SALTUL PISICII 37

6 iun. Am ajuns acasă la Saskia și motani la 2 noaptea,

  după cinci ore de zbor cu o hardughie uriașă dar fragilă: o cutie de plastic cu compartimente ca  interiorul unui frigider și niște aripi de tinichea inflamabilă la exterior. În Lubnatsi un puști m-a lăsat să fumez în wc contra a 15 euro și asta numai pentru că crut ii sunt prieteni adevărați cu  nâmor ii deși în trecut ne-am ucis unii pe alții cu tot ce am avut mai tăios și mai eficient: iatagane, topoare săbii, ștreanguri și otrăvuri.

   7 iun. Am șmotruit toată ziua călărit de motani.

Bobutz l-a întrecut în greutate pe frate său, pentru că fură mâncare de la gura Saskiei, dar Aurică al meu, m-a recunoscut cu un miorlăit mirat, după o lună de absență. Din nou în chilialaborator: îmi aranjez cochiliile, pietrele și colecția de excremente uscate aduse din pustiuri, de pe țărmuri și munți. România e Raiul sculptat în aur verde, umezeala e mirul – vis încarnat al Maicii Domnului, pe care nu știm să-l apreciem.

- Voi nu aveți nevoie de nimic. Puneți o sămânță în pământ și sunteți bogați și fericiți, îmi spunea  un nacoram, pe vremea când nu verificasem câtă dreptate are. Poate că așa sunt toate în viață: ai fericirea și nu știi că o ai decât după ce pleci departe și plătești aproape cu viața pentru călătorie, ca să afli că o aveai în locul de unde ai plecat.

  Seara, radioul de cuhnie zice că ploile torențiale au creat probleme în NV țării iar cele 50 de posturi hidrometeo arată cod galben de vreme rea pentru 10 zile. Privesc pe fereastră și văd conopide albe, verze verzi, albăstrui, vegetații celeste generoase care ne fericesc teritoriul cu promnisiuni sincere, de cele mai multe ori ținute: ploi torențiale, tunete, fulgere, furtuni cu multă apă. Regnului umed din cer îi corespunde regnul vegetal de pe pământul blagoslovit de soartă. Simt mana cerească prin toți porii, după ce m-a ars ariditatea și m-a supt deshidratarea. Oamenii acelor locuri sunt eroi chiar dacă nu-și dau seama cum nu-și dădea seama zeița de Tia Libreh, unde ea baleta în vântul nemilos cu fuste vaporoase care nu-i ascundeau ci îi evidențiau secretele. Arțarii se bucură ca niște copii de tunetele și fulgerele promițătoare de ploaie, Radu Lupu interpretează magistral Beethowen și Brahms iar Daniel Goiți născut la Reșița și devenit celebru în America, interpretează genial concertul nr. 2 de Rahmaninov. Daniel a îngenunchiat departele ca pe un bicisnic ”aproape” și așa se întâmplă de multe ori: orice departe și orice necunoscut sunt niște banalități plasate în inaccesibil iar cele mai mari mistere sunt  niște simplități bine ascunse.

