CARTEA VISATĂ
( Sentimentul oceanic)
Am visat o carte de dimensiuni medii. Filele din carton lucios, nu erau scrise ci reprezentau coperţi de cărţi nepublicate. Deci fiecare filă avea altă culoare, alte imagini şi alte titluri. Era un album de coperte. Nu înseamnă că dacă erau coperţi, numărul filelor era mai mic decât ale unei cărţi de aceeaşi grosime, pentru că erau dintr-un material fibroelastic şi la închidere el se comprima. Grafica îmi permitea ca de la o singură privire să am imediat în minte conţinutul fiecărei cărţi. Cartea avea propria ei copertă şi titlu, se numea Cartea visată. Era o editare modernă, nu se răsfoia, fiecare filă se schimba la o simplă clipire. De exemplu, Avis paradiseus – o expediţie în Indonezia dacă avea pe fond negru o pasăre mov, acţiunea se petrecea noaptea, într-o junglă, dacă avea fond galben cu dune, titlul se schimba în Vagabonzii nisipurilor şi acţiunea se petrecea în deşert, ziua. Dacă reprezenta un munte de gheaţă, o fată cu ochelari de soare şi o pisică cu ochi verzi se numea Somnul Marmotelor, dacă era o pădure după ploaie, cu o picătură de rouă în prim plan se numea Lacrima în Râu iar dacă avea un bărbos încheiat la toţi nasturii tunicii şi un bumerang se numea Expediţiile îndepărtate. Pierdută pe undeva, în adâncul ei cameleonic se afla una cu adevărat tentantă dar greu de redat în imagini şi cuvinte, numită Sentimentul oceanic.
DEVORARE
Sunt îndrăgostit de partea cea mai vioaie a naturii: animalele dintre care, ne place sau nu, facem şi noi parte. De aceea nu sunt rasist şi nici specist. Specismul este discriminarea şi ignorarea dreptului la viaţă al unei specii.
Ce urmează să spun vine de la faptul că doctoriţa Raluca, aflând că am început să gătesc şi mi-a dăruit o carte de bucate de Sanda Marin în care am privit cu mirare nişte schiţe în vedere laterală ale unor secţiuni prin porc, oaie şi vacă şi am aflat şi eu în sfârşit unde se află garful, vrăbioara şi fleica la bietele fiinţe pe care le creştem ca să le devorăm.
Am avut, ca toată lumea (?), sentimentul culpabilităţii în faţa fripturii în sânge, m-am blamat că fac parte din stirpea unor criminali şi a unor vampiri mai răi decât ei, pentru că gândim. Conştiinţa e ceva în plus, ceva deranjant, faţă de toate celelalte specii, nevinovate de acţiunile lor sângeroase.
Dacă devorarea e ceva universal, prezent şi în sistemele fizice, înseamnă că trebuie să existe undeva, nişte devoratori de conştiinţe. Oare în ce bibliotecă şi în ce editură se va fi aflând cartea de bucate cu schiţe laterale sau frontale ale noastre, unde să fie indicate diferite părţi, pe alese: trup, sex, suflet, cum să fim ucişi, partajaţi, frăgeziţi şi consumaţi, cu băuturi fine şi cu muzică.. dumnezeiască..?
CARNETUL ROMANCIERULUI RATAT
Autodidact în onirologie, am aflat că poţi să te antrenezi în a ţine minte visele. După ce am scris Somnul marmotelor la Sinaia , încerc ca după nopţile în care visez, când mă trezesc să îmi amintesc mai cât mai bine ultimul vis şi de obicei, sub el descopăr încă unul. Alteori îmi amintesc mai multe dar numai ca fragmente. Se spune că omul are 1462 de vise pe an.
Cutia de vax şi mătura..
Eram în Veneţia pe străduţele înguste. Eram un tânăr atletic, cu părul castaniu numai inele. Iubeam viaţa cu disperare ştiind că îmbătrânirea şi moartea nu puteau fi evitate. Dumnezeu nu numai că nu-mi dădea dovezi că există, ci dimpotrivă. Realitatea era o uşă de marchiză deschisă, lăsând să se vadă pe podeaua de scânduri murdară, două obiecte metaforice: o cutie de vax negru şi o mătură. Eram conştient în timp ce visam că aceste scene reprezentau începutul şi sfârşitul unui roman al cărui conţinut veridic, înfricoşător şi romantic, pe care acum îl ştiam precis, până la ultimul amănunt, neavând altceva de făcut decât să-l transcriu, lucru imposibil deoarece dormeam, îl voi uita la trezire. Ceea ce s-a şi întâmplat. M-am trezit ameţit de emoţie şi invidie că am ratat şi acest roman care sunt sigur că ar fi avut valoare.
2. Vieţuirea pe drumuri
Eram într-o cabană, într-o pădure tropicală. Pe podea era o şopârlă turtită ca un şniţel bătut, oasele picioarelor erau incluse în carne şi avea doi ochi mici şi negri ca nişte sâmburi de măr. Se numeşte matmata, îmi spune cineva, nu ştiu cine, că pe acolo nu erau decât păsări şi cicade.
Apoi acţiunea se mută într-un microbuz de teren în care ne aflam de luni de zile într-o expediţie. Vieţuirea în microbuz, pe drumuri, era starea noastră normală. Unul dintre coechipieri, cu barba şi ţeasta rase dar atât de păros încât aproape tot capul era ascuns ca al beduinilor, într-un albastru metalic, doarme răsturnat pe o banchetă, cu faţa în sus şi sforăie sincopat, şuierat şi piuit. Şoferul, un tip hirsut şi el, cu un cap mare şi fălcos, se întoarce spre mine rânjind: Ce faci, iar scrii, nu-ţi dai seama că mă trezeşti şi atunci aţi îmbulinat-o ?
