CERCUL NOROCOS
(Interiorul)
Se spune că fericirea e oarbă, că pleoapa ei ocultează realitatea, fiind posibilă numai după ce ochiul s-a închis perfect. Numai aşa se poate ajunge la rotundul unei stări căreia nu-i mai lipseşte nimic. În afara cercului e frig sau foc insuportabil. Afară, poţi fi lovit de fulgere mortale, ce atacă imprevizibil, din pădurea nedeterminării.
Chiar dacă între cercuri se află marele şi crudul adevăr, noi, cercurile, nu mai percepem, nu mai ştim şi nu ne mai amintim nimic din ceea ce se află dincolo de noi. Chiar dacă provenim din lumea de afară, pentru noi nu mai există altă lume decât interiorul. Cea mai vagă amintire, presimţire sau dorinţă, ar face ca totul să se destrame. Ăsta e norocul cercurilor: scufundaţi tot mai adânc spre centrul nostru, nu ne pasă de jocul periculos al exteriorului iar în momentul când începem să aflăm ceva, deja nu mai suntem nicăieri.
CUVÂNTUL VAHANA
Primul lucru pe care l-am aflat în Indonezia a fost că Zeul Garuda e vulturul care-l transportă prin văzduh pa marele Wishnu. Că e vehiculul lui aerian adică vahana şi de aceea sigla lui e prezentă pe aeronavele Companiei aeriene naţionale cu acelaşi nume „Garuda”. Vehiculul gândurilor omului e şi el tot aerian: cuvântul. Dacă există o idee, bine delimitată, cu margini conceptuale clare, ea poate fi transmisă prin reprezentări bidimensionale, tridimensionale, cu margini nete sau difuze, pe orice fel de substrat, fie el primitiv sau rafinat până la evanescenţă.. Din punct de vedere informaţional viaţa nefiind altceva decât comunicare, am putea spune că vorbele sunt copiii noştri de o clipă, entităţi de aer vibrat, bine conturate, pentru că altfel nu s-ar mai putea înţelege nimic. Totul ar fi o bâlbâială. Aceste progenituri efemere, nu trăiesc decât cât e necesar să spună ceva altcuiva şi dispar în tăcerea din care s-au născut. Ele au rolul de a ne transporta pe noi către alţii, după cum şi noi am fost „comunicaţi”, prezentului, de către părinţii noştri, nişte cuvinte mari şi misterioase, mult mai ştiutoare decât noi. Poate de aceea am fost fascinat de etimologii şi etimoane, de la primul cuvânt neînţeles dar cu atât mai atrăgător. Am presimţit că un cuvânt închide multe în cercul lui. Poate Totul.
O FAMILIE DE FORME
În dimineaţa ceţoasă, o familie avansează pe trotuar. Bărbatul împinge cu forţă căruciorul cu roţi de cauciuc şi lando cu cozoroc în evantai, contra intemperiilor, rotund ca un bob vegetal. Soţia e mai în urmă, pentru că trage după ea o fetiţă mică, înfăşurată în haine pufoase ca o gogoaşă de vierme de mătase; de sub pantalonii ei bufanţi ies cele două ciuboţele cu vârfuri rotunde. Mama o trage delicat dar intens înainte, în timp ce fetiţa pune un pas după altul, cu vârfurile botinelor spre interior, cum fac toţi copii somnoroşi. Aşa avansează această familie de forme, precum toate familiile de forme din univers. Spre ce?
VOCILE INOROGULUI
(Noli tangere…)
Pe tot parcursul anului trecut, de câte ori deschideam canalul mezzo auzeam o frumoasă şi suavă voce de soprană. În mod ciudat, ea nu aparţinea unei femei, cum era normal, ci unui tânăr efeminat. Mi-a plăcut prima dată, pentru că era dovada conservării totipotenţei biologicului nostru. Cum însă apariţiile lui au început să se succeadă cu o frecvenţă obstinată, obsesivă, la orice oră din zi şin noapte, am prins pică pe el. Sau poate nu chiar pe el, cât pe cei care-l difuzau cu neavenită lipsă de fantezie.
