miercuri, 25 ianuarie 2012

CHIPUL DIN GEAM 2

August - partea a doua

   Lumina blândă de sfârşit de august proiectează în glasvand, muchia de beton blocului lung, cel mai apropiat, B1. Muchia lui e o linie verticală pierdută în cer, ce delimitează două suprafeţe: faţada umbrită şi faţada însorită, ambele având ceea ce au toate blocurile din cartier: balcoane şi muşcate. E o zi de Duminică, ce separă oboseala trecută de oboseala viitoare şi beneficiez de calmul unei pauze leneşe. Pe creanga din vârf a celui mai înalt copac, câteva frunze tremură în geam şi nu-mi pot da seama dacă e în grădina noastră, dacă e în grădina lui B1 sau e unul de pe trotuarul străzii curbate ca un bumerang. Preget să mă dau jos din pat să-mi fac o cafea şi privesc îndelung limba ceasului de perete, cum se deplasează cu hărnicie, precizie şi determinare. Ticăitul lui produce un sunet continuu, ca un sfârâit. Continuitatea e alcătuită din întreruperi, din porniri şi opriri atât de rapide încât urechea şi ochiul nu percep decât un sunet continuu, ca o linie care se transformă până la urmă într-un cerc. Dacă am da totul la relanti am auzi icnetul startului, gâfâiala alergatului şi oprirea bruscă la linia de sosire, a  secundei. Linia e soarta tuturor punctelor şi nimic nu durează. A fost suficient să înclin capul pe pernă ca faţada umbrită să dispară iar geamul să fie invadat de pereţii portocalii ai apartamentelor de pe faţada însorită: un portocaliu obosit, ca nisipul deşertului. Dacă rămâneam încremenit, schimbarea tot s-ar fi produs, lin şi insesizabil, odată cu alunecarea orei cu lume cu tot, de la ora 9 la ora10.
-         Atunci când am crezut mai mult că ştiu ce vreau şi ce fac, atunci m-am păcălit mai rău, îmi spunea ieri la telefon Di Ana, prietena noastră, stăpâna casei de vacanţă de la Sinay
   Ceea ce pare nu este, de aproape, nimic nu se vede întreg, iar noi nu suntem în stare să ne îndepărtăm cu adevărat de ceva. Când mă întorceam de la piaţă cu sacoşele grele prin gangul de crengi al aleii dintre blocuri, am ocolit o omidă maronie care încerca să o traverseze, cu mişcări ondulate, grăbite. Prea grăbite ca să ca să nu mă gândesc că în felul ei, se teme de moarte. Era stresată. Nişte fructe verzi, mici cât o gămălie tapisează aleea. De la o fereastră deschisă se aude o muzică alertă iar în pauză reporterul aflat în drum spre Cluj, „unde va avea loc o mare bătaie cu apă”, spune că transmite din toaleta unei benzinării unde s-a oprit să facă „şu şu” şi a constatat că acolo nu e microfonie. Ce nu fac reporterii de virtuozitate pentru noi! Am ţinut minte ca să notez asta.
  Oare  de ce vrea scriitorul să noteze tot? Pentru că nu se poate  nota tot ce se vede, se aude şi se miroase! E ademenitor dar imposibil. Totuşi, atât de mulţi încearcă să fixeze  nebunia asta. Filosofii înnebunesc şi artiştii se sinucid pentru că nu ştiu să se îmbete normal. Răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam demult, în Caietul Gri era unul singur: e bine  să fii opac, să nu vrei să afli nimic dacă vrei să nu ai probleme. Dar poţi? Iată ce citesc la gazetă: traducerea Cărţii Roşii a lui Jung e aşteptată de literaţi ca pe o venire a lui Mesia, e un act social important al secolului, sondarea inconştientului (că subconştientul nu era de ajuns!) va da şi mai multă apă la moară fanteziilor artistice de orice fel. Poate că Jung a fost un nebun care s-a vindecat singur explorându-şi metodic, ţicneala. Nemţii sunt metodici şi în nebunie.