În dormitorul de acasă televizorul clipeşte somnambulic undeva aproape de tavan, Dona doarme dusă, cu Fatam pe piept. Dona doarme atât de mult încât vede lumea prin ferestre din ce în ce mai înguste. Bolboroseşte ceva în somn din care înţeleg că nu se teme de cutremur.
Nu m-aş fi reapucat de scris dar ce să fac când toţi dorm ca drogaţii iar afară ninge cu fulgi rari. M-am reapucat pentru că în zilele cu atmosferă „murată” scrisul e o necesitate fiziologică. Aş fi scris şi dacă n-aş fi citit nici o carte.
Stau lângă veranda dinspre munte şi e frig. Fumez afară, beau bere şi scriu. E o ninsoare deasă, primăvăratică, cu fulgi grei, apoşi peste crengile dese. Intru şi privesc pe geam, multă vreme ninsoarea pe fondul ceţii hivernale. Mă simt bine. Nu înţeleg de ce nu facem atât de multe lucruri care ne-ar aduce bucurie.
Absurdul.
Îi spuneam lui Law, un amic de pe vremea când ne jucam de-a v-aţi ascunselea în Oraşul Pitit, devenit la adolescenţă un mare crai.: Dacă te vezi cu prima mea iubită dă-i cartea mea Peregrinări inutile. De ce ţinem la absurdităţi? Mă întreba Law. Pentru că sunt dincolo de bani, de succes de timp şi de iubire. E ceea ce ne rămâne şi care ne îngăduie.
Mă trezesc: la TV , cârtiţa cu nasul multiplicat în rozetă atinge simultan 600 de puncte de pe gămălia unui ac.
Travestitul Naomi s- a ajuns. Şi-a făcut rost de mici şi neconvingătoare mamele.
Centrul nevăzut
Eram în Bucureştiul lui Eliade, pe Lipscani. Printre dărâmături circula un fel de trenuleţ de vacanţă. Eram în el, cu capul în jos şi cu un ochi scos. Se arunca cu bucăţi de moloz în noi de undeva de pe acoperiş. Sfidând eroic pericolul a apărut pe lângă vagonetul meu o evreică cu sâni voluptoşi. Nu ştiu cum am urmat-o prin ganguri descendente, tot mai luminoase, până am ajuns la o piscină unde se practica sexul liber. Pe pereţii de marmură albastră scria în arabă: cea mai mare libertate se află în locul cel mai secret, în centrul nevăzut al aparenţei.
O climă bântuită de francheţea exceselor: dimineaţa ninge, după amiaza ai nevoie de ochelari de soare. Pe trotuart îşi fac apariţia doi vulturi înalţi şi bătrâni: Beligan şi Albulescu: Îi ascult discutând între ei:Dacă cineva ar putea explica teoria relativităţii pe înţelesul copiilor ar merita premiul Nobel.
Sistemele vii sunt departe de echilibru. Dacă există mai mult de 3 corpuri nu se mai poate cunoaşte adevărul lor. Micile perturbaţii nu pot produce prognoze decât pe termen scurt, ca în meteorologie. Sistemul solar are o coerenţă predictibilă doar pentru 200 milioane de ani după care nu putem şti ce asteroid ne poate lovi. Metafizica impredictibilului carte tradusă în româneşte cu 2 autori. Trebuie s-o caut. Trăim în iraţionalism. Oricât de micul poate avea o influenţă în final.
Suferinţa ca o zi de vară. Johny Kennedy un englez a cărui piele nu stătea pe carne a trăit 36 de ani cu boala lui. Un tip dur şi inteligent ca toţi englezii. Trăia într-o suferinţă permanentă gândindu-se la o zi frumoasă de vară, la munte: cer albastru, cu nori albi pufoşi, un pârâu cristalin şi nişte copaci bătuţi de vânt. Era dominat de tentaţia irezistibilă a credinţei într-o veşnicie fără durere, în libertate şi frumuseţe. Viaţa pentru el a fost o lecţie a acceptării suferinţei.
Când beau un pahar cu apă înghit o moleculă din Assurbanipal iar când visez reiau visul cine ştie cui. Devorare, canibalism nedureros.
Făceam parte dintr-un clan de amatori de sporturi extreme pe care le practicam cu o voluptoasă modestie, practic în anonimat.
Într-un amfiteatru antic o femeie cu pielea albă mă plăcea şi m-a atras între două şiruri semicirculare de bănci de piatră. Printr-o privire sau atingere oricât de discretă, efemerul îşi pierde tragismul căci reverberează la infinit. Vezi lucrurile cu o uimire bucuroasă ca în copilărie sau în vis. Fericirea e la tot pasul ca o placentă, ca parfumul amărui al mugurilor lipicioşi.
N-am citit Flat Land. De Edwin A. Abbott, Editura Bastion, 2008, 29, 50 sau 22, 13 lei dar în ea e scris că un popor de triunghiuri locuieşte pe un disc plan ce rătăceşte la infinit. Apoi pe planeta Astria apar păduri şi triunghiurile devin oameni ce fac speculaţii politice, religioase, cosmice captivante. Hinton: când întâlnim infinitul intrăm în relaţie cu o realitate mai înaltă decât cea pentru care am fost adaptaţi.
CAMELEONUL.
Dacă am avea alte simţuri sau un mecanism ocular perfecţionat, cu mişcări independente şi viteze diferite am putea revela o extindere a celei de-a 4 a dimensiuni.
SOMNUL PREDA.
(Importanţa titlurilor).
Nimic, nici vârsta favorabilă nici banul nu te apără de neant. De aceea nebunia visului, evadarea în imaginaţie e un mare dar. Nimeni şi nimic nu-ţi poate lua acest delir. Putem fi cu toţii proprietarii unui delir numai al nostru. De aia-mi place Preda. Prin titluri ca Delirul sau Viaţa ca o pradă, arată că ţăranul a ajuns unde trebuie cu căruţa minţii lui. Putea să nu fi scris decât titlurile astea peste un teanc de file goale şi tot era mare. Asta arată importanţa titlurilor
Viaţa e un val, un fald, o cută, a marii mişcări. Ştie valul ceva? Nu. Şi e mai puţi n frumos din cauza asta? Nu. De ce pretindem atunci raţiune şi scop la ceea ce nu are.? Adică nouă?
