EXISTENŢA TRAGICĂ
a lui Octavian Paler
Existenţa unei fiinţe umane hipersensibile şi hiperlucide în acelaşi timp, nu poate fi decât tragică dacă nu foloseşte un drog puternic care să anihileze acest sentiment. Nu mă refer la haşiş, alcool sau surogate fiziologice „sănătoase”, cum a fost pentru Octavian Paler marea, care îl scotea din „istoria” prezentului şi-i anihila toate întrebările. Mă refer la surogatele mintale, cum ar fi religia pentru cei norocoşi, deşertul pentru „bolnavii” de călătorii sau succesul pur şi simplu, pentru alţi norocoşi. Din păcate, vine o vreme când rând pe rând toate aceste generatoare de iluzii se descarcă.
La 79 de ani, adică la sfârşitul vieţii lui de 81 de ani (ultimii ani fiind bolnav), O. Paler constată că nu-şi mai poate apăra iluziile iar prea multa lui luciditate îl face să afirme că nici succesul (care nu l-a ocolit) „nu prea mai are importanţă”.
Am citit aproape toate cărţile lui Paler, începând cu „Un muzeu in labirint” până la ultima, apărută postum, „Convorbiri cu Octavian Paler”, de Daniel Cristea Enache. Când a început să publice proză, Paler era tânăr şi a rămas multă vreme aşa; pe la 73 de ani încă alerga după tramvai, cum spune. La prima lectură a scrierilor lui am savurat mai mult partea poetică iar angoasle lui le tratatm ca pe o formulă de scriitor. Abia acum, în rândurile lui ultime, a reuşit să mă zguduie la fel de dur ca întâmplarea din „Condiţia umană” a lui Malraux, în care Katov care va fi executat prin aruncarea lui de viu în cuptorul locomotivei, zice că va considera că a murit într-un incendiu. La Paler m-a zguduit relatarea dispariţiei ineluctabile cu o precizie de raze Roentgen. Toate frumoasele lui cărţi au devenit prin comparaţie, doar poveşti chiar dacă tensionate, ale omului pentru care moartea era doar ceva imaginat. Ultima carte e chiar povestea adevărată a dispariţiei lui biologice şi psihice prin consecinţă.
După cum am bănuit demult, la sfârşit, nu ai cum să eviţi să nu te agăţi obsesiv de câteva imagini fericite din trecutul în care răul nu mai are acces. Paler se cantonează în Edenul copilăriei din satul Lisa unde nu mirosea numai a trandafiri ci şi a bălegar dar tot Eden era. Nu cunosc în literatura noastră o mai tragică introspecţie a muririi, făcută de un prozator. Alunecarea pe toboganul dispariţiei relatată de un prozator e mult mai dramatică decât reveriile morbide ale poeţilor la care e ceva frecvent, aproape banal ca temă ( de aceea e mai greu să fii poet mare decât prozator).
După ce am citit rândurile finale ale lui Paler am rămas în plasa lui otrăvită ca o muscă înfăşurată fără şanse, în firele păianjenului veninos şi înfometat. Ştiu că în acelaşi timp cu Convorbirile a scris ultima lui proză, „Calomnii mitologice” pe care nu o am. Mă gândesc la ea cu speranţă şi cu frică. Poate voi găsi acolo soluţia împăcării cu perisabilitatea, cu pieirea. Până atunci mă văd obligat să revin la confesiuni până ce mă voi mai linişti. Cea mai tare metaforă (mi-e şi ruşine de frivolitatea cuvintelor, oricare ar fi ele, faţă de realitate) din toată cartea, e cea cu zidul. Iubitorul de deşerturi, de mare, de mitologii şi călătorii, se vede acum împins către un zid care nu poate fi ocolit, de care va fi strivit. E zidul absolutului. A fost o cădere orizontală care l-a adus aici unde orice speranţă va fi definitiv zdrobită. Chiar dacă ar putea trece prin acest zid tot n-ar exista o salvare, pentru că dincolo de el nu se află nimic. Se pare că asta e tot.