  9 iun. Am prea aproape în memorie deșertul

ca să nu mă gândesc, când văd mulțimea copacilor și a  norilor, cât de scump plătită e libertatea orizonturilor: cu moartea vegetației. Tihna noastră de toate zilele e o tihnă blândă, tihna nomazilor e o una aspră.  Uneori îmi e frică de prea marele dar făcut nouă de Pronie și de care noi ne batem joc. Îi tentez pe motani cu balconul unde am plasă de sârmă și eu stau în cuhnye și-mi adimr cumpărăturile ieftine din piață: un ceas de ”aur” cu curea de piele ecologică  de 25 de lei și un ceas deșteptător de 5 lei, cu baterie cu tot. Nu avem nevoie de aur și de piele de ființă ucisă pentru plăcerea noastră atavică, de vânători. Dacă acceptăm plasticul din interiorul avioanelor de ce n-am elimina ipocrizia de a purta obiecte de piele?  Suntem inconsecvenți, ilogici și de aici vin toate relele lumii: nu știm să fim modești. Când am venit din piață am trecut prin grădina prin care se plimba vecinul Miki, ”tatăl” motanului Norocel, care a preluat hobby ul de grădinar al domnului Spirescu, plecat pe spiralele eternității. Dincolo de gardul de aluminiu e mormântul Fatamei, care își doarme somnul de veci în grădină, în marea catedrală a marilor copaci cu mierle. Mormântul ei e deci o biserică iar norii albi din cerul albastru sunt îngerii din lumea cealaltă - a fericirii. Saltul ei brusc în moarte, e simbolul saltului terminal al întregii vieți nebune de nefericire. N-am prea găsit definiții ale morții, ci mai mult ale vieții, deși poate că ea e ușor de explicat rece, științific, ca un final secvențial al unui program genetic. Numai că noi, viețuitoarele nu existăm prin logică și explicații, ci prin trăire iar în universul trăirii acționează alte legi decât cele științifice, capătă importanță gesturile, atitudinile, subiectivitatea exacerbată. În lumea trăirii funcționează o altfel de economie, o altă rigurozitate, în care risipa e monstruoasă iar frumusețea are valoare incomensurabilă. În aceste meleaguri spirituale batjocura trebuie pedepsită cu moartea iar dreptatea și prietenia sunt mai prețioase ca aurul.

   10 iun. Veneam din munți sălbatici, de departe,

 după zeci de ore de urcușuri abrupte și coborâșuri bruște spre lacuri glaciare de o rotunjime cvasiperfectă; de acolo coboram spre lumea omului prin vegetația care părea să fi cucerit definitiv, să fi anihilat amintirea balaurilor de piatră ai grohotișurilor. Eram bărbați puternici în înconștiența noastră, îmbătați de iluzia că putem învinge împreună totul. Cum puteam gândi altfel, când în pustietățile verticale de unde veneam, făcusem față eforturilor supraomenești de a escalada vârfuri și văi, murați de ploi ciobănești și imuni la atacul ursului feroce care ucisese un cal - l-am văzut umflat, cu copitele în sus, pentru că ursul nu-i mâncase decât ficatul  și bojocii.  Integritatea noastră ne dovedea că eram foarte vii și puternici, deși nu era vorba de mușchi ci de rezistență. Năzuiam să ajungem acasă, jos, undeva, chiar dacă nu știam cum arată această casă presupusă, care s-a dovedit a fi un canton părăsit, o cabană fără geamuri, fără paturi, dar cu podea de lemn uscată, pe care am întins paie și am bătut în cuie în fereastră, o haină veche. Ne aflam de bunăvoie în ținutul ciobanilor și tăietorilor de lemne uitați de lume, al vânătorilor de urși și al braconierilor la păstrăvi. A doua zi, după ce am mâncat o ciorbă de brânză (apă fiartă în care am pus brânză grasă și pită uscată), am continuat coborârea lungă. printre stâne rare,  unde puteai mînca o mămăligă fierbinte cu caș și bea o țuică tare, oferită de bărbații bărboși și zâmbitori dar iuți de cuțit la cea mai vagă jignire, clipire strâmbă scăpată din neatenție.  Demnitatea lor sclipitoare nu suporta nici o umbră. Ei se priveau în noi ca într-o oglindă și noi ne continuam drumul la vale, tot mai bine dispuși, printre poiene excedate de iarba stânii, prin pajiști cu măcriș și păpădii trecute, al căror puf ne gâdila nările euforic, făcându-ne să ne simțim tinerețea eternă, frăția inefabilă. Eram și noi, ca și ceilalți bărbați ai tăpșanelopr dintre nori, niște zei ai acestor munți ai noștri pentru totdeauna. Și totuși, seara noptatică ce ne-a prins pe valea cabanelor miniere părăsite, a întrecut amintirea norilor, a circurile glaciare și a potecilor înierbate, senzația de invincibilitate, și ne-a frânt cerbicia. Părăsirea care plutea în rama ferestrelor fără geamuri, în rugina utilajelor – roți care nu se vor mai roti niciodată, osii, șasiuri, volane care nu vor mai ține nici o direcție - pârâul susurând singur în van, au mușcat din iluzia noastră mai puternic decât fiarele care ne-au dat târcoale zile întregi. Nici beția subită, în acord tacit, nu ne-a mai redat încrederea. Ne amăgisem că moartea e un fleac evitabil, chiar improbabil dar noaptea petrecută în camerele abandonate, cu paturi de fier ruginit și saltele mucegăite ne-a înmuiat, ne-a arătat că de fapt viața e un nimic fără importanță și că muntele însuși poate muri de moartea numită părăsire.

