Paleontologii. Apariţia capului

                                  CAPUL S-A NĂSCUT DIN COADĂ

                                               ( Misterul Ascidiei)

Înaintea osului a fost cartilajul - ceva nici moale, nici tare. De ce a fost nevoie de această întăritură sau ranforsare?

Luând ca metodă de studiu „arborele” (inventat de plante), putem spune că povestea naşterii capului din coadă şi  ivirea cozii însăşi din carne moale, înfloreşte pe trei crengi ale arborelui zoologic. Prima, adică cea de faţă, cuprinde neamul Ascidiilor or Salpelor,  organisme marine ca nişte săculeţi fragezi, amintind de o grădină cu flori, înveliţi într-o coajă semitransparentă, din fibre celulozice, numită tunică, de unde numele de Tunicate sau Urochordate. Celuloza, moleculă specifică plantelor, apare aici ca un remember vegetal iar numele de urocordate vine de la cuvintele greceşti uros – coadă şi chorda – coardă, şiră

Ce motive au avut nu ştiu, că dacă aş şti, aş şti totul, dar de acum peste 530 milioane de ani, au mers în paralel cu noi, pe drumul vieţii, nu mai puţin de 2.300 de specii de tunicate, cu adulţi fixaţi (unii solitari, alţii coloniali) şi cu larve ce înoată liber, dând din coadă. O planşă cu ascidii arată ca un perete cu vase de ceramică: predomină formele circulare, ovale, radiare şi culorile agreabile: roşu aprins, verde stins, galben sau albastru pal, mov, grena, marron, bej, portocaliu. Însă nu aceste atribute frecvente în lumea submarină fac interesante ascidiile ci poziţia lor intermediară între Nevertebrate şi Vertebrate. Adulţii seamănă cu o moluscă (chiar au fost considerate strămoşii moluştelor) sau cu orice altceva (burete, hidră, coral) dar nu cu un posibil strămoş al vertebratelor. Confirmând parcă la infinit că nimic din ceea ce se lasă văzut nu este ceea ce pare şi aceste tunicate îşi maschează prin adulţi, poziţia sistematică superioară. Noi vedem doar un săculeţ fixat de substrat, semitransparent, acoperit cu gelatină, având două sifoane: bucal şi cloacal. Poziţia orificiilor, nu impune pretenţia unei polarizări cap – coadă, anterior – posterior: de obicei sunt alăturate. Anatomia are ceva structuri în interior: faringe, esofag, stomac, rect, anus dar şi simplitate primordială: două funcţii bazale sunt realizate de un singur organ - faringele, ale cărui cute sau lamele participă şi la nutriţie (cu mici particule ori fiinţe) şi la respiraţie. Spaţiul dedicat voluminosului faringe, face ca ascidia să arate în interior ca un pretext pentru faringe: e aproape toată, o cameră perifaringiană. Inima e un tub contractil ce propulsează diverse globule sanguine prin sinusurile ţesutului conjunctiv şi în care fluxul sanguin îşi schimbă sensul odată la 2 – 3 minute. Sistemul nervos se limitează la un ganglion cerebral şi un tub neural care la larve se prelungeşte în coadă.

De fapt larvele sunt personajul principal al nostru (al acestor rânduri şi al Vertebratelor). Ele arată ca nişte mormoloci cu cap umflat şi coada, în care se află o lamelă cartilaginoasă dorsală ce protejează tubul neural şi dă rigiditate cozii la înot. Tubul neural s-a format din ectoderm căci sistemul nervos nu poate avea decât origine ecto, adică acolo unde se atinge cu exteriorul. Fenomenul se numeşte neurulaţie. Aşa s-a născut lamela de zgârci numită chorda sau notocord, din care se va forma mai târziu coloana vertebrală cu acelaşi rol: de protecţie a măduvei nervoase şi de menţinere a axei corpului.

Din acest stadiu temporar, din această perioadă infantilă efemeră (la care adulţii renunţă pentru o viaţă sedentară), provine începutul coloanei vertebrale din care într-un târziu se vor întări fălcile, craniul şi raţiunea. Din coadă! Valorificarea unui stadiu juvenil în zoologie se numeşte neotenie (neo: tânăr, teinein: a se întinde sau extinde).Vertebratele au conservat deci, juvenilitatea unor străvechi fiinţe marine, garanţie a fanteziei şi totipotenţei ce avea să se împlinească.

  Dacă universul cel mare şi cel minuscul sunt pline de sfere - planete, micro bii, atomi şi microparticule - care se deplasează, se învârtesc, se ciocnesc, se devorează ori se despart fără să aibă nevoie de coadă (făcând abstracţie de comete), unde am putea afla motivaţia apariţiei cozii? Poate că în proximitate, în imediateţea zoologică a fost nevoie de o mişcare rapidă şi direcţionată, pentru a se sustrage unei conjuncturi nefavorabile sau a ajunge repede şi sigur la una salvatoare. Ca şi văzul, mersul sau zborul, bătaia de coadă a fost inventată de mai multe ori (vezi protozoarele flagelate, aripile insectelor şi păsărilor, etc.)

Ascidiile ne reamintesc să nu credem în suprafaţă ci în filiaţia ascunsă a aparenţelor. Coarda din coadă, prelungită în zona anterioară, a furnizat tehnica celulară ce a condus până la urmă la inventarea capului. Oare cât a conservat el din reacţia negândită, dar sensibilă, din îndărătnicia viguroasă a cozii? Oricum, a fost de ajutor şi a propulsat făpturile de carne înainte, spre conştiinţa de sine.

Când coada pisicii mele, Fatam, rămâne prizonieră între degetele mele doar o secundă, recăpătându-şi rapid libertatea, când vârful îi tresare discret prin somn, ori se sincronizează cu bagheta lui Celibidache, coada ar putut rămâne  o fiinţă împăcată cu sine, dacă n-ar fi generat la unul din capete, ceva şi mai neastâmpărat, sofisticat şi de neînţeles, deşi are un cap plin de simţuri şi simţiri: Pisica.