DON PALER DE LISA
După ce am recitit Convorbirile, nu-l voi mai putea considera niciodată pe Octavian Paler ca dispărut. Pentru mine va fi viu cât voi fi şi eu. Am citit primele lui cărţi apoi am uitat de el iar între timp, după expediţiile mele la marginea Saharei am devenit şi eu amator de deşerturi La mine fenomenul s-a instalat invers decât la Paler : de la realitate la imaginar. Pe el, aşa cum spune de trei ori în primele 50 de pagini din Convorbiri, l-a obsedat ideea de deşert dar (ca şi mine), nu dă deşertului un sens mortificant, ci unul vital iar „otrăvurile” deşertului acţionează în mintea lui ca un drog. El însuşi, cu umor secund şi caustic (dar tot umor) spune că în mod ciudat, este primul din Lisa care visează deşerturi. Nu ştiu de ce i se pare ciudat că doar familia lui are diplomă nobiliară şi s-ar putea numi „de Lisa” ca şi Don Quijote de la Mancha.
Pentru că am găsit acest element comun (al deşertofiliei), am vrut să recitesc „Deşertul pentru totdeauna” unde de la început spune că deşertul nu-i sugerează moartea ci, departe de fi funerar, exterminator, e vital, chiar senzual! „Deşertul, pe lângă senzaţia de sete şi pericol îţi dă un fior de viaţă de dincolo de viaţă, ce nu poate fi găsit nicăieri altundeva”. Acolo se pune la încercare (cu succes!) puterea de rezistenţă a iluziei. Am renunţat totuşi să recitesc Deşertul..obsedat de compararea operei cu finalul vieţii celui ce a produs opera.
Mă întreb de ce a urmat trei facultăţi deodată (litere, drept, filozofie) şi de ce a fost atât de nemulţumit de el, de complexat, cu tot succesul. De fapt tot el spune, că a fost un neadaptat. Despre succes spune că nu-ţi poţi permite nici măcar vanitatea de a te considera un ratat: adică ai avut visuri atât de înalte şi ambiţii aşa de mari? Reproşul cel mai mare care şi-l face e că a pendulat între afectiv şi cerebral (trebuia adică să fie numai afectiv), că a mers cu frâna trasă. Şi totuşi, în eul lui profund, a pus mereu iluziile mai presus de realitate şi aici e cea mai mare reuşită a vieţii lui dar păcat că asta nu i-a fost suficient ca să fie fericit. A visat să fie explorator polar ca Nansen, a plâns când a „citit ultima frază din jurnalul lui Robert Scott, mort îngheţat, la întoarcere, după ce văzuse la Polul Sud
Dar Paler a avut şi dorinţa romantică, de a reface ruta lui Don Quijote despre care a scris cartea Don Quijote în Est şi despre care spunea că „aerul lui belicos şi armura nu amăgesc decât pe superficiali. Ceilalţi îşi dau seama că se află în faţa unui om profund serios, hotărât să creadă în iluziile lui mai mult decât în realitate”. Paler chiar aşa a trăit. Într-una dintre cărţi îşi povesteşte sistematic visele, exploatând onirismul la maximum. Trezia, spune el, nu poate inventa pagini mai misterioase ca visul; aerul ireal din vise are o excelentă calitate literară.