De ce de multe ori libertatea e un sentiment dureros, pentru că s-a născut în închisoare şi ştie că va fi condamnată din nou. Pentru că nimic nu e liber. Viaţa nu poate evada din propria ei puşcărie. Vecina a devenit curvă. Eu nu mă pot lăsa de fumat. Altul nu poate trăi fără altul, pe care l-a făcut prizonier. Răpitorul e astfel prizonierul prăzii. Întregul e prizonierul părţilor din care nu poate lipsi nici cea mai neînsemnată după cum partea nu însemnă nimic fără tot. Ceea ce este, costă, preţul fiind libertatea.
În piaţă. Aia nu, aia nu, din ceva trebuie să ne ducem!
Uspensky: o linie separă 2 puncte, suprafaţa separă liniile, corpul cu 4 dimensiuni e limitat de corpuri tridimensionale. Suprafaţa leagă liniile într-un corp, solidul leagă suprafeţele
UN CIMITIR DE NECTAR ŞI PETALE
Ca să ajungem aici drumul a fost lung, cu tatonări şi cu sacrificii. Prin sacrificii nu înţeleg neapărat suferinţa fizică (deşi nu a lipsit nici ea) ci de părăsirea unor variante ce ar fi putut duce la salvare sau la succes. Drum înseamnă călătorie şi pentru asta e nevoie de un călător. Adică de o formă suficient de bine delimitată ca să se poată deplasa. Mă gândesc însă la drumurile scurte (sau nu) care au fost necesare pentru ca acest călător să ajungă să fie el însuşi un capăt de drum: să aibă trup şi nume. Drumurile lui anterioare se numesc părinţi, bunici, străbunici şi alţi strămoşi, tot mai îndepărtaţi, până la parameci şi euglenă.
Acum suntem aici, în soarele clipei, ca nişte corali vii, săltaţi pe osul strămoşilor, în oceanul timpului şi al spaţiului. Mă atrag irezistibil acele variante pierdute în trecut sau nenăscute, acele calcule ajutătoare care au avut sau ar fi putut avea propriul cer, orizont şi parfum, păduri ce-ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi. În fiecare prezenţă e o istorie pierdută. Fructul este un cimitir de nectar şi petale.
CHIBIŢII ŞI METAFIZICA
Jocul e generos nu numai cu jucătorii ci şi cu chibiţii. Jucătorii tranşează şi ucid sau sunt ucişi în cazul gladiatorilor, le crapă capul lovit de alt cap sau fac stop cardiac dacă mingia îi loveşte în inimă în vârful de sistolă, în cazul fotbaliştilor. De joc se bucură însă şi chibiţii, foşti jucători scoşi pe tuşă sau născuţi chibiţi. Trăiesc din plin, beau, urlă slogane, mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe jos, fără scrupule, mai rup scaune sau le dau foc. Chiar dacă trăiesc într-o lume paralelă, participă la fel de mult de joc. Stranie şi de neînţeles este această străpungere a oglinzii prin care este transmisă intactă toată fervoarea jocului cu care nu au nici o comunicare energetică. E o problemă pe care metafizica nu a rezolvat-o.
CERCURILE DIN NOI
(istoria naturală a interiorului)
În lumea lor foarte mică, invizibilă, moleculele au trăit timp de milenii singure, apoi în ţarcuri numite celule, care şi-au alcătuit familii, triburi şi popoare. Şi-au aflat locurile bune de trai şi-au făcut drumuri de aprovizionare, s-au ciocnit în războaie, mânate de foame şi de sete până când au ajuns să aibă fiecare propria lor ţară cu graniţe de animal mai mare, de dincolo de fiecare, numit meta fizic, Metazoar.
În aceste „state”, viaţa nu mai e de capul ei, celulele fiind grupate pe căprării (funcţii) într-un agregat celular care acţionează ca un tot unitar. Numărul foarte mare al locuitorilor necesită o bună coordonare, în acest caz dublă: una chimică (hormonală) şi una electrică (nervoasă). Viaţa în comun a modificat atât de profund existenţa încât nici măcar ceva atât de intim ca digestia nu mai e intracelulară ci a devenit cavitară. Micul dejun nu se mai consumă în bucătăria familiei ci în piaţă, a devenit publică. A mai apărut ceva incredibil. Înmulţirea nu se mai face prin simpla separarea a lui unu în câte două noi fiinţe (asexuat) ci prin ceva agitat, tulburător până la delir: sexul şi sexualitatea care au devenit obligatorii iar vechiul mod asexuat a rămas facultativ, pe ici pe colo.
Sfera hibridă rezultată din sexualitate suferă un proces de segmentare în care micile spaţii dintre sferele - pui confluează într-o cavitate centrală apărată de data asta nu de o simplă membrană ci de un zid mai solid, alcătuit din celule mici.
De aici începe povestea interiorizării cercului: invaginarea. Parcă într-o dorinţă nostalgică de întoarcere la începuturi, te întorci spre tine, spre înăuntrul tău. Oricum am defini invaginarea, ea nu e decât un gol interior. Continui să apeşi fundul sacului intern şi apoi separi marginile în două sfere interne. Îţi poţi crea astfel o armată bine organizată de noi sfere şi poţi manipula contra exteriorului o lume internă mai consistentă, mai eficientă şi mai greu de destrămat.
VARIAŢIUNILE GOLDBERG
Un vas de Bohemia, o Tanagra, sau o diafană acuarelă, capturează inefabilul dar toate sunt întrecute în această vânătoare suavă, de vibraţia aerului în sunetul muzicii. Poate că şi poeţii cuvintelor au ajuns departe în sugestii şi atmosferă dar genii ca Bach au ştiut să se lase atrase la maximum de gravitaţia absolutului prin lirismul matematic al contrapunctului. E aceeaşi contrapunctică abisală a universurilor pe care fizicienii încearcă să o prindă în capcana formulelor şi să o palpeze cu penseta gigantică de sub munte (acceleratorul de particule).