  Am retrăit toate astea în seara asta tot mai umedă, mai întunecată, fără să știu ce element a declanșat reaprinderea amintirilor. Se spune că universul e cel puțin pe jumătate, creația minții noastre,  hibrid adică: jumătate piatră, materie, mișcare, mecanică, jumătate imaginație

SALTUL PISICII 32

  24 mart. Vântul urlă ca un lup pe sub ușa de metal

prost montată,  în Banat e  viscol și la noi azi e frig, deși ieri a fost soare. Saskia nu are noroc de plimbarea spre Orașul Pitit pe care o programasem. Motanii au început să se spele singuri deși n-au avut mamă care să-i învețe. Se spală până când devin lucioși, lustruiți, șlefuiți ca niște bibelouri de antracit și această abilitate vine din știința interiorului lor. Saskia și-a revenit binișor, nu mai e absentă iar optimismul meu a luat-o razna: deja mă văd zburând prin nori, pe spinarea unei gâște grase, gâgâind împreună: ga!ga!ga! deasupra munților și pustiurilor. Bobiță face salturi lungi, fulgerătoare, peste colțul patului! Sare de jos, plutește în linie dreaptă pe ipotenuză și aterizează dincolo, ca o rachetă. Perechea de turturele uguie foarte tare pe cablul dintre blocuri. 

- De ce Bobițoiu nu stă la mângâiat ca Aurică? mă întreabă Saskia

- O să vină și el curând, că acum e castrat

- Da, sărăcuțu de el! Da eu o să-l iubesc și așa. Ia zi-mi, cântăreții castrați puteau să facă sex sau nu?

- Puteau, dar nu puteau avea copii

- Nu pierdeau mare lucru! Mai zi-mi ceva de ei

- Nu știu mai mult

- Documentează-te pentru mine bibicule, te rog.