PALEONTOLOGII

IAR VULPILE CU COPITE AU FOST URŞI - CÂINE

                                                         (Filiaţia cetaceelor)

Prolog.

Am notat acest titlu pe un petic de hârtie şi am coborât la metrou să-mi cumpăr o gustare. Reîntors în muzeul Antipa din aerul rece de ianuarie şi izbit de familiarul damf de naftalină, m-a pufnit râsul. Am realizat ridicolul situaţiei mele de entomolog balenofil, fericit că a mai găsit un titlu ce ar putea interesa pe cineva dintr-o ţară care nu are ocean ci doar o mare şi aceea neagră şi bizară.

Ce altceva sunt eu? mă întrebam în timp ce urcam scările spre mansardă, învăluit în aburii plăcintelor, decât o molie, o mumie îmbibată în naftalină ca şi celelalte un milion două sute de mii de „piese” (foste vietăţi), care însă vrea să se arunce în abisul milioanelor de ani de istorie a balenelor şi chiar să se piardă cu ele în ocean. M-am consolat repede spunându-mi că a exista, e ceva tot atât de tragic, pe cât de hilar. Ex sistere, înseamnă a te plasa în afară, a te manifesta, a te naşte. „Inconvenientul de a te fi născut” are printre alte dotări şi  riscul de  te întoarce de unde ai venit. Aşa au făcut balenele. Au ieşit odată cu toată lumea bună, vertebrată, din mare şi s-au întors de unde au plecat. Iertare!: sufăr şi eu ca şi alţii, de defectul literar, „de a intercala detalii şi de a intensifica accente” (Borges). Nu voiam decât să mai povestesc ceva despre balene, despre misteriosul lor Ordin Cetaceu.

Notam anterior, cu uimire, că strămoşii cetaceelor (arheocetele), au fost nişte vulpi sau lupi cu copite, iar fosilele arată ca aşa a fost. Dacă e să coborâm mai mult în timp, şi să ne întrebăm care au fost strămoşii strămoşilor balenelor, aflăm că au fost tot nişte ungulate, cât se poate de ciudate şi ele, numite urşi – câine, de mărimea unui şacal, care aveau canini mari de carnivor, incisivi de erbivor, molari laţi şi unghii de urs, dar cu coadă lungă. Omnivore ca şi ursul, îşi duceau viaţa atât în copaci cât şi pe sol. Cel mai cunoscut este Arctocyon primaevus, (arktos: urs, kyôn: câine), adică „ursul câine din primul ev”, care  a trăit în paleocenul superior, acum cca 50 de milioane de ani. Peste alte câteva zeci  de milioane de ani, în Eocenul Mijlociu, a trăit un carnivor cu muşchi masticatori puternici şi picioare scurte, cu care alerga repede şi vâna alte ungulate ierbivore. Era  Mesonyx obtusidens, cu gheare scurte, găsit în America de Nord, în Wyoming, în strate de acum 45 M. a. Numele de Mesonyx vine de la mesos: mijlociu şi onycho: gheare Aceste două familii, prima omnivoră şi cealaltă carnivoră, au făcut obiectul unor dispute între paleontologi, primele fiind considerate ungulate, celelalte carnivore dar problema a fost rezolvată prin încadrarea lor împreună, în grupul Condylarthtra sau Protoungulata.. La aceste ungulate primitive, din Cretacic, regimul erbivor şi carnivor, nu era bine delimitat. O altă problemă rezolvată a fost originea lor geografică. Deoarece multe ordine din acest grup au trăit în America de sud, se credea că acolo e originea lor dar ulterior s-a conchis că e o evoluţie paralelă şi că strămoşii arheocetelor sunt originari din Emisfera Nordică.

  Denumirea de Ungulate este generică, nu reprezintă o categorie  taxonomică, adică este un cerc de specii cu aspecte diverse, ce cuprinde 6 ordine dispărute. Toate ungulatele actuale – damanii din Africa de Sud (Procavia capensis), asemănători cu nişte marmote, elefanţii, vacile de mare, tapirii, porcii, căprioarele, girafele, antilopele, bovinele, în total vreo 200 de specii – descind din ordinul dispărut de ungulate, amintit: Condylarthra, din Cretacic ( o perioadă cuprinsă între 145,5 – 65,5 M. a.).

Denumirile latineşti par aride la prima privire, dar pentru că tot ne jucăm cu toţii cu cuvintele pe care le căutăm toată viaţa prin dicţionare putem observa uşor că numele de Condylarthra nu înseamnă decât „articulaţie” (aici a picioarelor). În greacă, kondulos – articulaţie (a două oase) şi arthron -  încheietură, îmbinare. Ca zoolog, am găsit mai ales la francezi, plăcerea de a explica etimologia denumirilor latineşti, plăcere pe care o împărtăşesc şi eu.

 Tot mai numeroasele fosile găsite, la care se adaugă noile metode de cercetare (filogenetica moleculară bazată pe  materialul genetic din nucleul celulelor, sau a celui din mitocondrii), arată că între Ungulate trebuie incluşi şi porcii furnicari africani (Orycteropus: Tubulidentata) şi Cetaceele, având acelaşi strămoş: Condylartrele. Tot cercetările de biologie moleculară au arătat o neaşteptată apropiere între balene şi hipopotami - grup soră al balenelor vechi, cu care se trag împreună, din Condylarthre. Strămoşii hipopotamilor Anthracotherienii, numiţi aşa pentru că fosilele lor au fost găsite în antracit, au dispărut de curând, rămânând azi doar hipopotamul. Aşa ceva pare posibil atâta timp cât există o înrudire între elefanţi şi dugongi şi între elefanţi şi şoriceii cu trompă din Africa, numiţi  chiar Elephantulus. Ridiculizatul contrast dintre şoarece şi elefant s-a dovedit o realitate filogenetică. Specializarea extremă prin milenii, la mediile mereu schimbătoare, au dus la aceste diferenţieri şi înrudiri spectaculoase. Realitatea bate încă odată, fantezia.

