Stâna sanctuar. Pe majoritatea înălțimilor
importante din Țara Bârsei, s-au găsit peste 600 de așezări, datând din
prima parte a secolului doi î. Hr., în următoarele localități: Pietrele lui
Solomon, Dealul Șprenghi, Dealul Melcilor, Valea Cetății, Bunloc, Hărman,
Râșnov, Sânpetru, Feldioara, Prejmer, Rupea, Hălchiu, Satu Nou, Roadeș, Bran,
Crisbav, Breaza, Feldioara, Teliu, Bunești, Cuciulata, Comana de Sus.
Vechii locuitori ai Râșnovului
provin din neamul cotensilor de la
care se cunosc 28 de cuvinte care se folosesc numai în Țara Bârsei. Cetatea de
la Racoșu de Jos, unde se presupune
că a fost ultima luptă, a fost distrusă cu sălbăticie de romani, resturi de
coloane găsindu-se tocmai jos în vale;
era un centru religios important pentru moralul locuitorilor de pe o rază mare
în jur. Porțile aveau uși cu balamale și cuie de fier pur, acoperite cu o
substanță anticorosivă care le-a făcut să nu ruginească timp de 2000 de ani.
Mult mai interesant pentru felul
în care se leagă lucrurile pe dedesubt mi se pare faptul că preoții numiți pleistoi (Flavius Josephus îi aseamănă
pe esenieni cu acești pleistoi), oficiau în niște sanctuare circulare, foarte
asemănătoare cu niște stâne cu care
au fost se pare confundate și care apar
și pe Columnă. Cu alte cuvinte drumul de la stână la sanctuar a fost făcut pe
loc. Astfel de sanctuare s-au găsit în jurul Sarmisegetuzei, pe munții Melea,
Tâmpu ( Tâmpa Brașovului ar deci o rudă),
Rudele.
O carte importantă despre mocani este
monografia Țara Bârsei pe care din păcate nu o am. Mocanii erau comunități
de oieri, similare cu ale aromânilor, cu
care au coabitat mai ales în două regiuni din sudul Transilvaniei: Mărginimea Sibiului și Săcele. Când se aflau
în tranzit sau se stabileau în vechiul regat,
ambele grupuri erau numite acolo ungureni.
Mi-am făcut câteva concedii în satul Galeșu din Argeș, la poalele
Făgărașului, care are o margine numită Ungureni. Mocanii din mărginime se
numesc mărgineni sau țuțuieni. Mărginean e numele unui pictor
cunoscut, iar Țuțuianu e o rudă a maică-mi. Sașii care numeau Țara Bârsei Burzenland, le spuneau mocanilor Gebirgswalachen sau Die Tzutzuianen. În satele din mărginimea Sibiului (Galeș, Boița,
Săliște, Rășinari, Poiana Sibiu), care făceau parte din fostul Ducat al
Almașului, se practica oieritul transhumant și funcționa legea sau dreptul din
bătrâni, jus valachicum, specific organizării pre statale românești. Mocanii
săceleni și cei din zona adiacentă se numeau moroieni, colibași și bârseni.
Cei din cele 7 sate care intră azi în componența orașului Săcele, erau
adevărații mocani care practicau transhumanța cu turme imense de oi. Colibașii
din culoarul Rucăr – Bran făceau transhumanță locală de subzistență,
oportunistă, neorganizată. Ei își duceau viața mai mult călare (și bărbații și
femeile), pe cai mici, bondoci, foarte puternici, în lipsa totală a drumurilor.
Tot așa trăiesc și acum.
În copilărie, când am fugit de
acasă din Orașul Pitit într-o excursie în munții Piatra Craiului, chemat
instinctiv de aceste locuri și m-am
rătăcit pe munte cu încă doi prieteni, pe înserate, a apărut ca din pământ, ca
un duh bun, un mocan călare pe un cal scund dar puternic. N-am uitat niciodată
vinele umflate de pe burta calului în efort, ițarii soioși prin care nu trecea
ploaia și aspectul taciturn, misterios, al călărețului. Eram cam obosiți și
îngrijorați că se lăsa seara și nu găsisem măcar o stână dacă nu o cabană unde
să dormim , iar el deși se grăbea, nu s-a îndurat să nu ne ajute: ne-a spus să ne
ținem după el și de fiecare dată când știa că nu-l vom mai putea zări, se oprea
în vârful dealului și ne arăta drumul. Așa am ajuns parcă la un fel de refugiu
al muncitorilor forestieri, la Arefu, dacă nu mă înșală memoria.