Variaţiunile Goldberg repetă succesiv, de 30 de ori, aceeaşi temă într-o formulă de o uimitoare diversitate care nu plictiseşte ci vrăjeşte, ca frunzişul des al unui fag falnic sau coama unei păduri bogate, pentru că fiecare frunză din acelaşi copac şi fiecare copac din aceeaşi pădure nu sunt identice deşi par. Prin reluat înţeleg cântat, pentru că se pare că nu numai balenele cântă în ocean şi nu numai liliecii ţipă „colorat” în bezna nopţii ci tot ce există, animat sau neanimat cântă după legea sonicităţii universale intuită de un român, Gogu Constantinescu, mult înaintea celor care se cred înaintea noastră.
Variaţiunile interpretate de Evghenii Koroliov la Leipzig au fost uimitoare şi ireproşabile prin apropriere şi infatigabilitate. Se vedea că a repetat aceste repetări şi că a înţeles că trebuia să aibă un antrenament fizic serios care să-i permită levitaţia dincolo de fizica trupului. Nu ştiu cum au putut unii să considere că la Bach e vorba numai de tehnică rece, mecanicistă, lipsită de sentiment când atâta lume se îndrăgosteşte generaţie după generaţie tocmai de acele lucrări ritmice şi organizate ca o reţea perfectă în stare să captureze ceea ce e de neprins: minunea. În compoziţiile lui Bach tensiunea emoţională şi lirismul străbat radioactiv meditaţia asupra existenţei iar polifonismul grandios, nu eclipsează ci amplifică idealurile, cu o sobră sacralitate. Când cantorul se află la orgă, inima lui zboară din ce în ce mai sus spre bolţile catedralei ca o ciocârlie în cerul deşertului, se dizolvă în iubire smerită care se transformă în lumină şi ne impresionează până la lacrimi deşi el rămâne admirabil, o lacrimă bărbăteşte neplânsă.
Poate că era neadaptat şi dificil în viaţa terestră dar cum altfel poate fi o entitate rarisimă obligată să suporte trupul şi relaţiile îngrăditoare?
Izvorul lung şi bogat al celor 30 de variaţiuni, se află în altă lume, a transcendentului, de unde vine simţirea unică a oricărui creator, fie el poet de cuvinte, de culori, de forme sau întâmplări.
Koroliov a cântat de 30 de ori fără să lase la exterior nici o umbră de oboseală, cu pleoapele strâns lipite, ca un orb din naştere, până a încheiat Aria da capo. Apoi, spre uimirea tuturor, a deschis ochii iar pe buzele lui a apărut abia ghicită, fisura unui zâmbet. Care numai de pe Pământ nu era.
Ca să-ţi placă o floare nu trebuie să fii horticultor. Ba chiar e mai bine să nu fii. Fiecare om are dreptul şi şansa de a savura muzica, pictura şi poezia, având cu totul altă ocupaţie.
CONCERT TRANSCRIS
(Anna Netrebko şi Rolando Villazon)
Plăcut ticăie lumea când roţile-i dinţate se potrivesc, plin în gol, până la ultimul dinte. Plăcut şi confortabil e somnul clipelor când tot ceea ce vine îşi găseşte sălaşul în cuibul aşteptării, până la ultimul puf şi până la ultima pană, perfect pieptănată cu ciocul cu care a străbătut neantul.
Plăcută e frumuseţea oglindită până la cea mai mică sclipire (chiar şi cea nenăscută), în zâmbetul armoniei. Plăcută şi veşnică pare clipa efemeră în găoacea căreia a făcut ochi minunea. Plăcută e frenezia în faţa căreia tăcerea îngenunchează din convingere, chiar dacă asta se întâmplă o singură dată, pentru scurt timp, pentru că preţul e mare cât tot restul.
Frumuseţea nu poate fi orfană, pentru că e legată ombilical de lumea nevăzută din spatele ei. Ca să se întâmple în acest punct şi loc, totul s-a împăcat atât de perfect cu el însuşi încât acum străluceşte în gura lui cea mai mare favoare ce se poate face unei raţiuni: unisonul. Putem oare trece peste durerea adusă de fericire, când ştim că e muritoare şi mai avem şi bănuiala atavică, că s-ar putea să nu fie nimic adevărat ci totul e doar o impresie, delir al receptorului?
El e din acel capăt de lume unde s-au născut cavalerii, conchistadorii, matadorii şi poeţii morilor de vânt, lume din care n-a mai rămas decât numele.
Ea vine din lumea cealaltă, care nu reuşeşte să iasă din propriul ei neînţeles iar când reuşeşte, se autodizolvă instantaneu.
Şi nu e bine totuşi aşa? Florile cele mai rare răsar în deşerturile cele mai aride sau pe piscuri de neatins.
MISTERELE INUTILE
Ne-am dezlănţuit parcă mai furibund ca niciodată în istorie, în cercetarea cosmosului, a microcosmosului, arheologiilor, paleontologiilor, în descifrarea ideogramelor şi misterelor. De ce, dacă dimensiunile noastre spaţiale şi temporale sunt inadecvate? Suntem prea mici pentru macrocosmos şi prea mari pentru lumea particulelor iar formelor îndreptăţite, să gândească şi să ştie, cum ar fi planetele sau microbii, nu le pasă nici de ele, nici de noi, de nimic. Dacă privim (şi privim) în jurul nostru, vedem că Luna e acoperită de praf înecăcios (poţi face alergie la praful lunar dacă umbli pe acolo), Marte e un deşert rece, Venus un deşert fierbinte, spaţiul dintre corpuri e bântuit de vijelii prăfoase, de explozii, de exteriorizări şi interiorizări violente.