Aceste aprariţii iritante au avut şi o parte bună: m-au coborât în amintirea unei întâmplări fericite când, la finalul unei reuniuni ştiinţifice, au apărut pe estradă două elegante personaje feminine. Nu ştiu cât de frumoase erau la o ultimă analiză (fiind departe de scenă) dar când au început să cânte, lumea a fost brusc magnetizată. Cântau ca nişte îngeri veniţi din cer să ne amintească fericirea. Nu era fragilitate serafică ci forţă lirică, poezie, nelegată neapărat de feminitatea lor. Puteau fi la fel de bine bărbaţi sau hermafrodiţi. Sexul era abolit în spirit.
După terminarea concertului nu ştiu când şi cum le-am urmat afară, ca un fluture fascinat de lămpă. Când norocul a intercalat între mine şi ele o florărie, le-am cumpărat două mari buchete de trandafiri, am alergat şi le-am oferit, împreună cu câteva cuvinte care le-au făcut plăcere, sinceritatea mea atenuând gestul deplasat de a le aborda. Mi-au dăruit cărţi de vizită şi invitaţia de a le urmări în concerte. Aşa am devenit repede, fan al Doamnei Kalogeropoulos (Maria Callas), al Teresei Berganza, al Doamnei Maria Bibiana Conceptión (Montserrat Caballé), al minunatelor românce sau străine, ca Anna Netrebko. La soprane nu mă atrage atât suavitatea vocii, cât mai ales, forţa lirică şi puterea psihică de-a dreptul virilă, mai impresionantă la ele, pentru că la bărbaţi forţa e subânţeleasă.
Frecvenţa necontrolată, de o suficienţă cel puţin ridicolă, cu care anul trecut (sper ca anula cesta se vor opri!) mezzo a difuzat interpretările “castratului”, cum răutăcios, din exasperare îl catalogam, m-a făcut să consider aceasta, o greşeală mediatică dar şi o perversiune a emiţătorului şi a receptorului (în cazul când el nu o cere ci i se bagă pe gât sau măcar o acceptă).
Înţeleg gluma, îmi place Duetul Pisicilor de Rossini, admir la Callas , în Casta Divă a lui Bellini transformarea tristeţii în bucurie delirantă, paradoxală dar nu pricep în ruptul capului de ce trebuie să înghiţim perplecşi acest derapaj, această patinare absurdă, de-andăratelea pe cerc - fenomen punctual interesant dar pidosnic prin repetare. Prefer vibraţia de 1024 de ori pe secundă a corzilor vocale ale unei soprane de coloratură, după cum îmi plac timbrul, culoarea şi vitalitatea reconfortantă a baritonilor sau başilor. Oare ce găseşte rafinat publicul occidental în giumbuşlucul cu pricina, chiar dacă “puţin altfel” în prea mult “la fel”, s-ar dori un fel de piper în supă, un zbenghi în fruntea frumoaselor orientale.
Prin meserie, ştiu că există pârghii genetice (abisale dar naturale), care-i contorsionează pe “eunuci” şi travestiţi, că în lumea animală există hermafroditism dar socialmente, perseverarea pe această pantă e diabolică şi pernicioasă. Putem aluneca pe neobservate, într-un indeterminism fatal, de unde nu ne vom putea reîntoarce uşor, la normal. La graniţele dintre lucruri şi fiinţe s-a ajuns greu şi cu jertfe.
Ador androginismul Inorogului, despre care se spune că ar cânta pe o sută de voci, limpezind din nou, în spirit, tulburarea conjuncturală a sexelor – dar, numai în basme. În muzica realităţii prefer notele la locul lor. Mă tem că odată apucată calea spiralei în sens invers, să nu se ducă totul de râpă, să trebuiască să luăm totul de la început, în alt Univers. Realţia cu Inorogul fascinează pentru că reaminteşte că marginile nu sunt infailibile dar în acelş timp aminteşte că anumite cercuri trebuie să rămână intangibile.