În Rășinari, Soveja și Vrancea nu
se spune eu sunt sau io mi-s, ci mini escu, în limba aromânilor
grămoșteni și fârșeroți din sudul Dunării. De aici ideea eronată, că mocanii
transilvăneni ar fi originari de la sud de Dunăre. Întotdeauna cei care au
plecat de acasă (și unde sa-u întors mereu), au fost ciobanii de pe versanții
nordici ai Carpaților, unde pășunile sunt mai reduse și mai slabe decât în sud.
Chiar dacă au căpătat accent aromân sau au venit însoțiți de aromâni, bârsenii
au fost inițiatorii acestor peregrinări. Poate de aceea aromânii din sudul
Dunării le spun tuturor românilor din nord, mucani.
Există o legătură ascunsă dar profundă între
toți românii. De exemplu numele de localitate Lupșa ( lupoaică) e întâlnit și la mocanii de pe Valea Arieșului și
la românii din sudul Dunării. E celebră relatarea lui Ion Ghica despre Ioan Coletti, prim ministru al Greciei
independente, pe care l-a întâlnit la Paris, în saloanele doamnei Champy: era
înalt, trupeș, frumos îmbrăcat cu fustanelă, cu mintean și chepchean alb, cusut
cu garnituri albastre. Avea figura cea mai românească ce se poate vedea la un
mocan din Brașov. Când Ghica i-a spus în aromână: Și eu sburescu armânește
(sburescu – vorbesc, de la sobor), Coletti s-a uitat cu drag la el și cu un
suspin i-a spus: Părintsilʼi añei
sburescu mași armânește și-mi pare ghine că tsini la miletea noastră; hʼim
simpatriotsi (Părinții mei vorbesc numai armânește și-mi pare bine că ții
la neamul nostru; suntem compatrioți). Nu cumva de la miletea provine numele cetății Milet? Familia Ghika, aromâni sau
albanezi (?) a dat 15 domnitori și doi premieri..români.
În ce privește limba romanică
orientală (protoromâna) Th. Capidan, C. Daicoviciu, C. C. Giurescu, Iorga,
Xenopol arată că diferențierile s-au făcut prin izolarea diferitelor populații
sedentare, separate prin migrația hoardelor slavilor și de aceea acum se
vorbește dacoromâna la nord de Dunăre, în Timoc și Dobrogea și aromâna,
meglenoromâna, istroromâna, la sud de
Dunăre. Populații vorbitoare de protoromână au supraviețuit și în Apus, în
jurul unor masive – refugiu (Ardeni, Vosgi, Alpi) numite de germanici valcheren, wallons, welschen (valahi).
Această ipoteză se prezintă ca un proces de diferențiere naturală, care nu mai necesită
implicarea unor migrații neatestate
și explică toponimiile - este un fenomen similar răspândirii limbilor romanice
în spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic.
Fetele de la Săcele se uită prin găurele.
Există și azi, în gardurile vechi de sute de ani ale unor
curți din Săcele, găuri făcute de fetele
ținute sub o supraveghere severă...
- - Ai
dat-o pe cimilituri? mă întreabă Frustra care trage cu ochiul la titlul din
capul paginii
- - Mă
joc și eu.. tu deslegi cuvinte încrucișate! Ce-ai zice dacă ți-aș spune că prin
Beșleagă de care mi-ai pomenit, am
putea fi rude?
Bobițoiu ( Aguridă), calcă cu toate labele pe
laptop și-mi strică linia Jirecek care
îi desparte pe tracii romanizați din nordul Dunării, de tracii elenizați de la
sud. O să pun bâta pe tine năpârstocule!
– De unde scoți cuvintele astea? Ce înseamnă năpârstoc? mă întreabă Frustra
– Deocamdată nu știu, e un mister și pentru mine.