Şi totuşi, fiecare punct este un terminal al unor lungi drumuri, după cum este începutul altor călătorii. Dacă am racla tot ce începe de aici, de la marginea noastră, am constata că până la urmă ne eliminăm şi pe noi, care nu suntem decât un pistrui pe coaja lui.
Mi-a fost dat să ajung de câteva ori foarte departe de casă, în pădurile ecuatoriale, cu 100 de milioane de ani mai vechi decât cele amazoniene, în Indonezia şi la marginea Saharei, unde m-am simţit mai neînsemnat decât un fir de nisip. Am visat să ajung în miezul acelui îndepărtat „acolo” şi odată ajuns, ce-mi doream mai mult era să mă văd iar în bucătărioara mea din Berceni, bându-mi liniştit cafeaua de dimineaţă, în timp ce Fatam toarce şi mi se freacă de gambe, pentru minuscule favoruri.
Nu ne putem resemna în liniştea unei stări, fiind legaţi de „aici” şi de „departe”, ca o minge la capătul unei corzi elastice iar marele secret nu poate fi prins în nimic static, el nefiind decât tensiunea din corzile care vibrează şi cântă. Sunt inutile (utile pentru ce?) ştiinţele şi academiile, legile şi execuţiile, vanităţile şi disperările, suntem inutile noi, punctele care ne închipuim că formăm o linie sau o suprafaţă; e inutilă chiar şi modestia celor ce se iluzionează că alcătuiesc sub coaja anonimatului o massă necesară.
Cu toate astea cred că ne putem permite măcar să privim jocul, chiar dacă e de neînţeles şi ne putem permite fascinaţia micilor noastre mitologii. Putem să ne delectăm cu noile descoperi uimitoare şi cu scenariile apocaliptice care ne inundă. Ne putem permite plăcerea nevinovată de a ne distra cu „realităţilor” de prin ziare, cum găsesc azi, numele preşedintelui indonezian, - Susilo Bambang Yudhoyono, cum găsesc încercarea unui milionar de a-şi alunga plictiseala, domnul Richard Branson care vrea să ajungă cu preţul vieţii, într-un submarin foarte rezistent, în punctul cel mai adânc de pe Pământ, Groapa Marianelor.
Pentru mine ca biolog, nimic n-ar fi mai minunat ca descoperirea vieţii de sub gheaţa vreunei planete din ceruri dar urmăresc cu acelaşi interes decizia unor cercetători italieni de a elucida misterul zâmbetului Monei Lisa: sunt foarte decişi să dezgroape rămăşiţele Lisei Gherardini care se presupune că i-a pozat lui Da Vinci. Vor să extragă ADN din craniu, să reconstituie chipul şi să dea verdictul: A fost femeie sau bărbat?! Astfel vom rezolva misterul şi vom afla şi cancanul despre înclinaţiile sexuale ale lui Da Vinci. Pentru asta există omenirea, pentru asta face eforturi să supravieţuiască. Pentru descifrarea inutilă a misterelor inutile.
PALER DON QUJOTE IN EST
(Spicuiri)
Nu sănătatea ci boala, ne face să ne judecăm viaţa
Societatea e organizată ca să producă destine mediocre. Destinele de excepţie contravin regulii.
Există glorii pe care e imposibil să le explicăm prin înţelepciune
Nebunii izbândesc prin eşecuri
Nu cunosc, în afara înţelepciunii, altă virtute în care să fie cuibărite mai multe vicii .
Singura glorie care merită să fie râvnită e gloria de a iubi.
Păcatul de a rătăci îndelung pentru a descoperi o banalitate e un păcat masculin.
Lipsa de realism poate fi uneori purificatoare.
Românii n-au respect pentru sentimente. Don Quijote nu se joacă vreo clipă cu ceea ce simte.
Dacă Cervantes ar fi scris în limba română românii nu s-ar fi putut stăpâni să nu facă mişto de acest cavaler nebun în stare să dorească gloria doar pentru a cuceri inima unei femei
Numai în Spania iluziile pot fi mai importante decât realitatea şi joacă acelaşi rol pe care-l joacă stafiile în Scoţia.
Sfânta nebunie a idealului de care vorbea Papini definindu-l pe Don Quijote
Izbutim să luăm peste picior orice dezastru.
SFINŢII CREATORI
Ortodoxia în familia mea a fost nativă ca la orice român. În plus, un şir de preoţi se pierde în trecutul originii mele pe cale maternă. Şirul a fost întrerupt de tatăl mamei care a fost învăţător şi a pierit ca ofiţer la Cotul Donului. Bunicul patern era cel mai religios om din familie. Se închina înainte şi după fiecare masă. Nu ştiu de ce religiozitatea a devenit subiacentă în familia noastră, manifestându-se pregnant doar la sărbătorile care pentru noi copii însemnau un foarte scurt intermezzo liturgic şi un foarte lung prilej de bucurie gastronomică şi lumească: sarmale, şorici, cozonaci, ouă roşii, cadouri. Părinţii călcau rar în biserică şi în casă nu am avut măcar o biblie. Aşa că eu, născut în momentul de ocultare pe plan naţional a religiei, mi-am găsit eroii şi zeii în biblioteci, librării şi anticariate. Şi cine alţii puteau fi aceşti zei decât autorii cărţilor care mă fascinau? Aşa se face că primul meu idoli au fost, Eminescu, Jules Vernes, Nicolae Labiş, Nansen şi Mikluho Maklai. Când am trecut de frageda vârstă de 21 de ani la care a murit Labiş am simţit că l-am trădat. Şi de Mikluho mi-a părut rău că s-a îmbolnăvit şi că şi-a încheiat cariera de explorator în degringoladă biologică. Şi de Nansen mi-a părut rău că a murit doar la 60 de ani, el care era sportiv de performanţă şi se călea mergând iarna în talie. Apoi au venit ceilalţi poeţi şi exploratori ai lumii şi ai viselor.