   Mai bine prăjesc pulpele de pui cumpărate din piaţă pentru că e vară şi salmonelele atât aşteaptă. În veşnicul război al viului chiar dacă va înceta cel al armadelor, va rămâne lupta microorganismelor între ele pentru că  80% din biomasa Terrei  e deţinută de microbi iar biomasa omenirii abia e egală cu a furnicilor. Răstorn în chiuvetă pungile cu pulpe dezosate. Frumos cuvânt!. Pe aici pe la noi, prin lumea viului e o devorare generală iar evoluţia nu are direcţie; la o adică, o ia înapoi fără să clipească. Storc pulpele ca pe rufe gândindu-mă cum alergau puişorii ăia prin crescătorie, unde îşi aveau ierarhiile şi comportamentul lor argotic: sisteme de semne care nu le-au folosit la nimic. Se vor transforma în fripturică în 20 de minute! Beau un suc de grep cu multă zeamă pentru că cineva l-a selectat şi pe el ca şi pe puişori. O fi rămas ceva ne selectat în Univers de când el s-a născut?. Suntem victimele unor conjuncturi ascunse, ostile? Sau ele sunt ascunse doar pentru a ne proteja de răul funciar al oricărei creaţii?  Pentru că nimic nu se poate crea fără o separare, orice separare e o ruptură, o sfâşiere şi orice sfâşiere nu poate fi decât dureroasă. Ăsta-i baiul!
  O baby, I need you more” se aude în tranzistorul meu argintiu reparat, iar legănarea arţarilor dintre blocuri sub soarele de sfârşit de vară pare să confirme frumuseţea iubirii deşi la copaci amorul e cu totul altfel decât la noi. Sau nu? Mă întreb dacă nu există o luptă şi între impresii şi zvonuri ca şi între fiinţe?
  Fatam care a simţit miros de sânge miorlăie la uşa cuhniei. I-am cumpărat carne de mânzat şi am pus pachetul în frigider. Ar fi culmea să simtă mirosul cărnii prin uşa cuhniei şi  a frigiderului deşi ştiu că există câini care simt mirosuri prin beton. Dar eu nu la prădători mă gândesc ci la prăzile lor: e drept ca viaţa tăuraşilor să fie atât de scurtă doar pentru a ajunge hrană a pisicilor mofturoase?
   Până a mă apuca de gătit nu realizam că până şi la un compot de mere trebuie să scoţi toate codiţele şi caseta seminţelor. Prezentatorul „Cerebel” pe care nu-l puteam suferi din cauza fiţelor şi tatuajelor se descurcă bine în „Bătaia cu apă”. Am o senzaţie ciudată când încep să simpatizez pe cineva pe care nu-l puteam suferi: îmi demonstrează cât de incomplet, strâmb şi greşit percep lumea. Ascult muzică uşoară englezească şi îmi place, deşi în filme engleza îmi pare plescăită. Dacă limba română e mama limbilor europene, inclusiv a latinei, înseamnă că evoluţia a ajuns departe: la engleză. Dar dacă strămoşii balenelor ţopăiau acum 50 de milioane de ani pe uscat de ce nu s-ar întâmpla şi cu limba la fel? Dacă nimic nu stă pe loc, ce pretenţie să ai ca după foarte mult timp, prezentul să mai ştie ceva despre rădăcinile lui? Nu ştim ce vrem, nu ştim de ce trăim, nimic din ceea ce am realizat nu pare să fi fost necesar, nimic din ceea ce a făcut şi face omenirea nu pare a avea un scop. Totuşi, pe plan local, pare a avea farmec înşirarea cuvintelor scrise. Ar trebui să vrem mai mult, să aflăm totul, să ajungem la perfecţiune, la Dumnezeu sau la nebunie. A. Huxley spune că până şi cel mai fervent pozitivist se lasă târât de valul unei emoţii mistice. 