Săcele în scrierile vechi se numea Langendorf, Siebendorf sau Nagyfaluvaros, nume care se traduc prin: Satulung,
Șaptesate sau Satumare. Dacă Negoe Tomoșoiu poetul, era din Cernat, e posibil ca neamul Tomoșoilor să fie
din Cernat (Csernatfalu) - localitatea
principală din care s-au separat ulterior celelalte sate care au alcătuit
Săcelele: Satulung (în 1644), Baciu (în 1808) și Turcheș (în 1886). Satulung în maghiară se spune Hosszufalu deci numele
de Hossu înseamnă Lungu. Săticelele erau așezate la poalele munților Bunloc
(1187 m) și Highiș sau Vârful Ascuțit (1058 m). Dacă m-aș fi născut în Săcele, unde în secolele 13 – 14 s-au
strămutat ceangăii, aș fi știut ce înseamnă Highiș. Poate că acest Munte Ascuțit a
fost Muntele Tomoșoilor, de care spune tata, fiind cel
mai apropiat de Cernatu și pentru că din el izvorăște râul Tomoș. Clima de la 1000 de metri
(montană, cu aer tare și plăcut, nu foarte aspru), o cunosc foarte bine din
expedițiile mele pe Muntele Ursului, pe Piatra Craiului. E o ironie a soartei
că am umblat pe destui munți, numai pe
Muntele Mare din care izvorăște râul meu genetic, nu.
Țesătura de postav îngroșat în dârste, pe care o purtau țăranii și orășenii
plebéi, se numea interesant, bubou.
Bărbații aveau un port simplu, conservator - cioareci de dimie albă, cămașă
albă de pânză țesută, chimir și căciulă mare, pătrată, iar femeile aveau o
ținută fastuoasă, adoptată din locurile pe unde umblaseră prin lume împreună cu
bărbații lor: purtau rochii largi din
brocart și mătase, veste cu bumbi aurii, paftale cu pietre scumpe, mantale de
atlas tivite cu blănuri, ghete sau pantofi. Asta pentru că bărbații le erau
bogați dar nu zgârciți cu iubitele lor. Totuși ținuta femeilor mă interesează mai puțin, aș vrea să cobor mult
mai adânc în aceste istorii scufundate
și nu știu pe ce cale.
Zeii lor locuiau pe crestele munților
dar pentru că acolo unde i-a dus soarta nu existau munți, au inventat ziguratele – niște munți
artificiali. E vorba de sumerienii care se presupune că au venit din ținuturi
muntoase. V. Zamorowsky, în cartea La
început a fost Sumerul și istoricul rus N. Jirov consideră că sumerienii au
migrat din Peninsula Balcanică cu calendarul lor cu tot, modificându-l pentru a
se potrivi noilor latitudini. Polonezul Ludwig Zaidler în Istoria ceasurilor are aceeași părere pentru a argumenta migrația
sumerienilor dinspre Carpați. Numai la Mosul (Moșul?) au fost găsite 250.000 de
tăblițe de lut cu cuneiforme, în care se spune că zeii lor erau numiți uriași sau ”cei care au venit jos”.
Scrierea cuneiformă am văzut-o într-un muzeu din Siria și e impresionantă.
Nimic nu se naște din nimic, cum s-a întâmplat și cu creștinismul. Există o
filiație subterană în originea scrisului; azi nimeni nu mai poate nega valoarea
tăblițelor cu pictograme de la Tărtăria, Turdaș și Daia, a celor din munții
Neamțului, considerate o scriere protosumeriană mai veche cu 2000 de ani.
E ușor să negi informații vagi,
interpretabile, legături prea îndepărtate pentru a mai părea reale. De aceea
unii se grăbesc să-i considere cu superficialitate drept niște fanteziști pe R.
Vulcănescu, Densușianu, Cueșdean și alții. Dar iată ce afirmă la unison,
privitor la originea cultului persan al
lui Mitra, alții decât românii, specialiști de renume mondial, cum sunt F.
Cumont, S. Wikander, J. Duchesne- Guillemin, E. Will, M. J. Vermaseren, L. A.