Mă impresiona la ei atât înălţimea de neatins a realizărilor cât şi propria lor viaţă jucată dramatic pe o singură carte. Dintre spanioli am fost aproape de Antonio Machado la care tristeţea din versuri nu putea fi decât identică cu a vieţii lui personale. La Rilke nu puteam separa lirismul de leucemia la fel de alienantă. Şi la Kafka sau Georg Trakl operele şi destinul se împletesc în acelaşi mister tragic. Aceste poteci sfinte aş putea spune, continuă şi se ramifică într-o reţea de importanţă majoră, poate absolută, pentru sufletul meu.
Am trăit şi am crezut cu fervoare evlavioasă în scriitori, muzicieni, pictori, sculptori. Mă închin şi acum la Borges , Paler, Cioran, Van Gogh, Bach, Shumann, Michelangelo, Brâncuşi. Am auzit o glumă frumoasă care spunea că dacă Dumnezeu ar fi fost negru, Luis Armstrong ar fi fost Sfântu Petru. Scriitorii şi artiştii au fost eroii, zeii şi Olimpul meu. În termeni ortodocşi ei sunt pentru mine nişte sfinţi care au aflat totul prin suferinţă şi l-au lăsat „scris” pentru noi, în opere nemuritoare şi pilduitoare. E oare exagerat ceea ce simt pentru ei?
BANALITATEA EXTRATEREŞTRILOR
În afara meseriei mele de zoolog, am şi eu, ca tot omul, meta curiozităţi, lecturi şi simţiri, care mă conduc la descoperiri şi perplexităţi personale. Se pare că în toate lumile, palpabile sau nu, nimic nu poate fi decât personal. Mă „spovedesc” aici, că de curând am suferit o recrudescenţă a unor dileme privind electronica şi livrescul. Tocmai terminasem de conspectat savuroasa carte „Despre îngeri” a lui Pleşu (pe care spre ruşinea mea abia acum o citesc, dar măcar o fac cu creionul în mână), când.. explodează o bombă informaţională: americanii au recunoscut în sfârşit că La Roswell – New Mexico, în 1947, s-au prăbuşit 3 farfurii zburătoare cu trei fiinţe cu formă umană, de aprox. 1 m , îmbrăcate în haine metalizate, cu o textură foarte fină. Se dă şi o imagine: cap mare globulos, ochi mari, oblici, maxilare atrofiate, chip inteligent, uşor diabolic şi uşor trist, corp atletic, deşi gracil, cu sternul cam pe afară.
Ca naturalist, mi-am însuşit cândva şi n-am abandonat-o, teoria sistemică a lumii şi tot ca naturalist oarecare, continui să cred că raţiunea este un produs al selecţiei naturale. Prin sita selecţiei sunt cernute şi alese nu numai fiinţele vii dar şi strămoşii şi urmaşii lor sistemici: celelalte lucruri, microscopice sau mari, ca galaxiile care se devorează şi se restructurează în jocul echilibrului şi dezechilibrului universal.
Din acest unghi de vedere am oricând predispoziţia şi plăcerea de a afla noutăţi din fizică şi genetică dar nu neglijez sursele ascunse în poezie, ficţiune, mitologii sau religii. Nu pot rămâne rece la ceea ce ar putea exista dincolo de capetele diferitelor drumuri.
Repunerea pe tapet a extratereştrilor atât de asemănători nouă, cu nesemnificative diferenţe klingoniene, după atâtea decenii de căutare pătimaşă şi disperată a celor mai vagi semne de viaţă, e un lucru care mă tulbură.
Cultura e pentru mine ceva serios, vital. Am mereu la orizont câţiva aştri luminoşi, de magnetismul cărora mă las influenţat, chiar dacă şi numai temporar. Apoi ei pleacă şi sunt înlocuiţi de alţii. În clipa asta, bunăoară, mă aflu sub constelaţia Borges, Paler, Cioran, Pleşu.
Nimic nu e ceea ce pare. Chiar marele cosmos vizibil, nu e decât spuma din coama valurilor de materie şi energie neagră. Timpul e o palpitaţie locală iar Observatorul bine plasat, ca terţiu inclus, dacă are şi putere, nu numai clarviziune, poate fi echivalentul cibernetic al lui Dumnezeu. Dincolo de ultimul punct din centrul interiorului, începe alt exterior ca în lumea subpământeană a lui Jules Verne.
Acum, că au reapărut extratereştrii ca nişte Luciferi morţi şi trişti, nu-i pot vedea altfel decât ca pe elitrele cărăbuşilor de anul trecut, pierdute prin poienele materiei, aşa cum se pierde orice în infinit, de la particule şi vibraţii până la dumnezeu.
Reciclarea nu exclude moartea, nu mă consolează că avem în noi aurul din stelele moarte, pentru că odată cu aurul am moştenit şi distrugerea, aşa cum simpla interferenţă a vehiculelor extratereştrilor cu undele radarelor militare din Roswell, a spulberat nu numai mitul unei tehnologii misterioase dar şi misterul îngerilor păzitori sau măcar a alungat şi mai departe, spre infinit, distanţa care ne separă de speranţa numită Dumnezeu.
CUVINTE NEECLOZATE
Sunt cuvinte care nu pot avea suficientă consistenţa sonoră ca să fie auzite. E o barbarie să ceri unui cuvânt sfios să se exteriorizeze. E mai nud decât miezul unui bob de strugure fără coajă şi mai fragil decât un balon de săpun. Vibraţia aerului e prea puternică pentru trupul lui care nu poate fi manevrat decât cu sufletul sau cel mult cu sclipirea unei gene umezite de emoţie.