    Arţarii se leagănă în soare mişcaţi de un vânt nevăzut, amicul Van nu ştiu ce face pe ţărmul Mării Negre de nu mai telefonează (deşi ar fi interesul lui să definitivăm teza de doctorat), Elis nu ştiu ce face la Sinay de nu sună nici ea deşi e singură iar eu îi sunt unul dintre foarte puţinii ei prieteni. Ne lipsesc mereu atât de multe date, ca să fim mulţumiţi,  ne lipsesc imaginile complete, de câte ori vrem să lămurim ceva. Orice ştiinţă e o aventură. Independenţa clipelor e sursa suferinţelor lumii. Într-un univers atât de risipitor pare ciudată orice dorinţă de a înţelege. E ridicol să pretindem să controlăm ceva. Poate că aşa cum spuneam, necunoscutul care ştie totul, nu ne vrea răul, altfel n-am exista. Nu ştiu de unde ni se trage totuşi această defecţiune de a ne pune întrebări. Dacă jocul general, inventat de cineva sau doar de el însuşi are o intenţie bună, el nu va claca decât din cauza acestei dorinţe nesăbuite de a afla ceea ce nu ne priveşte. Oare  de unde vine nesăbuit? De la savoir?
   Am rămas de ieri, după ce am citit gazeta, cu dorinţa de a-l cunoaşte pe Adrian Oţoiu, care a scris Coaja lucrurilor. Un alt avangardist? Românii sunt bolnavi de imaginaţie.
   Sună  Di Ana să-mi spună că soră-sa Elis a luat-o iar razna, că s-au certat la Sinay unde e cuibul şi refugiul ei pe care l-a cedat Elisei când ea şi-a pierdut averea şi minţile. Le sun pe rând şi le împac din nou, cum am mai făcut-o.
   Seara, în glasvand, în orizontul amurgului, joacă focuri orizontale: soarele, pe ferestrele de sus ale unui bloc necunoscut. Sunt înconjurat de blocuri. În adâncul aleii trec femei tinere, în rochii înflorate. Dacă prezentul e o muchie între trecutul mort şi viitorul nenăscut, deci la fel de inexistent, trăim între muchii sau sub ele?

      La 7 seara, în penultima zi de august, când ies să fumez în loggia nordică (cea prin care trece tubul de zinc al ghenei), geamurile blocului turn apropiat şi geamăn cu al meu, A2, reflectă şapte sori  mari, cu discuri şi flăcări albe, orbitoare. În spatele meu, pe zidul luminat, se proiectează umbra enormă a capului şi umerilor mei. Luminile şi umbrele se reflectă, se dau cu împrumut prin spaţii. Gangul apartamentului întunecat ca o peşteră are gura de ieşire în  sufrageria luminată indirect, de geamurile incendiate de amurg. Nordul este umbra sudului, fiecare lucru stă în umbra altuia, pasându-şi aceeaşi lumină venită de departe. Notele concertului de coarde de pe canalul mezzo, îşi transmit una alteia sunetul originar, îmblânzit într-o melodie de toamnă.
   O hrănesc pe Fatam, încălzesc compotul, întind rufele şi ascult concertul. E o impietate, nu aşa se face dar aşa se suprapun straturile existenţei, nu le poţi separa ca să le poţi trăi pe rând. Lumina tot mai scăzută se reflectă pe toată suprafaţa blocului lung B1. Pe la orele douăzeci aştept un episod din singurul serial la care mă uit, Războiul Balenelor. Greierii sunt cântăreţii serii cum sunt păsările ai dimineţii: îşi încep concertul ca şi ele, cu un instrumentist solitar care anunţă explozia sonoră ca sfârâitul fitilului bomba. Temperatura a scăzut la 13 grade noaptea. Ce se va alege de greierii care cântă acum fericiţi, când va veni frigul? Şi vine hoţeşte, în timpul nopţii. Noaptea, lumea se manifestă prin aceleaşi elemente ca şi ziua: lumină şi sunete, dar mai reduse,  numai dimineaţa şi seara percepi prospeţimea şi melancolia lumii; în miezul zilei şi al nopţii peisajul dispare  în neantul luminii sau  al întunericului.
  
   Ultima zi din august, ultima zi de vară a fost plină de energie şi determinare.
   Seara târziu, soarele a scăpătat undeva în spatele blocurilor şi doar puţină brumă de lumină a rămas uitată, părăsită, orfană, pe zidul loggiei sudice. Rudele ei luminoase au plecat cu alaiul mare, pe partea cealaltă a Pământului. După ce pleacă soarele chiar şi nuanţele optimiste ale lui A2, se întristează seara, când noaptea nu şi-a pus încă botul de fiară tăcută pe tăpşanul de sub bolţile copacilor.