Între timp magnatul rus Boris Berezovski a fost găsit mort ieri, dar nouă puțin ne pasă! Ce făceam noi ieri? ascultam muzică și povești despre castelul Huniazilor și el, magnatul, pierea, cu toată uriașa lui bogăție. Simultaneitatea are zone în care se neglijează cu cruzime, fapt înspăimântător și minunat în acelaș timp. E  rândul lui Aurică să se spele, după ce a zdupăit de pe gemulețul băii, unde a înghețat, pe mașina de spălat. Se încălzește sub mâna mea, cască delicios și se spală până  devine lucios ca un agat șlefuit - prin șlefuire se produce o pojghiță separatoare de o consecvență absolută, între exterior și interior; dincolo de luciu, interiorul își îngrădește complet individualitatea față de exterior, își manifestă independența printr-o încarcerare absolută și benevolă, în el însuși. Saskia și motanii au adormit bolborosind și tresărind în somn, ca niște pessoi ce sunt toți trei. Ia să văd eu pe net, ce găsesc despre castrați. Soliștii castrați proveneau din biserici; dezvoltarea anatomică dereglată hormonal, dădea vocii lor o forță ieșită din comun dar nu numai atât: ea permitea schimbări de ritm și intensitate, tonalități contrastante și ornamentații luxuriante. Azi, ei sunt numiți contratenori, cum au fost: Senesino, Farinelli, Cafarelli (Carlo Broschi), castrați între 7 și 8 ani. Ei nu-și pierdeau virilitatea după ”oroarea de scurtă durată a castrării testiculare” ci dimpotrivă, deveneau cei mai doriți amanți, fiind sterili. Ultimul castrat, Alessandro Moreschi, care a murit în 1922, avea o voce înaltă și flexibilă ca a unei femei dar robustă, puternică, ca a unui bărbat. Un chinez leneș, (nu știu în ce perioadă), primea după extirparea testiculelor, pensie și scutire de muncă (guvernul dorea o limitare demografică). Povestea castraților e mult mai veche: matroanele romane castrau bărbați frumoși, transformați în jucării sexuale. Numai eunucilor li se extirpa și penisul - iată diferența dintre castrați și eunuci. În timpuri și mai vechi, omul primitiv castra tauri, prizonieri și criminali periculoși. Tehnica era următoarea: testiculele erau legate cu o coardă subțire, după care erau tăiate cu o lamă ascuțită și se cauteriza cu vătraiul înroșit; nu li se dădea apă și hrană câteva zile pentru a nu urina și a nu se infecta rana; totuși, 80% mureau; cei care scăpau, erau hrăniți numai cu lichide pentru ca presiunea din vezică să foreze un nou orificiu urinar. N-am înțeles exact aici. Cântăreților numiți castrato, li se extirpau numai testiculele; deși absența testosteronului făcea să dispară pilozitatea facială și ei căpătau șolduri, fese rotunjite și piele catifelată, aveau o erecție chiar mai lungă decât bărbații normali, neavând orgasm ejaculator. Zeul protector al cântăreților castrați era Priap, fiul Afroditei și al lui Dionisos, care suferea de o erecție persistentă fără excitație sexuală. Famenii biblici care se autocastrau din iubire pentru Isus deveniseră la un moment dat atât de mulți, încât Biserica a decretat că nici un bărbat, cu un cât de mic defect fizic (cum ar fi chiar lipsa unui deget de la picior), să nu poată fi hirotonisit. În R.D.G, violatorii erau castrați chimic: li se implanta un mic disc subcutanat care elibera treptat hormoni feminini. N- o să mă învinuiesc atât de mult că flăcăii mei au rămas fără coaie.

    25 - 27 mart. Luni, între dorința de poezie și dorința de a mânca urzici

 au câștigat urzicile. M-am învârtit în cuhnie când pe un picior când pe altul, în rotații sufiste, amintindu-mi câteva rânduri din Paznicul turmelor: ”N-am ambiții, nici dorințe. A fi poet nu e pentru mine o ambiție. E felul meu de a fi singur”. Seara i-am citit Saskiei din aventurile Obergefreiterului Porta și ale namilei zise Micuțul, în povestirea lui Hassel, Ceai negru chinezesc și am râs amândoi cu lacrimi. I-am alintat alternativ pe motanii deveniți brusc calini, rezonabili, după castrare. Aurică e mai vocal decât frate-său; i-am însoțit pe gang, dincolo de ușă, unde începe marele coborâș și marele urcuș al scărilor, pentru că așa fac părinții lor naturali la primele escapade. Marți, zăpada a acoperit totul într-un ultim puseu al iernii. Am străbătut prin viscol traseul spre gaura de vierme, înfășurat în  visare ca un cocon în mătase. M-am așezat pe sacunul cu trei roți în loc de gheare, în chilialaborator. Prin geam nu reușeam să depistez Narvalul Alb, în universul fluid al ninsorii. Dacă n-am visa, unde ne-am mai refugia din chin și monotonie? Dar jocul existării permite să te refugiezi din disconfortul monotoniei în disconfortul acțiunii, ori în neliniștea calmă a poeziei. Felul cum transcrii o ciornă e esențial: nu contează cât de prolix e textul, poți scoate ceva bun dintr-o mizerie dacă ai inspirație când transcrii, sau poți strica un text reușit. Miercuri m-am gândit că  într-o religie poetică, poetul e preotul, cartea de poeme e scriptura, vântul - clopotnița, tunetul - clopotul, trupul - biserica și sufletul e dumnezeu. În seara gri în care ningea, mi-au fugit ca fluturii din cap ideile și am vânat doar imagini și senzații. Nu mi-am mai dorit să încerc să înțeleg ceva, ci doar să exist. A trebuit să cobor în piață, unde ningea dens, umed, impenetrabil. Sus, undeva, dincolo de troposferă, vuia un cvadrimotor. Mi-am spus: acolo sus, oameni ca mine respiră, le bate inima liniștit – un uriaș semn încurajator pentru noi, furnicile terestre.