ARIPA DE ÎNGER
Terminând de citit „Despre îngeri” printr-o stranie coincidenţă, am găsit în cutia poştală un mic pliant elegant, pe fond negru (se poartă negrul editorial), dominat de o aripă de un alb noros, a unui Înger sau a unei Păsări a Paradisului, pe care scria: Acţionăm în toate sectoarele capitalei şi în zonele limitrofe, pentru a veni în ajutorul dumneavoastră. Prestăm servicii complete, grupate în câteva pachete. Fiecare „pachet” are un set comun de oferte de bază: sicriu complet echipat, toaletare, aşezare, doliu pentru uşă, alte manipulări la care se adaugă oferte suplimentare: colivă, pachete, vin cu ulei, cele mai bune servicii, cele mai mici preţuri, non stop! Distanţa infinită dintre sublimul tragic şi mercantilul jalnic, ca şi dintre inconştienţa noastră cotidiană şi Chipul Nevăzut, e salvată de aripa de înger, care promite un zbor lin deasupra lumii, către Prezenţa a tot consolatoare.
LOTO
(Privind liniştit în jur)
Am dat cu piciorul iar, la 7 milioane de Euro când, întorcându-mă din piaţă am trecut din nebăgare de seamă pe lângă agenţia LOTO şi nu m-am mai întors din drum să cumpăr bilet. Comoditate, resemnare, indolenţă? In dolenţă adică lipsa dorinţei, anihilare a visului de îmbogăţire subită şi de recuperare a fericirii în ceasul al doisprezecelea. Având două sacoşe şi cheile pe fundul uneia, vecinul îmi deschide dar îmi spune că mă costă 5 lei. Ţi-i dau când câştig la LOTO , îl mint, pentru că el e jucător înrăit. Nu se poate, că de data asta sunt programat eu.
Continui să mă analizez de ce nu am luat totuşi bilet. Dacă chiar eram interesat, nu puteam uita şi nu mi-ar fi fost lene să mă întorc. De altfel pot face asta şi acum.
Am avut şi eu, ca tot omul, momente în care mi-am dorit exagerat e mult să câştig şi am crezut cu naivitate că s-ar putea întâmpla. E greu să accepţi că eşti prizonierul pe vecie al neşansei. De aceea am fost fericit când Gagarin a ieşit în Cosmos. Închisoarea planetară fusese spartă.
Se spune că dacă doreşti ceva foarte intens şi crezi sincer, ceva se va petrece undeva şi Golemul va reânvia ca să te ajute. Teoria probabilităţii spune că dacă ai la dispoziţie foarte mult timp, până la urmă vei câştiga. Evident că dacă acest timp e cât durata de viaţă a Universului n-ai făcut nimic. Totul e egal cu zero.
Dar hai să presupunem că ai câştiga: Am citit că 8 din 10 câştigători o iau razna şi chiar mor, din cauza exceselor sau pentru că pur şi simplu clachează psihic. Beţivul suferă că nu poate bea toate sticlele cu băutura preferată (sunt al naibii de multe pe lume!), masculii plini de testosteron suferă că nu pot avea toate femeile care le plac (şi sunt al naibii de multe şi de frumoase şi ele), poetul că nu are 7 vieţi pentru a-şi vizita toate plăsmuirile posibile. Bogăţia extremă e un punct aflat la o depărtare extremă, ce nu poate fi atins niciodată în timp util. Cu atât mai mult, drumul e cel care contează, şi el e alcătuit dintr-o succesiune de proximităţi posibile. Oare nu e mai bine aşa, nu e situaţia de necâştigător ideală? Ai în buzunar suficienţi bani pentru o bere, o cafea şi o carte, ai ce mânca pentru a avea energie să faci un pas după primul şi pe al treilea după al doilea. Timp în care te delectezi privind liniştit în jur.
„RAFAEL”
Deşi nu mi-au trebuit mai mult de un sfert de oră să notez rândurile despre loto, Dona aruncă ocheade curioase, amestecate cu reproş, pe jumătatea de pagină scrisă, aşa că o întreb dacă nu vrea să i-o citesc. Când o întreb cum i se pare, ridică din umeri plictisită şi mă întreabă: Şi de ce trebuie să scrii asta? Aşa cum ţie îţi place să dezlegi cuvinte încrucişate, mie îmi place să le încrucişez. Mai bine mi-ai aduce pisica din balcon!
Fatam doarme dusă, pentru că trage a primăvară şi pentru că pisicile trebuie să doarmă mult, cum fac toate felinele. Da, dar eu o iubesc foarte mult şi nu pot trăi fără ea. Nu-nţelegi că asta e natura ei şi că dacă n-o laşi în pace îi scurtezi viaţa? Ai uitat ce ai făcut cu Rafael? Ce am făcut? L-ai omorât cu iubirea ta.
Povestea lui Rafael e tristă. Eram în Dobrogea într-o primăvară, cu colegii de la Antipa şi cu Dona. Prin curtea cu iarbă a cantonului din pădure unde eram cazaţi, treceau agale broaşte ţestoase de diferite vârste. Pentru că ţestoasele, pisicile, caii şi elefanţii sunt doar câteva dintre multele animale care-i plac Donei, erau mereu prezenţi prin preajmă nişte pui minusculi de ţestoasă, botezaţi toţi Rafael, nume din filmul Ţestoasele Ninja, adoptat pe loc şi pentru că Dona e pictoriţă.
Ne-am amuzat să numim alte exemplare Michelangelo sau Leonardo Da Vinci, după vârstă şi talie. Nu mică mi-a fost însă enervarea când în maşină, la întoarcere, zăpăcitul şi neseriosul de Mişu a scos o cutie de chibrituri unde era prizonier ..Rafael. Era prea târziu să ne întoarcem aşa că a fost adoptat de Dona. Partea proastă e că ea nu l-a lăsat să hiberneze sub chiuveta din baie unde se tot retrăgea spre toamnă. Am încercat să-i explic în fel şi chip că tulburarea hibernării e periculoasă, dar degeaba, A continuat să-l hrănească cu salată să-l ţină în pat şi chiar să-l încălzească, până ce a făcut hiper termie şi a murit. A fost îngropat cu jale mare la rădăcina unui copac unde am pus şi o plăcuţă pe care am scris: mormântul lui Rafael. Problemele iubirii ucigaşe, ale libertăţii de câine vagabond ale divorţatului şi ale sclaviei asumate, de câine în lanţ, a celui căsătorit, au rămas pe tapet. Şi noi, împreună, după cum e soarta tuturor lucrurilor şi fiinţelor acestei lumi.
