PIPERUL DIN SUPĂ
(Viteza şi geometria)
O lucrare ştiinţifică sau artistică nu trebuie să fie prea încărcată. Informaţia interesantă trebuie să aibă un fundal destul de diluat şi discret, pentru a se citi clar, ca un bob de piper, în supă. Îmi spunea mentorul meu în ale entomologiei, Vladimir Brădescu. Se pare că am fost un visător barbar în bucătăria realităţii, unde nu m-am priceput decât să amiros, să amuşinez, să şterpelesc (din ceea ce nu era gata), să şleorpăi şi să înfulec bucăţi prea fierbinţi, pe care le degurgitam penibil, stropind şi pătând totul în jur. Am fost o catastrofă, un monstru masculin de duzină.
Pe undeva însă, simţeam că gospodinele ştiu că bucătăria e un loc fierbinte pentru specia noastră. Că e un loc dificil, pe care ele şi l-au asumat cu eroism, disimulat în cochetărie şi drăgălăşenie. Pentru că ele erau dotate să perceapă mecanismele luptei pentru existenţă desfăşurate parşiv, sub masca banalităţii.
Când viaţa m-a obligat să încep să gătesc, am avut mari şi neaşteptate revelaţii. Am văzut cum totul se concertează minuţios, în spaţiu şi în timp, dacă vrei să reuşeşti. Nu te poţi apuca pur şi simplu să găteşti. E necesară o pregătire prealabilă. Trebuie să ai totul cumpărat din timp din piaţă, asta presupunând bună intenţie, premeditare şi estimare. Trebuie să ai la îndemână proteină animală, enzime vegetale, să te bazezi pe nişte mirodenii şi rezerve de băcănie, prin cămară. În timp ce asculţi muzica preferată, ca să te iluzionezi că faci ceva distractiv şi benevol, eşti obligat să intri într-un anumit ritm asemănător (sau provenind din el), cu acela cu care se mixează spaţiul şi timpul, dacă nu vrei să ţi se taie maioneza. Trebuie să ai totul sub control, cu clarviziune, omniscienţă şi omnipotenţă dirijorală, pentru a putea corela precis minutele în care apa începe să clocotească, uleiul să se încingă, ceapa să se rumenească, în care trebuie pus sau ridicat capacul, în care trebuie adunată spuma, în care trebuie înţepat puiul la încheietură cu furculiţa şi peştele în burtă, cu scobitoarea.
Nu mă îndeamnă să scriu aceste rânduri entuziasmul narcisist al afonului care, spre mirarea lui şi a celor din preajmă, a emis în fine, un sunet muzical. După cum ştiu prea bine peste jumătate din miliardele de locuitori ai Sferei (care gătesc), în bucătărie, trebuie să cunoşti geometria ambianţei, amplasamentul punctelor proxime, unghiurile, distanţele faţă de lungimea mâinii şi alte secrete ale sectorului de cerc unde-ţi faci jocul..de picioare şi rotirile sufiste. Dar mai ales, trebuie să iei în calcul (intuitiv, căci altfel totul e fad), viteza cu care toate, trebuie să se îmbuce. Deşi suma condiţiilor de până acum pare mare sau măcar suficientă, nu e deloc aşa. În spatele acţiunii trebuie să fii susţinut de disponibilitate, de încrederea că viaţa e o afacere bună. Nu ştiu de unde vine această forţă blândă, ferm unificatoare, care face ca o fâlfâire de farfală pe Amazon să declanşeze avalanşe în Alpi ori măcar să iniţieze o cădere consolatoare de fulgi de nea, peste nelinişti. Geometria noastră atavică, manifestată în bucătăria minusculă a fiecărui locuitor al granulei de nisip numită Gea, ar fi tristă şi pustie sau mai degrabă n-ar fi deloc, fără viteza care naşte timpul. Nu mă supăr pe cel ce mă acuză în clipa asta, de o întorsătură hilară, ca în gluma: trandafirul e pentru grădină cum e cârnatul pentru fasole. Am simţul umorului şi condimentele de rigoare dar hai să fim corecţi şi să recunoaştem, că despre asta e vorba: despre consonanţa timpului nostru de încălzire, de rumenire, de pătrundere şi de emanare. În calitate de punct rotitor pe cercul unui concert apetisant, unde poţi căpăta o mai savuroasă conştiinţă de sine decât în bucătărie? Dacă reuşeşti asta, îţi poţi trăi viaţa ca un artist, ca un domn în costum alb, în vacanţă, într-un film de duminică, deşi ai mânecile suflecate şi şorţul în faţă.
