  Artistul dionisiac nu mai vrea să dubleze lumea prin arta lui, orgoliul lui de autor s-a stins; muzica fiind independentă de imagine, de aparență, nu poate minți nici măcar involuntar. Poți uita vorbirea cântând, mersul dansând, decola din dans în zbor? Mă întreb în timp ce mă delectez cu coniac la cafea și cu un zbor de fluture portocaliu pe deasupra ochiului ciclopic al matizului, în care se reflectă  azurul dimineții. Iubito, tu ai fost o pasăre mare / care m-ai luat pe aripa ta / ca pe un strop din spuma mării / și m-ai suit spre soare / până am pierit fără durere, în fericire.

    30 iulie. Zi gri-înnorată, cu picături de ploaie

 în răcoare, piuituri de măcăleandru în tufele care ascund crestele calcaroase,  vals briliant și răbdare a mea față de patrulările muștei de carne pe carnea mâinii mele și de ronronitul mașinii de gunoi din fața intrării restaurantului Kuib. Aflu despre frumusețea tragediei vieții noastre în viziunea grecilor nemuritori, din Liiceanu: încrâncenarea ta este doar un fragment din jocul universal. Eroul poate să cadă:  o plasă îl prinde și-l reașează în viața eternă. Omul e o simplă zbârcitură pe suprafața lumii. Mă simt odihnit, mulțumit și jucăuș ca un copil. ”..Asemenea artistului și copilulului, se joacă și jocul veșnic viu, înălțând și distrugând cu inocență. Făcându-se pământ și apă el strânge laolaltă asemenea unui copil, grămezi de nisip la malul  mării, le înalță și le nimicește apoi; după o vreme își reîncepe jocul. Conflictul și destrucția devin momente necesare într-un proces de creație universal și nu prilej de spaimă sau milă, într-un univers tălmăcit moral.” - principiul ludic al lumii după Nietzsche. Ascult Chopin, Bach, List, citesc, o smotocesc pe Fatam în rarele ei momente de trezie, pe tărâmul Sinayului: 1. În zile ploioase omul n-ar trebui să facă altceva / decât să asculte muzica –  ploaie a tăcerii, / să scrie poeme, rugându-se ca ea să nu se mai oprească /și chiar să nu mai fie lumină / dacă în lumină arde nefericirea. Fete frumoase trec pe la poartă purtându-și cu grație povara frumuseții efemere. 2. Ploaia nu poate fi apreciată în Cera Pungi / ci numai în deșerturi / în bărăgane pârjolite, / dar ca și sufletul, atât de fertile  - Eu înțeleg spiritul poetic al oricărui om, protestează Saschia din camera rustică când îi mărturisesc că nu știu cine ar putea agrea aiurările poeților nepublicați. 3. Înfășurat în treningul gri pufos  ca puful de Eider, / înfășurat și strâns cu șnurul pe gât / mă las îmbrățișat de tangoul ploii, / de  viul Chopin  despre care viul Mozart scria: / jos pălăria, e un geniu!  /Și ei sunt din ce în ce mai vii, / proapspeți aici, împreună cu ploaia. / Ignor lamentările crainicului: e jale-n câmpie! pentru că ăsta e principiul ludic al lumii:/ fără spaimă sau milă. 4. Plouă pe treptele de lemn uscat / ale inimii mele de vacanță,/ calmă sinucidere a oboselii în singurătatea / în care trag beat, din țigară în aerul tare, în burnița  nepăsătoare. / Stropi cad pe filă, de ploaie adevărată, / râvnită de vechii locuitori ai deșerturilor / o valoare nebănuită / de cei pentru care deșertul acum începe./ Plouă liniștit, firesc, acest dar prea bogat pentru oricine, / când de căldură se moare-n câmpie/ E seară și plouă de dimineață, încă și încă și nu pot vedea altfel ploaia asta decât ca pe o amintire nesecată a celor mai umede păduri tropicale, ale bogatelor lor plete turgescente, de care moartea n-a învățat să se apropie nici măcar noaptea și cu atât mai mult în lumina soarelui. 5. Plouă. Nu te gândi la deșerturi, / nici la cele străbătute, nici la cele  nenăscute. / Plouă. Fata de dincolo de geam / e acolo de o mie de ani. Plouă ca o nebunie acvatică / în mintea unei planete aride – cercuri infinit rotitoare în inconștiență, / vis al oceanelor căzătoare în imposibil. 6. Scrii? Nu scriu, citesc  ce e scris printre rândurile dese ale clipelor: nu există zi, doar o tulbure impresie / în care trăim cu toții. 7. Dacă înnebunind aș fi fericit, / aș dori să înnebunesc pe loc, chiar acum și definitiv,/ până la sfârșitul vieții mele de melc, / să nu-mi mai prelungesc chinul, / să devin locuitorul reflexiei, al scânteierii  rapide, incomprehensibile.