ZOOLOGIA SCRISULUI
Devorarea, care e legea sistemului prădător – pradă, funcţionează şi în zoologia scrisului. Scriitorul e prădătorul iar omul din el e propria lui pradă. Pentru ca vânătoarea să fie reuşită, primul trebuie să nu se scape victima din ochi nici o clipă. Trebuie să-i ia urma, s-o hăituiască până la epuizare sau să-i întindă capcane bine camuflate.
Dacă ambuscada funcţionează, vânătorul trebuie să fie feroce şi eficient, să nu rămână din biata victimă a clipei decât fulgii sau chiar nimic, după metoda jderului sau a hienei. Altfel, circulaţia fluxului energetic, selecţia naturală şi evoluţia acestei zoologii ezoterice, e compromisă.
ÎNFRÂNŢI DE CERC
(Hagi şi Dobrin)
Nu sunt microbist şi nu mă laud cu asta. Aş fi preferat să fiu, pentru că am fost în copilărie în tribunele unor meciuri şi am simţit nebunia participării până când ţi se rupe filmul, cum se spune, nebunie pe care Hemingway de exemplu, a savurat-o din plin. Totuşi, meciurile cu miză naţională sau olimpiadele unde avem succes mă acaparează şi pe mine. Simbolul olimpic e o suprapunere de cercuri nu neapărat de la jocurile cu cercul ci de la cercurile temporare ale jocurilor. În interiorul cercului fiecare punct are multă libertate dar nu poate depăşi circumferinţa regulilor, între care e şi timpul.
Mi-a plăcut Hagi în perioada lui de glorie ca jucător, când avea nişte şuturi puternice, imprevizibile, direct în poartă. Mi-a plăcut şi în calitate de căpitan al atacurilor, când simţea tot ce se întâmplă şi ştia precis când şi unde să acţioneze şi el şi „soldaţii” sau luptătorii, dacă-l comparăm cu alt makedon, mult mai celebru. Şi-a meritat titlul de rege din fotbalul românesc şi turcesc (deşi titulaturile astea sunt la fel de exagerate şi de stupide ca şi acelea de rege sau împărat al ţiganilor).
Dar iată-l acum pe Hagi, învins de aceleaşi terenuri de vânătoare a micii şi nărăvaşei planete rotunde, pe care le cunoaşte atât de bine. Ca antrenor, nu a putut depăşi lumea din interiorul cercului nici măcar cât un chibiţ mai isteţ. Ce e mai ciudat e că nu a reuşit să renunţe. Înţeleg că mentalitatea lui de învingător nu poate accepta eşecul ca antrenor, că a luat aceste înfrângeri ca pe nişte provocări cărora nu e în stare să le reziste. Aici e marea lui limitare pentru care nu are scuze şi care mă enervează de ani de zile. E un înfrânt al cercului.
Vine o vreme când eşti obligat să-ţi priveşti profesia şi chiar viaţa din exteriorul cercului şi atunci procedezi după cum te duce mintea: laşi sfera trecutului să se rotească în pacea ermetismului ei şi te înscrii cu seninătate pe circumferinţa altei preocupări sau devii prizonierul unei planete fosile. În prima variantă se instalează armonia unui alt univers. Lumina reflectată a gloriei apuse şi chiar inerţia ei implacabilă, geologică îţi poate folosi dacă ştii unde să te plasezi. E o tehnică a călătoriilor spaţiale care foloseşte de la distanţă gravitaţia unor corpuri, doar ca să te propulseze mai departe, evitând prăbuşirea în universul lor concentraţionar. Hagi a rămas un meseriaş şi un prizonier al interiorului, aşa cum pentru Dobrin, Germania nu însemna decât cel mult o bere blondă, cu guler de spumă.
DREPTUNGHIUL
(Îmblânzitorul de inorogi)
Dreptunghiul este o entitate riguroasă. Ca toate entităţile. Laturile de sus şi de jos sunt ţinute paralele, la distanţă sau apropiate, de contraforţii laturilor. Dacă presiunea creşte sau se rarefiază, laturile se contractă sau se subţiază dar nu se rup, nici măcar nu se fisurează, pentru că situaţia ar deveni periculoasă: ar putea pătrunde din exterior anarhia non geometrică sau s-ar putea produce o implozie, ceea ce ar avea efectul unei grenade în peisaj (nu ştiu unde am citit expresia dar mi-a plăcut).
Un cuvânt, o pagină sau chiar o carte, domesticesc fie un singur inorog fie o întreagă herghelie a nedeterminatului şi le închid în incinta unei semnificaţii, ca hieroglifele în vechile casete faraonice.
Asta fac scriitorii: creează o lume pe care o înţărcuiesc în perimetrul dreptunghiular al cărţilor, rafturilor, sau al ecranului unui monitor.
Şi totuşi, toate geometriile, chiar atinse de încăpăţânarea sublimă de a râmâne integre un timp indefinit, nu scapă de dispariţie într-un fel sau altul. Cine nu a privit cu melancolie un gramofon sau o antichitate intactă după secole şi totuşi inutilă? Ca şi hecatombele clipelor transparente care se adună invizibil undeva pe tavanul lumii şi apoi dispar, nu se ştie cum şi pe unde, şi aceste scrieri vor deveni vetuste chiar după mult timp de la dispariţia autorilor. Merită să te mai încrezi în lumea formelor, fenomenelor şi iluziilor, merită să te mai laşi mângâiat de vanitatea solitară de a fi îmblânzitor de inorogi chiar şi numai pentru sine? Dumnezeu spune că da. Altfel ar fi o plictiseală universală.