                           GLEZNA ASCUNSĂ ŞI GALOPUL ÎN OCEAN

                                              (Istoria înotului la cetacee )

Latinescul balaena (cu adjectivul balaenacetus: de balenă), vine din grecescul phallaina, care înseamnă „ceva umflat”.Varianta ca masculinul de la balenă să fie .. balon, e doar un joc al cuvintelor. Cetaceu vine de la cetus: creatură marină mare. În ultima vreme, documentându-mă despre balene am constatat că, cu cât ajungeam mai departe în trecutul lor, incertitudinea originii lor se mărea. Părea un lucru enervant, până mi-am dat seama că ăsta era tot farmecul şi că aşa se întâmplă cu orice trecut îndepărtat: devine difuz, după cum difuz devine şi viitorul îndepărtat. Clar e numai prezentul. Mai precis, pare.

Încercând  să-mi lămuresc filogenia balenelor, am fost salvat de cercuri.  Cercul Mamă se numeşte Condylarthra, în care intră ungulatele primitive, omnivore şi carnivore deopotrivă. Înaintea  oricărei specializări, se află o indecizie fecundă. Dar despre asta am mai scris, să revenim la galopul în ocean.

Nu cred că există om care să nu fi admirat măcar odată galopul unui cal, într-un film sau în realitate. Calul se lansează înainte cu elan, proptindu-se cu picioarele pe solul ferm şi arcuindu-şi corpul plin de muşchi, în plan vertical. La fel făceau şi strămoşii tereştri ai balenelor şi aşa fac şi acum balenele în mare. Pe vremea când aveau picioare, aveau în gleznă un os pe care-l avem şi noi, numit astragal. La grupul stem Condylarthra, acest os avea o singură articulaţie iar la urmaşi, osul are două articulaţii, element  folositor paleontologilor pentru schiţarea filogeniei Din trenul posterior (cât de terestru sună cuvântul „tren”!) al balenelor vechi, la cele de azi au mai rămas sub piele, doar resturi de centură pelviană, resturi de femur, resturi de tibie şi deloc, gleznă. Totuşi, glezna şi galopul, memoria unei structuri şi a unei funcţii s-a păstrat ca bijuteriile de familie.  

Dacă peştii (şi ei nişte cai ai mării, plini de muşchi), avansează prin ondulări laterale, balenele se ondulează vertical, ca în galop. Neavând pământ pe care să se sprijine, au fost nevoite să găsească sprijin în ele însele. Şi l-au găsit într-un loc neaşteptat: într-un os de sub gât, hioidul (os hyoideum) care, ca şi astragalul, îl avem şi noi şi e un os unic printre toate oasele scheletului, fiind singurul care nu are nici o contingenţă cu alte oase, suspendat cum este, în ligamente şi muşchi. La balene e puternic, în formă de U şi are rol locomotor. Mişcările antagonice în plan vertical ale muşchilor cozii şi ai capului în timpul avansării, se sprijină în acest os. La om, osul hioid foloseşte la deglutiţie dar şi la vorbire, ca bornă pentru mişcările cartilajelor şi corzilor vocale. Nu e ciudată soarta acestui hioid care propulsează balenele în galopul lor prin ocean şi propulsează cuvântul, în oceanul gândurilor.? Nu e ciudată conservarea unei fundaţii organice ancestrale, pe care forţele naturii au pus-o să îndeplinească cu totul alte funcţii decât cele iniţiale?

Epilog

Poţi şti ceva în mod scolastic, sau poţi avea o revelaţie. Revelaţia mea este că la balene, există mult mai multe modificări ale anatomiei şi fiziologiei (poate toate), decât lasă să se întrevadă o simplă formă hidrodinamică ce avansează ondulat în ocean, ca un val între valuri.

CERCUL LUMII

                                                 CERCUL NOROCOS

                                                        (Interiorul)

  Se spune că fericirea e oarbă, că pleoapa ei ocultează realitatea, fiind posibilă numai după ce ochiul s-a închis perfect. Numai aşa se poate ajunge la rotundul unei stări căreia nu-i mai lipseşte nimic. În afara cercului e frig sau foc insuportabil. Afară, poţi fi lovit de fulgere mortale, ce atacă  imprevizibil, din pădurea nedeterminării.

  Chiar dacă între cercuri se află marele şi crudul adevăr, noi, cercurile, nu mai percepem, nu mai ştim şi nu ne mai amintim nimic din ceea ce se află dincolo de noi. Chiar dacă provenim din lumea de afară, pentru noi nu mai există altă lume decât interiorul. Cea mai vagă amintire, presimţire sau dorinţă, ar face ca totul să se destrame. Ăsta e norocul cercurilor: scufundaţi tot mai adânc spre centrul nostru, nu ne pasă de jocul periculos al exteriorului iar în momentul când începem să aflăm ceva, deja nu mai suntem nicăieri.