PĂLĂRIA DE PLAJĂ
( Teoria Totului)
Se spune că paradoxul e ceva ce se contrazice complet. Dar eu cred că aşa ceva nu se poate. Unii spun că Universul e complet paradoxal. Ca să poţi contrazice ceva, acel ceva, trebuie mai întâi să existe. Din clipa aceea, pentru cel ce vrea să contrazică, jocul e pierdut: ceea ce există, va fi mereu cu un pas înainte. Oricât de energic, priceput şi perseverent ar fi „măturătorul”, în a urma căile contorsionate parcă intenţionat, pentru a se ascunde, ale primului, decalajul se va menţine. Contradicţia perfectă ar trebui să existe de la început şi jocul ar fi echitabil, dar nu e posibilă, pentru că atunci startul nu ar mai avea loc.
La acestea meditam pe o plajă, cu o bere în mână, într-o întâmplare pe care paleontologia memoriei mi-a adus-o la suprafaţă în această iarnă, când crengile castanilor şi paltinilor îşi proptesc coarnele de reni polari, în fereastra laboratorului meu de sub streaşină. Teoria mea pare să se confirme prin simplul fapt, că supravieţuirea a două lumi, plaja fierbinte şi clima polară, e posibilă, tocmai pentru că nimic nu reuşeşte să prindă din urmă nimic. Poate fi o teorie a singurătăţii dar şi a supravieţuirii infinite. Eram deci pe plajă, cu o bere în mână, când, briza mi-a rostogolit la picioare, o superbă pălărie de soare, din mătase portocalie. Am prins-o înainte de a fi dusă în mare. Avea un bor foarte larg, perfect întins pe un cerc de sârmă de oţel subţire. M-am uitat după stăpână: o foarte frumoasă brunetă, cu umeri largi, de înotătoare de performanţă, un mijlocel de viespe şi un zâmbet alb ca neaua. S-a apropiat şi pentru a-mi mulţumi, a făcut un gest pe care nu l-am uitat (nu m-a ţucat şi nu mi-a arătat „bornele” personale, cum iute s-ar putea gândi unii): mi-a arătat cum se pliază pălăria. A îndoit cercul mare în formă de 8, a suprapus cele două jumătăţi, obţinând un al treilea cerc mai mic dar dublu, tensionat şi continuu, legat cu o fundă subţire şi introdus în husa cochetă, extraplată, din aceeaşi mătase.
