vineri, 7 decembrie 2012

SALTUL PISICII


eșantion (pag. 67)


                           6 a XII a 2012.  Cantonat în cantonul singurătății de chilie

ziua, și de kühe noaptea, între motanii negri, am două obsesii de bază (ca toată lumea): viața și moartea. Iubirea, fericirea, gloria, sunt flori înflorite și vestejite în poiene cu inorogi ieșiți la pensie. A rămas piatra care nu m-aș mira să fie la fel, până în cele mai adânci cotloane ale universului, fie el și multiplu, suspendat în sine, fără nici un fundal și atunci tot ce e aici e și acolo, cu toate mărunțișurile prăfuite, printre care și viața - începută și sfârșită ca o afacere moale, spârcâită prin canale. Prin canalul uretral și cel anal. Recunosc că nu e prea corect să vezi lucrurile de atât de departe când e destul de departe și bietul nostru aproape, aproapele nostru de toate zilele. - Cască ochii băiete, că lumea e rea, îmi spunea degeaba tatăl meu, mecanicul mecanismelor foarte fin îmbucate, că eu tot aiurit am rămas, chiar până în clipa asta când iau pixul electoral oferit drept mită de catindatul de sector de cerc cu care scriu (sicriu cum zice Portos, fost Morsă în altă viață). Pentru mine scrisul e o bălăureală de extracție artistică deci nu pot ști niciodată exact ce e și ce vrea să spună: o preumblare seara sub lună, un zbor de balauri, niște răgete sau niște râgâilei după ghiftuiala cu prada plăcerilor copioase, o găinățare din zbor de Pterosaur sau o târâre, o târâială de malaci transpirați printr-o climă caldă ca o clismă sau o fugă de mașini 4x4 cu o viteză de orgasm pe piste blonde, în soare. Sau poate bălăurelile sunt ființe suple, respiratorii, descărnate, cu oase ușoare ca păsările, cine știe? Ei, cine știe? Nimeni..nimeni. Oricum păsările rămân atât de neînțelese pentru mine încât aproape că devin a treia mea obsesie: cum se poate împăca zborul atât de ușor, de delicat, care se întrece pe sine și plutește deasupra lumii, cu ferocitatea clonțului ca glonțul, cu ghearele ascuțite ca oțelul înventat de maimuța om - cu privirea lor diabolic de penetrantă, chiar dacă au nevoie de ea ca să vadă șoarecii săritori, șocâții grași, îmbuibați cu semințe oleaginoase antioxidante? Bălăureala are talentul hipertrofiei gigantice în minuscul, când poți vedea departele din aproape iar în acest nescontat departe, se deschid orizonturi nebănuite.
 - Ce-ai mai citit pe net? Mă întreabă Tacitus la telefon, ca să mă facă să schimb vorba (el auzise tot ce gândeam eu, pentru că de aia e tăcut, ca să audă ce nu se aude). Iaca, despre Canonul celor din Vest al lui Harald Bloom care făcu ieri boom în discuții despre literatura puternică, valoroasă. - Și ce zice? Ce zice? - Că sunt două chestii: literatura estetică și extraliteratura. - Și care e bună? - Unii zic că prima, alții că a doua, alții că amândouă. - Halal! - Asta se spune când se taie oaia! - Mă rog, la orientali, dar la occidentali care-i treaba cu literatura valoroasă? - După Bloom ea trebuie să fie stranie, bizară și anxioasă. Și trebuie să mai ai și obsesia predecesorilor - Și atunci cum poate fi valoros ceva ce exultă ciudățeniile, temerile nevindecabile? - Păi nu poate fi. E o viziune, o vizuină greșită. Mai sunt și lucruri frumoase pe lume: plăcerea de a mânca, plăcerea textului privit ca pe o femeie frumoasă (deși parcă Baudelaire spunea că o frumusețe banală e un nonsens). - Și Levantul lui Mircea? - O levănțică. O levențică cum zic kivuțele catindatului de sector de cerc. Adică inutil, desuet, minor, ca și când te-ai spăla cu săpunariță în loc de săpun franțuzesc. - Iar ești rău? În Zen se vede că suferă sincer. Da, dar aia nu e literatură, e extraliteratură, iar anxietatea e demodată după criticii lui Harald Bloom care făcu booom.  Acum se poartă legea terțiului inclus și teoremele poetice ale marelui gânditor de renume mondial (are ăsta o frunte mare de tot), Basarabă Nicolaescu. Clik, făcu telefonul și rămăsei iar singur în kühea cu un singur ochi de buhe (plafoniera), să întrezăresc orizonturile infinite, nebănuite cu ochii mei de melc pentru care toate mărunțișurile sunt mari, mult prea mari în jungla relativității  pohetice. - Greșit! Poetice sau poietice! Îmi pare că-l aud pe Tacitus în cască, în timp ce motanul Bobutz cască de-i trosnesc fălcile. Doar n-am început să-i aud gândurile lui Tacitus? Nasoală e totuși lumea gândită, gândesc stând cu cârnatul cald într-o mână, cu recele castravete murat în cealaltă, iar cu cea imaginară (întotdeauna am avut mai multe mâini), mângâind motanii negri ca noaptea de afară. Asta-i domnule, îmi amitesc o frază dintr-o teză de doctorat: gestul ne tragic al omului postmodern, nu mai constă în sfâșierea aparențelor ci în mângâierea și împăcarea contrariilor, nu în reflectarea realității ci în crearera altei realități pur și simplu, în care evadezi chiar păstrând legătura cu realitatea cum țin eu cârnatul cald și castravetele rece în câte o mână (chiar dacă din fiecare nu mai e decât jumate). Asta ne permite să facem salturi în memoria culturală cum sare pisica de pe o creangă pe alta, după mierle. Ah, frumos mai psalmodiază englejii din tranzistor pentru tot globul globalizat, în noaptea kühei! Despre marile farfurii berbere de pe peretele gangului, pline ochi cu ochi pândindu-mă după văluri de glazură, sunt nevoit să scriu altădată, pentru că Marc Aureliu s-a căcat iar (scuze!), în cada de duș, deși am mânjit-o cu boiaua cea mai iute din lume - Harissa.