                                                  CUVÂNTUL  VAHANA

 Primul lucru pe care l-am aflat în Indonezia a fost că Zeul Garuda e vulturul care-l transportă prin văzduh pa marele Wishnu. Că e vehiculul lui aerian adică vahana şi de aceea sigla lui e prezentă pe aeronavele Companiei aeriene naţionale cu acelaşi nume „Garuda”. Vehiculul gândurilor omului e şi el tot aerian: cuvântul. Dacă există o idee, bine delimitată, cu margini conceptuale clare, ea poate fi transmisă prin reprezentări bidimensionale, tridimensionale, cu margini nete sau difuze, pe orice fel de substrat, fie el primitiv sau rafinat până la evanescenţă.. Din punct de vedere informaţional viaţa nefiind altceva decât comunicare, am putea spune că vorbele sunt copiii noştri de o clipă, entităţi de aer vibrat, bine conturate, pentru că altfel nu s-ar mai putea înţelege nimic. Totul ar fi o bâlbâială. Aceste progenituri efemere, nu trăiesc decât cât e necesar să spună ceva altcuiva şi dispar în tăcerea din care s-au născut. Ele au rolul de a ne transporta pe noi către alţii, după cum şi noi am fost „comunicaţi”, prezentului, de către părinţii noştri, nişte cuvinte mari şi misterioase, mult mai ştiutoare decât noi. Poate de aceea am fost fascinat de etimologii şi etimoane, de la primul cuvânt neînţeles dar cu atât mai atrăgător. Am presimţit că un cuvânt închide multe în cercul lui. Poate Totul.

                                                O FAMILIE DE  FORME

În dimineaţa ceţoasă, o familie avansează pe trotuar. Bărbatul împinge cu forţă căruciorul cu roţi de cauciuc şi lando cu cozoroc în evantai, contra intemperiilor, rotund ca un bob vegetal. Soţia e mai în urmă, pentru că trage după ea o fetiţă mică, înfăşurată în haine pufoase ca o gogoaşă de vierme de mătase; de sub pantalonii ei bufanţi ies cele două ciuboţele cu vârfuri rotunde. Mama o trage delicat dar intens înainte, în timp ce fetiţa pune un pas după altul, cu vârfurile botinelor spre interior, cum fac toţi copii somnoroşi. Aşa avansează această familie de forme, precum toate familiile de forme din univers. Spre ce?

                                              VOCILE INOROGULUI

                                                        (Noli tangere…)

   Pe tot parcursul anului trecut, de câte ori deschideam canalul mezzo auzeam o frumoasă şi suavă voce de soprană. În mod ciudat, ea nu aparţinea unei femei, cum era normal, ci unui tânăr efeminat. Mi-a plăcut prima dată, pentru că era dovada conservării totipotenţei  biologicului nostru. Cum însă apariţiile lui au început să se succeadă cu o frecvenţă obstinată, obsesivă, la orice oră din zi şin noapte, am prins pică pe el. Sau poate nu chiar pe el, cât pe cei care-l difuzau cu neavenită lipsă de fantezie.

  Aceste aprariţii iritante au avut şi o parte bună: m-au coborât în amintirea unei întâmplări fericite când, la finalul unei reuniuni ştiinţifice, au apărut pe estradă două elegante personaje feminine. Nu ştiu cât de frumoase erau la o ultimă analiză (fiind departe de scenă) dar când au început să cânte, lumea a fost brusc magnetizată. Cântau ca nişte îngeri veniţi din cer să ne amintească fericirea. Nu era fragilitate serafică ci forţă lirică, poezie, nelegată neapărat de feminitatea lor. Puteau fi la fel de bine bărbaţi sau hermafrodiţi. Sexul era abolit în spirit.

După terminarea concertului nu ştiu când şi cum le-am urmat afară, ca un fluture fascinat de lămpă. Când norocul a intercalat între mine şi ele o florărie, le-am cumpărat două mari buchete de trandafiri, am alergat şi le-am oferit, împreună cu câteva cuvinte care le-au făcut plăcere, sinceritatea mea atenuând gestul deplasat de a le aborda. Mi-au dăruit cărţi de vizită şi invitaţia de a le urmări în concerte. Aşa am devenit repede, fan al Doamnei Kalogeropoulos (Maria Callas), al Teresei Berganza, al Doamnei Maria Bibiana Conceptión (Montserrat Caballé), al minunatelor românce sau străine, ca Anna Netrebko. La soprane nu mă atrage atât suavitatea vocii, cât mai ales, forţa lirică şi  puterea psihică de-a dreptul virilă, mai impresionantă la ele, pentru că la bărbaţi forţa e subânţeleasă.

  Frecvenţa necontrolată, de o suficienţă cel puţin ridicolă, cu care anul trecut (sper ca anula cesta se vor opri!) mezzo a difuzat interpretările “castratului”, cum răutăcios, din exasperare îl catalogam, m-a făcut să consider aceasta, o greşeală mediatică dar şi o perversiune a emiţătorului şi a receptorului (în cazul când el nu o cere ci i se bagă pe gât sau măcar o acceptă).

  Înţeleg gluma, îmi place Duetul Pisicilor de Rossini, admir la Callas, în Casta Divă a lui Bellini transformarea tristeţii în bucurie delirantă, paradoxală dar nu pricep în ruptul capului de ce trebuie să înghiţim perplecşi acest derapaj, această patinare absurdă, de-andăratelea pe cerc - fenomen punctual interesant dar pidosnic prin repetare. Prefer vibraţia de 1024 de ori pe secundă a corzilor vocale ale unei soprane de coloratură, după cum îmi plac timbrul, culoarea şi vitalitatea reconfortantă a baritonilor sau başilor. Oare ce găseşte rafinat publicul occidental în giumbuşlucul cu pricina, chiar dacă “puţin altfel” în prea mult “la fel”,  s-ar dori un fel de piper în supă, un zbenghi în fruntea frumoaselor orientale.

  Prin meserie, ştiu că există pârghii genetice (abisale dar naturale), care-i contorsionează pe “eunuci” şi travestiţi, că în lumea animală există hermafroditism dar socialmente, perseverarea pe această pantă e diabolică şi pernicioasă. Putem aluneca pe neobservate, într-un indeterminism fatal, de unde nu ne vom putea reîntoarce uşor, la normal. La graniţele dintre lucruri şi fiinţe s-a ajuns greu şi cu jertfe.