   În cursul zilei am fost la biroul de paşapoarte ca să obţin un document nou, deşi îmi propusesem să nu mai plec nicăieri, din varii motive: îmi e greu s-o las pe Dana singură, aştept redeschiderea muzeului care a fost renovat timp de  doi ani, susţinerea tezei de doctorat a lui Van. Aveam trac la biroul paşapoartelor. Mă îngrozesc cozile şi birocraţia aşa că m-am îmbrăcat cu hainele care-mi poartă noroc şi am avut: am rezolvat-o rapid. Am, ca Mihail Sebastian, un sistem de superstiţii. Am verificat că o îmbrăcăminte îmi poartă noroc şi alta nu. Superstiţia cu tăierea drumului de o pisică neagră, am eliminat-o după ce am adoptat-o pe Fatam ca membru al familiei. Timpul schimbă până la urmă lucrurile: faptul că nu-i mai înţeleg pe cei care au trăit sub numele meu demult  mi-e oarecum indiferent dar schimbarea celui care am fost „eu” de curând, nu mă lasă rece. Am pornit acum 7 ani în expediţiile zoologice iniţiate de mine în nordul Africii şi Asia, mânat de un imbold pur ştiinţific dar acum constat că mi-aş dori să plec în Maroc doar pentru  a zbura cu avionul, a  vedea din nou oceanul şi deşertul şi a-mi nota trăirile.
   Al doilea eveniment al zilei a fost telefonul Di Anei urmat de vizita ei în laboratorul meu din mansardă. Numele de Di Ana pe care i l-am dat, deşi poate părea ciudat, vine de la faptul că o cheamă  Ana şi Anika şi e născută în Gemeni.
-         Sunt pe aproape, pot să trec pe la tine?
- Eşti invitata mea. S-a întâmplat ceva? Vrei să-ţi arăt noul muzeu înainte de vernisare?
-         Nu, vreau să te vizitez în laborator, dacă ai timp, dacă nu te microscopezi.
-         Pentru tine îmi fac timp. Nu mă microscopesc. Te aştept.
 Şi o aştept o jumătate de oră, timp în care profit de o muzică ritmată ca să-mi dezmorţesc puţin cu ganterele, spatele obosit de  microscop.
-         Scuză-mă că m-am invitat singură, dacă tu nu n-ai făcut-o niciodată, îmi spune când ajungem prin spirala cu lumină obscură a celor trei segmente de scări, în laboratorul din mansardă.
-         N-am  gafat. Dar nu mi-am imaginat că ai nevoie de invitaţie.
M-aş mira ca vizita ei să nu aibă totuşi un scop, aşa cum procedează toate femeile deşi de multe ori nu ne dăm seama, primitivi şi cu capul în nori cum suntem noi bărbaţii. După „scanarea” dulapurilor cu cărţi, a tablourilor, a colecţiei de pietre şi tărtăcuţe, a obiectelor aduse din expediţii, Di Ana scoate din poşetă  un  contract de împrumut, gata completat şi semnat, din care reiese că banii  pe care i-am oferit surorii sale Elis la Siany, când mi s-a părut că nu are, mi-i va returna ea, după răscumpărarea terenurilor expropriate. Nu reuşesc să o conving că nu vreau nici o returnare, aşa că accept contractul ca să nu ne obosim inutil dar îi spun că hârtia e lovită de nulitate. Di Ana e mai degrabă mignonă, proporţionată, puternică şi suplă, pentru că practică sportul de când o ştiu. Mai corect sporturile. La început când făcea alergări uşoare am crezut că e ceva trecător, dar nu a fost aşa. A continuat să se dedice sportului până la epuizare. La un moment dat a  avut chiar o sală de sport.
- Sunt necăjită din cauza Elisei care nu reuşeşte să revină cu picioarele pe pământ, cu toate antidepresivele. Nu şi-a mai revenit după divorţ. Trece de la depresie la exaltare. Nu ştiu dacă se mai face bine.
   O lacrimă îi umbreşte ochii. Îşi revine iute pentru că e o fire tare. Un zâmbet îi înseninează chipul încadrat de părul auriu, ridicat într-un coc cu împletitură grea. Numele dat de mine i se potriveşte. Oare cum au ştiut părinţii ei că atunci când  va creşte va semăna cu Diana la chip şi la trup?