   1 april. În zori mă simt împăratul lumii abia născute:  

 nori, picături de ploaie, cântec de păsări.. pe măsură ce se luminează, norii devin albaștri, separați în două, față în față, fiecare prevăzuți cu câte un uriaș cioc de pui de pasăre. Pui de pasăre atât de mari?  Universurile – Pui, nu sunt mari? Pe măsură ce mă apropii de gura metroului, rangul meu imperial descrește, până redevin ceea ce sunt (ce sunt?): șobolan de galerie de metrou. În vagon, o fată mănâncă o plăcintă dintr-o pungă; are ten alb mat, ochi albaștri rotunzi, reci, ochi de gâscă. Bagă mâna în pungă și rupe greu câte o bucată elastică, cu degetul mic rășchirat. Face asta de patru ori la rând – îi e foame bietului animal înrobit trupului. Din geanta ei pusă pe jos, iese un colț de ziar pe care scie: N-a avut un motiv anume, s-a sinucis pentru că unii suportă greu existența noastră obișnuită. Vizavi, o brunetă cu  o piele mătăsoasă și o privire limpede, stă pe scaun, înconjurată de trei bărbați care stau în picioare. Pe care-l place? Pe cel cu nas drept, de statuie greacă? Când râde, ea își dezvelește dinții albi de pe maxilar - această parte dură a gurii mi se relevă ca instrument de mâncat. Suntem niște mecanisme dar nu știm din ce angrenaj facem parte și ce menire are. Unul dintre bărbații care-i place poate, e atât de slab încât blugii îmbracă practic un schelet. Nu văd vreo umflătură în dreptul sexului deși se spune că slăbănogii sunt bine dotați. Ce a dorit universul de la noi când ne-a produs? Ne-a produs degeaba? Urc, transportat ca un colet de scara rulantă, drept în sus, spre cerul de deasupra Pieței Gloriei. Îmi plac norii și am convenit demult față de mine, să nu mai găsesc ridicol lucrul ăsta, când există un șir atât de lung de admiratori ai norilor, începând cu Socrate și terminând cu Petru Creția și Radu Petrescu. Observ că pentru unii ca mine, realitatea nu mai poate fi separată de livresc. Lumea a devenit demult, într-o mare măsură, o carte. În curtea interioară, frunzele deja mari, pot fi zărite de aici de sus, de la geam: o creastă de val, din oceanul clorofilei. Pe masa din laborator am 14 pietre dintre care una cât un ou, turtită din trei părți, gălbuie, cu intarsii grena, schițează pe fiecare latură chipuri cu un singur ochi, nas vertical și gură oblică; alta, cât unghia degetului mic, izbitor de asemănătoare cu prima, mimează aceleași chipuri, în aceleași poziții. Fiecare chip, formă încheiată, are în spate o istorie, este rezultatul consensului întâmplărilor și pentru acest lucru merită toată admirația. Dacă lucrurile nu sunt ce par a fi iar aparențele înșală, cum să nu fie așa, când orice suprafață e doar ultima coajă, ce a scos interiorul mai la suprafață din adâncuri? Imediat dincolo de suprafață începe altceva și același lucru în aparență, este mereu altul, pe măsură ce cobori spre centrul lui. Îmi pretind mie și altora simplitate, nesofisticare, ca pe o dovadă de sinceritate, onestitate, dar simplitate nu există – toate sunt foarte complicate pentru că ele au reușit să supraviețuiască prin nesfârșite schimbări și remodelări. Trebuie să ne accceptăm așa cum suntem, unde suntem, în această complicație universală care conține totuși un mare avantaj: posibilități de libertate ascunsă în cotloane, desfășurate pe spiralele nevăzute ale interiorului, dincolo de aparență. Un om complicat nu e un mincinos, ci de cele mai multe ori, prea cinstit. Minte destul aparența, și pentru el.