 Ador androginismul Inorogului, despre care se spune că ar cânta pe o sută de voci, limpezind din nou, în spirit, tulburarea conjuncturală a sexelor – dar, numai în basme. În muzica realităţii prefer notele la locul lor. Mă tem că odată apucată calea spiralei în sens invers, să nu se ducă totul de râpă, să trebuiască să luăm totul de la început, în alt Univers. Realţia cu Inorogul fascinează pentru că reaminteşte că marginile nu sunt infailibile dar în acelş timp aminteşte că anumite cercuri trebuie să rămână intangibile.

CERCUL LUMII

CU LANTERNA

    pe planeta Eden

         

Suprafaţa e o sumă de puncte iar greutatea, un cumul de ponderi descrescătoare. Fiziologia şi psihicul adună şi ele mărunţişuri (importante), pentru a crea senzaţii şi impresii. Micul face marele. E suficient să te gândeşti cum, doar câţiva stropi de tranchilizant, adormi orice fiară vânjoasă şi o readuci ca prin vrajă, înapoi, pe tăpşanul prezentului. Reţeta anesteziei şi antidotul ei, concertează numeroase substanţe, unele în cantităţi extrem de mici. M-am întrebat de ce nu exploatăm noi mai eficient aceste arme, ca să domesticim cel mai fioros balaur al minţii: teama de moarte.

Motorul meu de căutare din plăcere, folosit aici (eclectic, intuitiv, dar şi cu informare ştiinţifică), adică eliberat de constrângeri oficiale, este cel enunţat cu ocazia încercării de reconstituire a istoriei naturale a balenelor: pornind de sus, din coronamentul arborelui, spre rădăcini. Dacă am introduce un fascicul de lanternă în adâncul întunecat al creierului, ce am descoperi? O sferă, a neo mamiferului, ce înconjoară altă sferă, a paleo mamiferului, ce înconjoară un miez, numit sistem limbic sau amigdalian şi care este al reptilei.

Aici e buba: că avem în noi, o fiară bine ascunsă. Nu are sens să o blamăm, doar pentru că există, ci să încercăm s-o înţelegem. Ea (reptila) reacţionează rapid şi violent, la orice crede că o poate ucide, înainte ca neocortexul să afle ceva. Ce e mai neplăcut, e că amigdala e cea care reglează secreţiile catecolaminelor (adrenalinele). Totul funcţionează zemos, umoral. Au fost descoperite diverse substanţe care produc sentimente: ataşamentul filial, supt din laptele matern, este indus de oxitocină, iubirea mamei pentru pui, e indusă tot de o chimicală, numită prolactină (studiată pe păsări), iubirea pasională, sexuală, e dirijată de oxitocină şi vasopresină, teama e dată de insuficienţa serotoninei (hormonul stresului). Dar tot creierul are şi un sistem de autoliniştire, numit sistem opioid, care secretă endorfinele, substanţe chimice comparabile cu opium ul şi alte narcotice, care duc la  amorţeala emoţională a durerii şi dau chiar euforie, cazuri frecvent întâlnite la traume majore. Acolo, în miezul creierului, este congelat un sloi de gheaţă, greu de încălzit: frica. La ea se poate ajunge pe două căi: prin antidepresive dar şi prin artă: poveşti, metafore, mituri, desene, melodii. Repovestirea traumei într-un mediu calm şi sigur, transformarea senzaţiilor în cuvinte, ţinerea unui jurnal, captează o parte din obsesia traumei. Aşa putem ieşi din captivitatea fricii: prin întreruperea circuitului emoţional, prin desvrăjire (n-am găsit altă rimă!). Erupţia necontrolată a amintirilor şi proiecţiilor traumatizante, poate fi inhibată, vizitată voluntar, pentru a fi în final, abandonată. E vorba de reeducarea inteligenţei emoţionale. Însă eu aş vrea ceva mai pragmatic şi mai rapid: manipularea ei.

Studii făcute pe pisoi, şobolani, maimuţe, om, arată că în lobul temporal stâng, lobul veseliei şi al exuberanţei, conexiunile sinaptice se formează încă din primele ore, zile şi ani de viaţă. Creierul nu este maturizat de la naştere; neuronii, mai numeroşi la început, îşi reduc numărul, prin modelarea şi stabilirea conexiunilor celor mai mult folosite. Deşi există un determinism genetic, temperamentul nu este predestinat cu fatalitate. El poate fi schimbat. Dacă astupi un ochi de pisoi în primele luni, ca adult, va fi practic orb de acel ochi. La şobolani, acoperirea ochiului îi va împiedica pe adulţi să distingă detalii. La maimuţe şi om, un mediu bogat în stimuli (rotiţe, scăriţe, jucării, culori, sunete) va duce la normalitatea neocortexului, pe când cei săraci în primii 6 ani, vor fi subdezvoltaţi senzorial. La San Francisco există o şcoală care studiază sentimentele, în cadrul Ştiinţei Sinelui, unde se arată că autodisciplina, autocontrolul, virtutea, voinţa, ca elemente ale caracterului, se pot educa. Psihicul trebuie alfabetizat emoţional, nu lăsat de capul lui.

Toate bune şi frumoase dar pentru foarte mulţi, e prea târziu. Ce facem cu cei 48% dintre americani care au avut măcar o problemă psihiatrică în viaţă? Ce facem cu neputinţa de a stopa disconfortul îmbătrânirii şi mai ales de a elimina teama de obştescul sfârşit?

Văzut cu ajutorul unui fascicul de lanternă, adică dintr-un unghi limitat, creierul nu este altceva decât o glandă cu lichide. Buna sau proasta dispoziţie e doar neurochimie, însiropare electrolitică. Nemulţumirile adună acreală şi descarcă bateriile (deşi bateriile bune sunt cele acide), o simplă schimbare  de PH putând răsturna lucrurile spre plus sau minus. Calitatea fluidelor electromagnetice care-ţi dau târcoale, te accesează de cele mai multe ori inconştient, încât atunci când îţi  percepi umoarea, veselă sau tristă, e prea târziu: starea psihică e  instalată. M-am bănuit că sunt  prea dur în etichetare, cu beţivii sau drogaţii. Ei nu fac altceva decât să încerce să se echilibreze. În fond, iluzionarea poetică nu e tot o beţie, chiar dacă e doar de gânduri? Iar gândurile nu sunt puţine. Universul are 10 la puterea 80 atomi iar creierul 10 la puterea 27. Cu această masă, el poate produce 70.000.000.000.000. de gânduri.

