CAPUL S-A NĂSCUT DIN COADĂ
( Misterul Ascidiei)
Înaintea osului a fost cartilajul - ceva nici moale, nici tare. De ce a fost nevoie de această întăritură sau ranforsare?
Luând ca metodă de studiu „arborele” (inventat de plante), putem spune că povestea naşterii capului din coadă şi ivirea cozii însăşi din carne moale, înfloreşte pe trei crengi ale arborelui zoologic. Prima, adică cea de faţă, cuprinde neamul Ascidiilor or Salpelor, organisme marine ca nişte săculeţi fragezi, amintind de o grădină cu flori, înveliţi într-o coajă semitransparentă, din fibre celulozice, numită tunică, de unde numele de Tunicate sau Urochordate. Celuloza, moleculă specifică plantelor, apare aici ca un remember vegetal iar numele de urocordate vine de la cuvintele greceşti uros – coadă şi chorda – coardă, şiră
Ce motive au avut nu ştiu, că dacă aş şti, aş şti totul, dar de acum peste 530 milioane de ani, au mers în paralel cu noi, pe drumul vieţii, nu mai puţin de 2.300 de specii de tunicate, cu adulţi fixaţi (unii solitari, alţii coloniali) şi cu larve ce înoată liber, dând din coadă. O planşă cu ascidii arată ca un perete cu vase de ceramică: predomină formele circulare, ovale, radiare şi culorile agreabile: roşu aprins, verde stins, galben sau albastru pal, mov, grena, marron, bej, portocaliu. Însă nu aceste atribute frecvente în lumea submarină fac interesante ascidiile ci poziţia lor intermediară între Nevertebrate şi Vertebrate. Adulţii seamănă cu o moluscă (chiar au fost considerate strămoşii moluştelor) sau cu orice altceva (burete, hidră, coral) dar nu cu un posibil strămoş al vertebratelor. Confirmând parcă la infinit că nimic din ceea ce se lasă văzut nu este ceea ce pare şi aceste tunicate îşi maschează prin adulţi, poziţia sistematică superioară. Noi vedem doar un săculeţ fixat de substrat, semitransparent, acoperit cu gelatină, având două sifoane: bucal şi cloacal. Poziţia orificiilor, nu impune pretenţia unei polarizări cap – coadă, anterior – posterior: de obicei sunt alăturate. Anatomia are ceva structuri în interior: faringe, esofag, stomac, rect, anus dar şi simplitate primordială: două funcţii bazale sunt realizate de un singur organ - faringele, ale cărui cute sau lamele participă şi la nutriţie (cu mici particule ori fiinţe) şi la respiraţie. Spaţiul dedicat voluminosului faringe, face ca ascidia să arate în interior ca un pretext pentru faringe: e aproape toată, o cameră perifaringiană. Inima e un tub contractil ce propulsează diverse globule sanguine prin sinusurile ţesutului conjunctiv şi în care fluxul sanguin îşi schimbă sensul odată la 2 – 3 minute. Sistemul nervos se limitează la un ganglion cerebral şi un tub neural care la larve se prelungeşte în coadă.
De fapt larvele sunt personajul principal al nostru (al acestor rânduri şi al Vertebratelor). Ele arată ca nişte mormoloci cu cap umflat şi coada, în care se află o lamelă cartilaginoasă dorsală ce protejează tubul neural şi dă rigiditate cozii la înot. Tubul neural s-a format din ectoderm căci sistemul nervos nu poate avea decât origine ecto, adică acolo unde se atinge cu exteriorul. Fenomenul se numeşte neurulaţie. Aşa s-a născut lamela de zgârci numită chorda sau notocord, din care se va forma mai târziu coloana vertebrală cu acelaşi rol: de protecţie a măduvei nervoase şi de menţinere a axei corpului.
Din acest stadiu temporar, din această perioadă infantilă efemeră (la care adulţii renunţă pentru o viaţă sedentară), provine începutul coloanei vertebrale din care într-un târziu se vor întări fălcile, craniul şi raţiunea. Din coadă! Valorificarea unui stadiu juvenil în zoologie se numeşte neotenie (neo: tânăr, teinein: a se întinde sau extinde).Vertebratele au conservat deci, juvenilitatea unor străvechi fiinţe marine, garanţie a fanteziei şi totipotenţei ce avea să se împlinească.
Dacă universul cel mare şi cel minuscul sunt pline de sfere - planete, micro bii, atomi şi microparticule - care se deplasează, se învârtesc, se ciocnesc, se devorează ori se despart fără să aibă nevoie de coadă (făcând abstracţie de comete), unde am putea afla motivaţia apariţiei cozii? Poate că în proximitate, în imediateţea zoologică a fost nevoie de o mişcare rapidă şi direcţionată, pentru a se sustrage unei conjuncturi nefavorabile sau a ajunge repede şi sigur la una salvatoare. Ca şi văzul, mersul sau zborul, bătaia de coadă a fost inventată de mai multe ori (vezi protozoarele flagelate, aripile insectelor şi păsărilor, etc.)
Ascidiile ne reamintesc să nu credem în suprafaţă ci în filiaţia ascunsă a aparenţelor. Coarda din coadă, prelungită în zona anterioară, a furnizat tehnica celulară ce a condus până la urmă la inventarea capului. Oare cât a conservat el din reacţia negândită, dar sensibilă, din îndărătnicia viguroasă a cozii? Oricum, a fost de ajutor şi a propulsat făpturile de carne înainte, spre conştiinţa de sine.
Când coada pisicii mele, Fatam, rămâne prizonieră între degetele mele doar o secundă, recăpătându-şi rapid libertatea, când vârful îi tresare discret prin somn, ori se sincronizează cu bagheta lui Celibidache, coada ar putut rămâne o fiinţă împăcată cu sine, dacă n-ar fi generat la unul din capete, ceva şi mai neastâmpărat, sofisticat şi de neînţeles, deşi are un cap plin de simţuri şi simţiri: Pisica.