 

8 apr.  Huellebecq e un Hassel al pornografiei

  și artificializării vieții? Mă-ndoiesc! E doar un pervers refulat în preocupări literare. 

 Nu simt nici o chemare să răscolesc echipamentele părăsite de anul trecut, când m-am întors din Koram. Trag peste o oră de gantere, pe muzică, și mă înviorez. O pală de vânt aduce un stol de fulgi de zăpadă și-i depune pe acoperișul centralei termice subterane - sunt petalele corcodușului înflorit, ascuns dincolo de ziduri, în unghiul mort al privirii. Necunoscutul e intersant pentru că ascunde nu numai pericole mortale potențiale dar și fantasme ademenitoare.

  Nu sunt capabil să vizitez expoziția Corpul Uman: îmi mi-e frică de felul cum poate arăta alcătuirea noastră dincolo de coajă. Citesc pe net despre Huellebecq: depresiv, obsedat de îmbătrânire și impotență, scandalagiu notoriu, a cărui soție a fost ucisă într-un atentat, etc. Posibilitatea este un roman despre timp: povestea lui Daniel 1, umorist de succes, este comentată după 2000 de ani, de clonele sale, D 24 și D 25 - neoumani cvasinemuritori, care nu mai au pasiuni, sunt liniștiți. Nu și fericiți, fiind castrați de sentimentul iubirii. Filmul făcut de D1, intitulat Două muște mai târziu, povestește viața unui om care se distrează omorând muște cu un plici; le ratează de cele mai multe ori. Este un lung-metraj, de trei ore. A doua distracție a acestui bărbat cultivat e, citez, ”să pună fetițe prepubere să-i sugă pula; asta îi reușea mai bine decât cu muștele.” Alt personaj important, este Profetul ..”vizibil obsedat de sâni mari și tufe pubiene bogate, un om cu gusturi simple”, zice autorul.

  Cruzimea sau mila nu mai au sens în singurătatea tragică în care ne petrecem viața. Nici pudoarea, demnitatea, morala, la fel ca în Hassel. După lectură uit greu un om devorat de viu de umanoizi supraviețuitori degradați, care se comportă exact ca o haită de lupi. Cele două căi explorate de autor, primitivismul animalic și virtualitatea, eșuează în găsirea unei rațiuni de a exista: o existență nu conține absolut nimic bun și frumos. Abia aștept să termin cartea, să scap de mizeria asta inteligentă care, cu toată informația de ultimă oră, e tristă, kafkiană. Domnul K. nu va putea fi depășit în literatură.

  Trag din nou tare de gantere, triind printre picături  ”efectele militare” pentru vânătoarea care începe în 8 mai, cu zborul Bükreș - Lubnatsi – Casalba. Am depășit criza opțiunilor? La plecare trec pe la magazinul de pipe, unde am uitat plicul cu filtre din lemn de balsa. De ce mă ocup cu așa ceva, dacă tutunul e nociv? De ce fac ceea ce fac? De ce trăiesc?

  Seara deschid din nou net ul și citesc despre Pârvu II Cantacuzino, văr cu Brâncoveanu, arhitect și pictor de biserici, mort când apăra de turci mânăstirea Comana, unde e și înmormântat (unii zic că acolo e și Vlad Țepeș). Pârvu Mutu Zugravul (monahul Pafnutie al mânăstirii Robaia), care era cu 30 de ani mai bătrân decât Pârvu Cantacuzino, a fost pictorul acestei familii  - în mânăstirea Filipeștii de Pădure a pictat o frescă cu 55! de chipuri de Cantacuzini,; bunicul meu, Iancu R. Pârvu, fratele lui, Bator (Batâr) Pârvu și vărul lor, Dură Pârvu, au avut ca strămoși un Tămáș și un Radu. Iancu R. Pârvu e leit Pârvu Mutu. Întrebarea e: dacă Mutu nu a fost un Cantacuzin, de ce a făcut portretul a 55 de Cantacuzini? Îmi lipsesc niște date.