Paler a dat dovadă de mare intuiţie şi de penetranţă intelectuală când şi-a propus încă de tânăr să reabiliteze Evul Mediu (idee de mare actualitate). Păcat că a pierdut manuscrisul în 1948. Ceea ce continuă să mă înfioreze este ataşamentul de livresc în care nu va înceta să caute deşi parcă tot mai neconvins, marele răspuns: „Mâine mă reinternez. Cum zicea Nietzsche, orice adevăr care nu mă doboară mă face mai puternic.” Scrie el apărându-se de neant cu citate sau păreri despre Petronius, Rivarol, d’Aquino, Wilde, Flaubert, Marc Aureliu, Homer, Shakespeare, Cervantes şi mulţi alţii. Parcă toţi. Nu e nici urmă de infatuare aici. Sunt instrumentele lui de lucru (în meseria de a trăi). Reiese că are în biblioteca ce i-a devenit mai dragă decât pădurea copilăriei, o mare parte din aceste cărţi cu care convieţuieşte intim şi permanent. Nu ştiu despre cine spunea că a vrut să demitizeze prestigiul înţelepciunii (Cioran?) prin vorbele „înţelept e cel ce nu poate fi nebun”. Se pare că şi lui Paler înţelepciunea i-a lăsat un gust amar dar totodată e singurul lucru pe care s-a sprijinit.
Acest ghem de paradoxuri care e Paler are neşansa să nu-şi poate da seama cât a fost de fericit (sau poate nu e în stare să trăiască beneficiile acestui noroc) faţă de muritorii de rând. Orice om începe să moară chiar din momentul în care nu mai e copil dar foarte puţini se pot alina cu meditaţia atâtor celebrităţi şi îşi pot descrie murirea cu satisfacţia că acele ultime rânduri vor fi publicate (ceea ce se petrece într-o dureroasă cunoştinţă de cauză în cadrul dialogului cu Daniel Cristea Enache. Chiar dacă ştie şi el ca toţi cei ce ţin un condei în mână că sinceritatea absolută nu e posibilă fie şi dintr-o elementară pudoare (egoistă zice Paler), câtă răcorire îi aduce şansa acestor confesiuni şi câtă forţă, poate unică în scrisul românesc, imprimă disperarea acestor ultime zile şi pagini.
Aş vrea să ştii Don Paler de Lisa, că în acea Românie care poate nu a existat şi nu va exista decât în ficţiunea ta şi pe care totuşi ai iubit-o chiar şi când nu mai credeai în nimic, tragicul nu se termină totdeauna comic, cum zicea Paul Morand. Se semnaleză din ce în ce mai mulţi deşertofili, oceanofili şi inorogofili pentru care libertatea iluziilor nu poate fi stăvilită de nici un zid.
OGLINDA ŞI PIATRA
În Oraşul Pitit în copilărie, mă jucam cu un vecin cu o oglindă: el proiecta lumina pe pereţii casei părăsite de peste drum şi eu încercam, la rugămintea lui, să prind pata de lumină. Dacă aş fi ca lumina asta, nu m-ar mai putea prinde cei de la casa de nebuni să mă ducă înapoi, îmi spunea cu tristeţe. Deşi el stătea în plin soare, chipul lui îmi părea umbrit de lumea neînţeleasă a nebuniei lui de care nu mă îndoiam nici o clipă.
Borges, în prozele lui scurte numite de el însuşi ficţiuni sau în poeme, e obsedat de oglinzile care parcă ar voi să –i amintească mereu că nu suntem decât o reflectare involuntară şi indiferentă, a marelui tot inconştient. În „Oglinzile acoperite” există o parte reală – teama lui nativă de oglinzile veşnic pânditoare şi o parte sper doar imaginată, în care o fată pe care voia s-o impresioneze cu poveştile lui, a făcut obsesia ca atunci când se privea în oglindă, chipul ei să fie uzurpat de chipul lui Borges. Până la urmă fata a înnebunit şi-şi ţinea toate oglinzile din casă acoperite.
Viaţa lui Paler şi a lui Borges par să reverbereze neliniştitor, în multe privinţe. Iertată-mi fie îndrăzneala de a mă compara cu ei dar sper să mă disculpe purul adevăr. Şi pentru mine, ca şi pentru ei, cărţile au avut o mai mare şi mai dramatică importanţă, decât pentru cei ce citesc doar de plictiseală. Am căzut ca şi ei, în capcana gândului că voi putea afla adevărul ultim, în ceea ce citesc; trebuie să adaug aici şi pictura şi muzica şi chiar şi ştiinţa de care am fost atras în mod inconştient şi intuitiv dar căreia am sfârşit prin a-i cere aceleaşi lămuriri ca şi artelor.