Nişte triburi de masai au distrus cândva, cu suliţe şi arcuri, o armată engleză, dotată cu arme de foc. Englezii n-au uitat niciodată asta. Au căutat şi au găsit (zic ei), abia acum, o explicaţie: masaii erau drogaţi de către vracii lor, beneficiau de curajul etilic al ruşilor ce dădeau atacuri la baionetă, pe aripile votcii.

Gândul mă duce şi la oamenii fără picioare, care aleargă în deşert cu nişte lame de oţel în loc de tibii, conduc avioane şi escaladează piscuri pline de alpinişti morţi, congelaţi şi lăsaţi acolo cu anii. Nu-l pot exclude pe Stephen Hawking, căruia nu i se mai mişcă decât ochii în cap (dar ce ochi!), care se luptă (războinic fericit), cu găurile negre, spaţiul, timpul şi infinitul. La fel de „oceanic” trăiesc şi beţivii prin baruri şi drogaţii pe sub poduri: în fericire!. Nu fac apologia depravării prin drogare. E plină lumea de reţete ale fericirii, de la autosugestie şi ierburi, la propovăduitori biblici. În practică, la nivel personal, le ignorăm.  Uităm sistematic să fim mai îngăduitori cu micile noastre plăceri şi vicii, deşi ele pot fi un semn al normalităţii. Până la urmă eşti doar ceea ce crezi că eşti. De curând, în nopţile petrecute în faţa micului ecran, am fost foarte impresionat de o metodă de abordare a bolnavilor incurabili, care, de comun acord cu medicii, au fost menţinuţi într-o stare de euforie controlată, din ce în ce mai intensă pe măsură ce se apropia sfârşitul. În loc să escaladezi groaza, mori în bucurie, fără să ştii clipa când ai dispărut. Artiştii, cu firea lor sensibilă au fost mereu separaţi doar de o pojghiţă subţire şi penetrabilă, de tentaţia drogurilor. E plină istoria literaturii şi a artei, de etilici, eterici, absintici şi  halucinogenici, după cum e religia, de iluzionaţii edenului ceresc. Mulţi au pierdut lupta şi nu au ajuns la capătul drumului . Dar unii au câştigat.

Dacă n-ar pune atâtea probleme etice şi practice, eu aş pleda pentru crearea unei Curţi de Justiţie Universală, care să facă dreptate speciei noastre, singura împovărată cu conştientizarea efemerităţii biologice: accesul la droguri. Dacă ne-am cunoaşte mai bine interesul şi am putea anihila mai repede barierele sociale, am putea stabili mixtura, tipul şi intensitatea drogurilor pe care le-am putea titra cu toţii, ca să fim fericiţi când suntem sănătoşi şi mai ales când clacăm fizic, pentru a trăi şi muri, edenic. Eu cred că aşa ceva rămâne încă foarte posibil, chiar dacă e s-o amânăm până după sfârşitul lumii (acesteia), sau în lumea pe care o vom iniţia pe altă planetă.

                                                   NIŞTE NUMERE

                                                 ( Păstorul şi Lupul)

Dacă ai 10, stai bine: îţi ajung o săptămână şi ai şi 3 de rezervă, în caz că eşti mai lacom de fel sau mai zăpăcit şi pierzi sau deteriorezi vreunul din cele 7.

Dacă ai 100, ai un trecut din care, la o analiză retrospectivă, poţi afla despre pârghiile care te-au propulsat până aici. Poţi face procente sau poţi privi lucrurile din diferite unghiuri: te poţi plasa pe exterior or în centru, în faţă, în spate, sus sau jos.

Dacă ai 1000,  ai un mileniu, ai adică, o istorie, cu popoare, regi, lupte, legende.

La 100.000, ai deja spaţiu şi timp, în care lumea s-a desfăşurat destul de mult, ca să poţi face călătorii îndelungate, nu neapărat dus-întors. În caz că dimensiunile nu s-u mărit ci s-au micşorat, s-au redus toate proporţiile, încât nu-ţi poţi da seama, ceea ce e tot una.

La 1.000.000, sau mai multe, nevoia imperioasă de comunicare, a produs ceva atât de fin, încât a renunţat la propria greutate şi materie, în favoarea informaţiei şi vitezei.

De aici încolo, în mod ciudat, începe marea forţă a coerciţiei, nu a libertăţii: e de ajuns să laşi un singur element minuscul să-şi facă de cap, pentru ca totul să înceapă să se scurgă pe acolo şi să dispară, cine ştie unde, fiind nevoit să iei numărătoarea de la capăt.

De aceea e nevoie de Cineva care să ştie, să aibă viteză dar şi putere nelimitată, pentru a păstori turma asta împrăştiată pe tăpşanul infinitului. Dacă tot ne aflăm împreună acum şi aici, unul scriind şi altul citind (sau invers! nu ştim), hai să dăm curs ultimei întrebări fireşti: oare Păstorul nu se plictiseşte de unul singur, sau lucrurile stau cu totul altfel şi se teme la rândul lui, de Lup?

CERCUL LUMII

                                        PIPERUL  DIN SUPĂ

                                          (Viteza şi geometria)

                                                                                           

    O lucrare ştiinţifică sau artistică nu trebuie să fie prea încărcată. Informaţia interesantă trebuie să aibă un fundal destul de diluat şi discret, pentru a se citi clar, ca un bob de piper, în supă. Îmi spunea mentorul meu în ale entomologiei, Vladimir Brădescu. Se pare că am fost un visător barbar în bucătăria realităţii, unde nu m-am priceput decât să amiros, să amuşinez, să şterpelesc (din ceea ce nu era gata), să şleorpăi şi să înfulec bucăţi prea fierbinţi, pe care le degurgitam penibil, stropind şi pătând totul în jur. Am fost o catastrofă, un monstru masculin de duzină.