Dacă am avut de scris ceva, primul lucru a fost să încerc să simplific exprimarea cât mai mult, fără să ajung desigur, vreodată, la valoarea celui ce ar fi în stare să explice teoria relativităţii, unui copil de grădiniţă. Cineva a propus ca aceluia să i se atribuie premiul Nobel. Am fugit cât am putut de exprimarea labirintică şi chiar de labirinturi dar ele m-au urmărit şi m-au învins, pentru că aşa e realitatea: contorsionată rău de tot, în sine, încât nimeni n-ar fi în stare să-i desfăşoare ghemul fără să o desfiinţeze. Dumnezeu mi-e martor că scriu cu inima curată şi nu doresc să întind capcane cititorului dar se pare că nu putem scăpa de asta şi că de fapt, chiar ne place. Totul nu e decât o capcană infinită. Adică şi pentru el însuşi. Aşa funcţionează lumea: prin capcane. Acum pot mărturisi că am apelat la aceste tertipuri etalate cu falsă ingenuitate, încă din titlu, pentru a ajunge la Garrett Lisila TV şi de pe NET: un tip care stă pe plajă, bea bere, face surf, bea bere şi iar face surf. Apoi o ia de la capăt, până când îi vine ideea că lumea nu e decât un univers de cercuri contorsionate. Întrucât pare de bun simţ să nu mă creadă nimeni dacă spun că am avut şi eu ideea asta, o spun. Nu voi risca să mă găsesc în Wikipedia. Îmi place mai mult anonimatul şi imaginea că undele gravitaţionale se propagă ca undele apei sau sunetele dar mişcă elementele naturii şi chiar lumina, decât că stringurile sunt ceva subţire şi tăiat la capete, ca mărarul în bucătărie. Acum Totul e la îndemâna tuturor: şi a copiilor precoci şi a băutorilor de bere şi a amatorilor de biliard şi mai ales a aşa numiţilor „pierde vară”, ca Lisi. Depinde ce vom reuşi să aflăm şi să facem cu ce am aflat.. Deşi s-ar putea să aibă dreptate Martin Bojowald când spune că „ nu ajungi niciodată, la nimic”, e plăcut, e foarte plăcut, când te afli în Poiana Inorogului, după miezul nopţii, să afli lucruri care-ţi dilată cercurile ochilor la infinit:balenele albe (Delphinopterus leuca) fac parte din aceeaşi familie cu inorogul, cu narvalul (Monodon monocerus), familia, Monodontidae şi se mai numesc „canarii mărilor”, galaxiile se ciocnesc cu viteza de 5000 km pe secundă (!), e nevoie de un acord atât de fin ca totul să fie aşa cum e, încât această calibrare perfectă a forţelor arată că Dumnezeu există, universul e doar un strat de spumă plutind pe oceanul materiei întunecate, Big Bangul e doar o coliziune, nu începutul, astfel de coliziuni între universurile de brane devenite plate, au loc odată la un trilion de ani, totul se reia ciclic, a existat un timp înaintea timpului nostru, Dumnezeu e în mintea noastră, infinit, etern, omniprezent, el lucrează cu o matematică unificată, a creaţiei. Dumnezeu? După unii nu e decât un Programator (de ce nu, un DG?); în fond se poate calcula de câtă putere de calcul e nevoie ca să creezi un univers. Peste 10 ani calculatoarele vor pute simula tot ce vedem. Putem crea lumi iar noi să fim Creatorul. Noi? Suntem ultima versiune a unei serii infinite de universuri. Noi? Dacă suntem nişte obiecte mijlocii într-o lume de dimensiuni mijlocii, există şi obiecte mari, foarte mari, într-o lume de dimensiuni pe măsură, şi la fel e cu dimensiunile foarte mici. Părerea mea e că partea întunecată e interiorul corpului, lumina e pielea, ochii sunt raţiunea, găurile negre sunt gurile iar stelele şi planetele sunt seminţele sau copiii, noi suntem macrocosmosul unui microcosmos ş. a. m. d. Praful şi vântul stelar se află peste tot, în mare şi mic, în viu şi neviu. Dacă vrei să ştii trecutul şi viitorul, ceea ce s-a petrecut şi se va petrece, uită-te în jur: aici şi acum, e arătat totul! Să zicem mersi că suntem la vârsta de aur a Universului, în anotimpul cosmic al vieţii, că avem parte de aceste miliarde de ani favorabili. Dacă doreşti, e de ajuns să crezi că imaginea unei veri pe plajă, cu o pălărie de soare şi un zâmbet de nea, cu o bere şi o clipă de filozofare, va supravieţui veşnic pe undeva, fără a putea fi ajunsă de anihilarea paradoxului şi aşa va fi! Dacă elasticitatea sârmei de oţel din inelul pălăriei ar fi infinit de mare, cercurile contorsionate din ce în ce mai mult ar deveni un ghem de forţe, un labirint de puncte răsucite şi paralele, o demenţială şi explozivă interiorizare, pe care dacă lumea fizică şi-o permite, de ce n-am fi şi noi la fel?: un abis de complicaţii într-o simplă şi zâmbitoare aparenţă?