Deşertul, marea, labirintul (am fost speolog), mitul, misterul cuvintelor, miracolul ascuns în proximitate şi în banal, semnificaţia detaliilor, admiraţia faţă de Don Quijote, pe toate le am în comun cu aceşti sceptici fascinaţi de mituri şi religii. Ceea ce mă impresionează la ei, e luciditatea sfârşitului. Borges spune într-o poezie (Celui ce nu mai e tânăr): „Te-nverşunezi războiul căutând // în bronz de hexametri neguros //când ai aici pământul argilos // şi sângele şi groapa de mormânt. ..Sfârşitul te-mpresoară: casa-n care // se scurge-ncet grăbita-ţi înserare // Şi-un colţ de stradă. E viaţa ta.” Iar Paler, se vede pus la zid de vârstă şi de boală – un condamnat nevinovat care nu poate fi salvat de nici o abrogare, exact ca în Kafka. Cine sunt cei ce spun acestea? Repet: apologeţii visării şi cultivatorii iluziilor.
Am o bănuială că Paler, deşi nu pomeneşte de Borges îl ştie foarte bine. Poate e atât de contaminat de el încât numele lui nu poate fi pronunţat cum nu se pronunţă şi nu se zugrăveşte în unele religii numele şi chipul Atotputernicului. De altfel şi pe Cioran, Paler îl citează cu zgârcenie deşi au acelaşi scepticism.. De Paler mă apropie stilul de „lup singuratic”, brâncuşofilia (e singurul care citează des dihotomia făcută de Brâncuşi între inteligenţă şi deşteptăciune. „Pe inteligenţi îi ador, pe deştepţi îi detest, spunea Brâncuşi) şi mă mai apropie violenţa cu care urăşte prostia politicienilor care ne distrug cu micimea, meschinăria şi superficialitatea lor. De Borges mă apropie prevalenţa poeticului şi aruncarea în valurile umorului reconfortant.
Poate au dreptate psihologii care spun că fără conştiinţă materia e doar o probabilitate, poate au dreptate fizicienii care spun că timpul nu există fără să fie perceput de noi, poate că are dreptate teoria biocentristă care spune că noi cărăm spaţiul şi timpul cu noi la fel cum ţestoasa îşi cară carapacea. Şi facem asta fără să ne dăm seama.
Eu unul n-am putut privi niciodată un nebun fără să mă mir de asemănarea mea cu partea lui normală dar şi cu cea aiurită, n-am putut citi nici o scriere de calitate fără să mă mir de asemănarea cu propria mea banalitate, n-am putut citi nici o biografie dar mai ales autobiografie, fără să mă minunez de conştiinţa zădărniciei şi de soluţia finală că oricum, viaţa merită trăită.
Spuneam în altă parte că pentru mine exteriorul nu e decât reflectarea interiorului, pe care ne place să-l lăsăm în penumbra de dincolo de suprafaţă, de dragul misterului.
Pentru că strada noastră din Oraşul Pitit fiind în pantă acută, era pavată cu bolovani de râu albi, roz, gălbui, verde pal, pe care picăturile de ploaie desenau cele mai bizare, unice şi efemere arabescuri, am scăpat intenţionat oglinda cu care mă chinuia vecinul meu nebun pe pietre iar el a fost prins şi a stat multă vreme „acolo” unde se temea să revină. Eu am rămas singur cu pietrele drumului, lucioase şi grele, obsedat de cum arată interiorul lor. Răspunsul era simplu şi mi l-am dat într-unul din poemele pierdute: De vrei să ştii ce e în miezul pietrei // priveşete-o piatră spartă. Orice scriitor bun e în egală măsură şi normal şi alienat, când oglindă când piatră spartă.