Pe undeva însă, simţeam că gospodinele ştiu că bucătăria e un loc fierbinte pentru specia noastră. Că e un loc dificil, pe care ele şi l-au asumat cu eroism, disimulat în cochetărie şi drăgălăşenie. Pentru că ele erau dotate să perceapă mecanismele luptei pentru existenţă desfăşurate parşiv, sub masca banalităţii.

  Când viaţa m-a obligat să încep să gătesc, am avut mari şi neaşteptate revelaţii. Am văzut cum totul se concertează minuţios, în spaţiu şi în timp, dacă vrei să reuşeşti. Nu te poţi apuca pur şi simplu să găteşti. E necesară o pregătire prealabilă. Trebuie să ai totul cumpărat din timp din piaţă, asta presupunând bună intenţie, premeditare şi estimare. Trebuie să ai la îndemână proteină animală, enzime vegetale, să te bazezi pe nişte mirodenii şi rezerve de băcănie, prin cămară. În timp ce asculţi muzica preferată, ca să te iluzionezi că faci ceva distractiv şi benevol, eşti obligat să intri într-un anumit ritm asemănător (sau provenind din el), cu acela cu care se mixează spaţiul şi timpul, dacă nu vrei să ţi se taie maioneza. Trebuie să ai totul sub control, cu clarviziune, omniscienţă şi omnipotenţă dirijorală, pentru a putea corela precis minutele în care apa începe să clocotească, uleiul să se încingă, ceapa să se rumenească, în care trebuie pus sau ridicat capacul, în care trebuie adunată spuma, în care trebuie înţepat puiul la încheietură cu furculiţa şi peştele în burtă, cu scobitoarea.

 Nu mă îndeamnă să scriu aceste rânduri entuziasmul narcisist al afonului care, spre mirarea lui şi a celor din preajmă, a emis în fine, un sunet muzical. După cum ştiu prea bine peste jumătate din miliardele de locuitori ai Sferei (care gătesc), în bucătărie, trebuie să cunoşti geometria ambianţei, amplasamentul punctelor proxime, unghiurile, distanţele faţă de lungimea mâinii şi alte secrete ale sectorului de cerc unde-ţi faci jocul..de picioare şi rotirile sufiste. Dar mai ales, trebuie să iei în calcul (intuitiv, căci altfel totul e fad), viteza cu care toate, trebuie să se îmbuce. Deşi suma condiţiilor de până acum pare mare sau măcar suficientă, nu e deloc aşa. În spatele acţiunii trebuie să fii susţinut de disponibilitate, de încrederea că viaţa e o afacere bună. Nu ştiu de unde vine această forţă blândă, ferm unificatoare, care face ca o fâlfâire de farfală pe Amazon să declanşeze avalanşe în Alpi ori măcar să iniţieze o cădere consolatoare de fulgi de nea, peste nelinişti. Geometria noastră atavică, manifestată în bucătăria minusculă a fiecărui locuitor al granulei de nisip numită Gea, ar fi tristă şi pustie sau mai degrabă n-ar fi deloc, fără viteza care naşte timpul. Nu mă supăr pe cel ce mă acuză în clipa asta, de o întorsătură hilară, ca în gluma: trandafirul e pentru grădină cum e cârnatul pentru fasole. Am simţul umorului şi condimentele de rigoare dar hai să fim corecţi şi să recunoaştem, că despre asta e vorba: despre consonanţa timpului nostru de încălzire, de rumenire, de pătrundere şi de emanare. În calitate de punct rotitor pe cercul unui concert apetisant, unde poţi căpăta o mai savuroasă conştiinţă de sine decât în bucătărie?  Dacă reuşeşti asta, îţi poţi trăi viaţa ca un artist, ca un domn în costum alb, în vacanţă, într-un film de duminică, deşi ai mânecile suflecate şi şorţul în faţă.

                                                                                                                                                               

                                                PĂLĂRIA DE PLAJĂ

                                                     ( Teoria Totului)

 Se spune că paradoxul e ceva ce se contrazice complet. Dar eu cred că aşa ceva nu se poate. Unii spun că Universul e complet paradoxal. Ca să poţi contrazice ceva, acel ceva, trebuie mai întâi să existe. Din clipa aceea, pentru cel ce vrea să contrazică, jocul e pierdut: ceea ce există, va fi mereu cu un pas înainte. Oricât de energic, priceput şi perseverent ar fi „măturătorul”, în a urma căile contorsionate parcă intenţionat, pentru a se ascunde, ale primului, decalajul se va menţine. Contradicţia perfectă ar trebui să existe de la început şi jocul ar fi echitabil, dar nu e posibilă, pentru că atunci startul nu ar mai avea loc.

 La acestea meditam pe o plajă, cu o bere în mână, într-o întâmplare pe care paleontologia memoriei mi-a adus-o la suprafaţă în această iarnă, când crengile castanilor şi paltinilor îşi proptesc coarnele de reni polari, în fereastra laboratorului meu de sub streaşină. Teoria mea pare să se confirme prin simplul fapt, că supravieţuirea a două lumi, plaja fierbinte şi clima polară, e posibilă, tocmai pentru că nimic nu reuşeşte să prindă din urmă nimic. Poate fi o teorie a singurătăţii dar şi a supravieţuirii infinite. Eram deci pe plajă, cu o bere în mână, când, briza mi-a rostogolit la picioare, o superbă pălărie de soare, din mătase portocalie. Am prins-o înainte de a fi dusă în mare. Avea un bor foarte larg, perfect întins pe un cerc de sârmă de oţel subţire. M-am uitat după stăpână: o foarte frumoasă brunetă, cu umeri largi, de înotătoare de performanţă, un mijlocel de viespe şi un zâmbet alb ca neaua. S-a apropiat şi pentru a-mi mulţumi, a făcut un gest pe care nu l-am uitat (nu m-a ţucat şi nu mi-a arătat „bornele” personale, cum iute s-ar putea gândi unii): mi-a arătat cum se pliază pălăria. A îndoit cercul mare în formă de 8, a suprapus cele două jumătăţi, obţinând un al treilea cerc mai mic dar dublu, tensionat şi continuu, legat cu o fundă subţire şi introdus în husa cochetă, extraplată, din aceeaşi mătase.