Campbell, R. Merkelbach, R. L. Gordon, R. Beck, M. Claussio, D. Ulansey:
cultul persan al lui Mitra este
originar din Cappadocia (Dura Europos), fiind specific cavalerilor getodaci care erau stăpânii acelor locuri iar
perșii n-au făcut decât să-l adopte pe Mitra, botezându-l Mer. Din Europa până
în Asia, zeul soare al geților a fost adorat sub diferite nume ca, Mithra, Meitros,
Mihr, Mehr, Meher ( mahăr?). Cultul era oficiat la începuturi de preotese
(vestalele zeiței focului) și apoi de preoți. Cavalerii soarelui din Frăția lui Mitra cel numit lumina lumii,
care propovăduiau dreptatea, adevărul, justiția și loialitatea, erau însemnați
pe frunte cu fierul roșu, cu semnul crucii (crucea cerului – soarele) și aveau
ca simboluri militare torța, măciuca și
arcul. Tiridates, regele armenilor (fiul getului Arsace), i-a spus următoarele
cuvinte lui Nero, pe care l-a vizitat ca acesta să-l confirme rege: Eu, descendentul lui Arsace, am venit la
tine să te ador ca pe Mitra. Firul ursitei mele, de acum înainte, de tine va fi
tors. Pentru mine tu ești Ursita și Norocul. Ursita care toarce firul
vieții, ne e atât de specific încât aceste
cuvinte ar părea incredibile dacă ar fi reproduse de români și nu de personalități
ale istoriei ca Plinius cel Bătrân, Tacitus, Suetonoius, Dio Cassius (și alți
scriitori antici), care le apreciază drept un jurământ între frați mitraici. Dacă
nu dăm crezare nici scriitorilor antici și-i considerăm și pe ei doar niște
ignoranți fanteziști, ce mai rămâne la baza culturii? În Persia cucerită de
arienii cântați în Mahabharata, la Kangavar, în cel mai mare templu închinat
fecioarei Anahita (Maica Domnului), se află următoarea inscripție: Anahitei, imaculata, virgina, Maica Domnului
nostru Mitra. Nici asta nu ne pare cunoscut? De ce să nu luăm în
considerare absolut nimic? Pentru că e mai comod să spui că toate sunt invențiile unor minți
bolnave.
Ciobanul Pătruț și tatăl său Pătru.
La Ariaramneia ( Rhodandos de azi), în Capadocia, în munții Taurus, savantul H. Grégoire
a găsit în anul 1907 o inscripție în care se pomenește inițierea unui mag al
lui Mitra prin secolul III î. Hr. În afara întrunirilor cavalerilor confreriei
mitraice, preoții slujeau zeul întreținând focul
sacru în altarul din peșteră, unde înălțau imnuri zilnice și făceau
sacrificii pentru discipolii care aduceau ofrande. Festivalurile mitraice de pe
25 decembrie se numeau Coracica sau festivalul corbilor (Corvus corax). Pe un perete s-a păstrat
o frescă cu mai mulți cavaleri ai lui Mitra, identici călușarilor noștri, cu
cămăși albe, cu margini cusute cu roșu și pangligi încrucișate peste piept.
Ordinul mitraic cuprindea 7 grade iar maestrul se numea Pater Patrum – tatăl taților,
de unde Pătru sau Mitru (numele ciobanului într-o variantă transilvană a Mioriței
este Pătruț). Pe altă frescă de la Nemrut Dagi, regele primește din mâna lui Mitra
cel cu cușmă, puterea divină. Legenda
spune că Marea Zeiță Mumă, a născut doi șerpi: pe Mitra și pe Varuna care,
lepădându-și pielea, devin nemuritori. Această dualitate amintește de Ianus cu
două fețe al romanilor, adică Ion.
Zeul Mitra se numea Aplu în
Capadocia, de unde Apolo. Zeul
luminii și al vremii, Apulu al etruscilor,
purta pe frunte frunze de laur, fiind parțial acoperit cu o mantie, în rest
fiind nud. Unii consideră că Apulum (Alba
Iulia) e locul de baștină al lui Apulu, care la romani se mai numea Liber iar sora lui Diana se numea
Libera. Se speculează că Ler ar
veni de la acest Liber ( în acelaș
timp alt nume al lui Bacchus – Dionisos). Altă origine a formulei Leurui
Ler din colindele noastre ar fi Hallelujuah
Domine, transformată prin rotacism și modificări succesive.
Necunoscute
prin uitare dar complicate și neîntrerupte sunt legăturile de sub coaja
lucrurilor!