   Înainte de a adormi împreună cu pisoii, mă joc cu Bobiță, care s-a schimbat după castrare: vine la mine să-mi ceară mângâieri și țorcăie blana de pe burta lui Marc Aureliu ca un pui neînțărcat. Împăratul  se îndepărtează plictisit.

16 apr. Dau muzica tare, mă arunc în mișcare,

încleștat de gantere, aproape că mă sinucid în ritm rapid, dar cu cât vibrez mai intens, cu atât îmi par mai nemișcat. Muzica, mișcarea și gândul, n-ar trebui să aibe suport material, n-ar trebui să se sprijine nici măcar pe un atom. Dumnezeu trebuie să fie absolut imaterial, ca să rămână în exteriorul materiei pe care o prelucrează. Artistic. Există o beție, o nebunie a clarității.

  Terminat ”mizeria” Huellebecq, revin la Hassel și la etimologii: Habotnik, cum îi spuneam vânătorului de șoareci anul trecut în Koram, e un cuvânt care în rusă a devenit habadnik; zic a devenit, fiindcă la noi exista demult, expresia cu haboca – cu sila, forțat iar dacă o aveam, la noi s-a născut cuvântul, adică nu are etimologie necunoscută, cum scrie DEX ul. Lup, în etruscă înseamnă a muri iar lupu înseamnă mort. Dacă lupu era mortul, haita era lumea morților căci zeul morții cu cap de lup al etruscilor este Aita (haita!), care a dat pe Hades la greci. Cuvântul dacic haide l-a dat pe aide în greacă (și turcă?) și înseamnă a te alătura unui grup, adică unei haite; cuvântul luptă vine de la lup, devenind lucta în latină. Numele de Tămáș, care l-a dat pe Toma, Thomas și Tamisa (soră cu Tisa), vine de la dacicul tăma, care înseamnă ginere. Solomonar, cu origine controversată, poate veni și de la zalmonar (mare vrăjitor), de la zalmos – piele, placentă, numită popular și căiță, adică amniosul noului născut. Tracii spuneau noului născut zelmis, de unde a zămisli și slavul zemlia – pământ; bine-nțeles, toate au legătură cu Zalmoxis.

   Mircea la daci înseamnă tată, Ababa, mamă; aga l-a dat pe agos în greacă, însemnând conducător; în cuvântul agatârși (cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei), care extrăgeau fier, thirsus înseamnă toiag, probabil de fier, de unde sceptru; noi avem cuvântul târș - sigur că e o mare distanță de la târș la sceptru dar nu e imposibil.

   Băiat vine de la îmbăiat; dacii îmbăiau băieți sub un an, într-un râu înghețat iar cei care nu mureau, erau îm băieți sau botezați. Cuvântului lingură (ceva care se linge în gură), latinii îi spun lingula, nepăstrând originea compusă, ci preluîndu-l ca atare de la daci. S-o luăm cu haboca și să exclamăm hibrid: haiteți cu lingula îmbăieți, că avem bunătăți la masă! Sută l-a dat pe Satem  în persana veche și pe Suto în protoslavă, aceasta fiind grupa limbilor: dacă (română), sanscrită, iliră, limbile balto slave și calabreza. Centum (Kentum) cuprinde limbi cu multe k și g: greaca, latina, celta, germana veche. Dialectele, din lingua nostra romanesca, s-au diferențiat și au devenit limbi, cu 2500 de ani înainte de Cristos.

    Pe la prânz a apărut primul fluture și primul vârtej de praf. Untișorul sau sălățica (Ficaria verna), din curtea interioară, are frunze fragede și flori galbene, carnale. Trag tare de fiare în ultimul timp; poate prea tare, ca să-mi cârpesc spărtura nevăzută, de sub linia de plutire. O vizitatoare coboară din limuzina albă de Brașov și-și pozează copilul călare pe Narvalul Alb. E o mare diferență de talie între călăreț și bidiviu - le-ar sta bine într-o pânză de Dali.