  Dacă am avut de scris ceva, primul lucru a fost să încerc să simplific exprimarea cât mai mult, fără să ajung desigur, vreodată, la valoarea celui ce ar fi în stare să explice teoria relativităţii, unui copil de grădiniţă. Cineva a propus ca aceluia să i se atribuie premiul Nobel. Am fugit cât am putut de exprimarea labirintică şi chiar de labirinturi dar ele m-au urmărit şi m-au învins, pentru că aşa e realitatea: contorsionată rău de tot, în sine, încât nimeni n-ar fi în stare să-i desfăşoare ghemul fără să o desfiinţeze. Dumnezeu mi-e martor că scriu cu inima curată şi nu doresc să întind capcane cititorului dar se pare că nu putem scăpa de asta şi că de fapt, chiar ne place. Totul nu e decât o capcană infinită. Adică şi pentru el însuşi. Aşa funcţionează lumea: prin capcane. Acum pot mărturisi că am apelat la aceste tertipuri etalate cu falsă ingenuitate, încă din titlu, pentru a ajunge la Garrett Lisi şi Teoria Totului. Cine e el? Se ştie de la TV şi de pe NET: un tip care stă pe plajă, bea bere, face surf, bea bere şi iar face surf. Apoi o ia de la capăt, până când îi vine ideea că lumea nu e decât un univers de cercuri contorsionate. Întrucât pare de bun simţ să nu mă creadă nimeni dacă spun că am avut şi eu ideea asta, o spun. Nu voi risca să mă găsesc în Wikipedia. Îmi place mai mult anonimatul şi imaginea că undele gravitaţionale se propagă ca undele apei sau sunetele dar mişcă elementele naturii şi chiar lumina, decât că stringurile sunt ceva subţire şi tăiat la capete, ca mărarul în bucătărie. Acum Totul e la îndemâna tuturor: şi a copiilor precoci şi a băutorilor de bere şi a amatorilor de biliard şi mai ales a aşa numiţilor „pierde vară”, ca Lisi. Depinde ce vom reuşi să aflăm şi să facem cu ce am aflat.. Deşi s-ar putea să aibă dreptate Martin Bojowald când spune că „ nu ajungi niciodată, la nimic”, e plăcut, e foarte plăcut, când te afli în Poiana Inorogului, după miezul nopţii, să afli lucruri care-ţi dilată cercurile ochilor la infinit:balenele albe (Delphinopterus leuca) fac parte din aceeaşi familie cu inorogul, cu narvalul (Monodon monocerus), familia, Monodontidae şi se mai numesc „canarii mărilor”, galaxiile se ciocnesc cu viteza de 5000 km pe secundă (!), e nevoie de un acord atât de fin ca totul să fie aşa cum e, încât această calibrare perfectă a forţelor arată că Dumnezeu există, universul e doar un strat de spumă plutind pe oceanul materiei întunecate, Big Bangul e doar o coliziune, nu începutul, astfel de coliziuni între universurile de brane devenite plate, au loc odată la un trilion de ani, totul se reia ciclic, a existat un timp înaintea timpului nostru, Dumnezeu e în mintea noastră, infinit, etern, omniprezent, el lucrează cu o matematică unificată, a creaţiei. Dumnezeu? După unii nu e decât un Programator (de ce nu, un DG?); în fond se poate calcula de câtă putere de calcul e nevoie ca să creezi un univers. Peste 10 ani calculatoarele vor pute simula tot ce vedem. Putem crea lumi iar noi să fim Creatorul. Noi? Suntem ultima versiune a unei serii infinite de universuri. Noi? Dacă suntem nişte obiecte mijlocii într-o lume de dimensiuni mijlocii, există şi obiecte mari, foarte mari, într-o lume de dimensiuni pe măsură, şi la fel e cu dimensiunile foarte mici. Părerea mea e că partea întunecată e interiorul corpului, lumina e pielea, ochii sunt raţiunea, găurile negre sunt gurile iar stelele şi planetele sunt seminţele sau copiii, noi suntem macrocosmosul unui microcosmos ş. a. m. d. Praful şi vântul stelar se află peste tot, în mare şi mic, în viu şi neviu. Dacă vrei să ştii trecutul şi viitorul, ceea ce s-a petrecut şi se va petrece, uită-te în jur: aici şi acum, e arătat totul! Să zicem mersi că suntem la vârsta de aur a Universului, în anotimpul cosmic al vieţii, că avem parte de aceste miliarde de ani favorabili. Dacă doreşti, e de ajuns să crezi că imaginea unei veri pe plajă, cu o pălărie de soare şi un zâmbet de nea, cu o bere şi o clipă de filozofare, va supravieţui veşnic pe undeva, fără a putea fi ajunsă de anihilarea paradoxului şi aşa va fi! Dacă elasticitatea sârmei de oţel din inelul pălăriei ar fi infinit de  mare, cercurile contorsionate din ce în ce mai mult ar deveni un ghem de forţe, un labirint de puncte răsucite şi paralele, o demenţială şi explozivă interiorizare, pe care dacă lumea fizică şi-o permite, de ce n-am fi şi noi la fel?: un abis de complicaţii într-o simplă şi zâmbitoare aparenţă?