   - Nu e nimeni perfect. Nu există nimic pe lume pentru care merită să suferi.
   - Una e teoria şi alta e practica.
   În timp ce bem cafeaua cu zahăr brun pe care îl folosesc la sfatul ei, ridic de pe duşumea ganterele de 3kg îmbrăcate în  plastic roşu, ca să-i fac plăcere, fiind dăruite de ea şi pentru că e muzică ritmată la radio. Îi spun că simt nevoia să fac mişcare ca să-mi întăresc muşchii spatelui mai ales acum vara, când transpir şi mă bate aerul condiţionat.
- Uite cum se procedează  pentru întărirea muşchilor spatelui: le ridici deasupra capului, puţin pe spate, le apropii una de alta, flexezi genunchii depărtaţi şi faci aşa! Scuze dacă mişcarea pare indecentă.
  Aplic şi constat că sunt folosiţi şi abdominalii şi fesierii şi sternocleidomastoidienii. Atâţia muşchi dintr-o singură mişcare!
-         Eşti o profesionistă, o profesoară.
-         Te meditez.
-         Fiecare suntem învăţătorul celuilalt, ca pietrele de râu care se şlefuiesc reciproc. Putem învăţa nu numai de la semeni ci şi de la alte regnuri. Cineva spunea că a avut mulţi maeştri Zen şi toţi au fost pisici.
 -  Tu şi mâţele! Dacă vrei să faci tricepşi îţi arăt.
  - Sincer nu o fac pentru aspect ci pentru circulaţia superioară pe care n-am mobilizat-o de mult. Am folosit tot mai mult picioarele dar când mi-am făcut o analiză de sânge am constatat că vasele de pe braţe mi s-au subţiat.
   - Ha! Ha! Nu-ţi găsea vasul pentru că ţi-era frică! Recunoaşte!
   - Recunosc. Odată m-am rănit într-o stalactită în peşteră şi mi-a curs mult sânge dar nu mi-a fost rău. E drept că era pe spate. Am avut destule situaţii în care m-am purtat mai bine decât alţii mai puternici. Sincer, am avut curaj.
   -Tipic masculin! Eroi în război, fricoşi la injecţii! Dar noi, care naştem? Dacă depindea numai de voi, nu mai exista omenire azi. Acum condu-mă spre parcare că e imposibil să ţii minte labirintul. Noroc că tu nu pari atât de întortochiat ca  drumul până la tine.

   În parcul cu câţiva arbori rămaşi din vechiul codru al Vlăsiei o aşteaptă Marele Cherockee parcat la umbră.
- Uite nişte gel Fresko! Am văzut că nu ai apă curentă. Se foloseşte fără apă şi miroase bine.
- Mersi. O să-l folosesc cu economie, ca să-mi amintească de tine.
- Când vrei te pricepi la galanterii. Maică-mii, Lina, nu i-a lipsit busuiocul, izma, cimbrişorul din păr, de la icoane sau din mâncare.
- Trebuie să fi fost irezistibilă cu un păr atât de bogat şi de negru cum îl are şi acum. Maică-mea era la fel: florile, ierburile  şi cântecele erau pasiunile ei.
- Te rog, nu-i mai da bani Elisei iar dacă o faci, notează ca să ţi-i returnez.  Pa, te pup!
  Dar nu mă pupă, ci îmi oferă o strângere de mână mică şi  dură, ca a cleştilor crabilor care m-au ciupit la tropice. Mă întorc pe spirala scărilor în formă de melc.
    Di Ana a rămas o enigmă pentru mine, poate şi pentru ea. Îmi amintesc că odată, acum mulţi ani, mi-a spus privindu-mă cu o crudă luciditate:
   - Eu voi fi mereu singură. Nu sunt maleabilă. Oţelul nu se îndoaie, se frânge.
   - Săbiile de Damasc au cucerit o lume, i-am răspuns atunci dar în privinţa singurătăţii a avut dreptate.
   Acasă, am rămas până târziu în noapte, să privesc fără sonor, Planeta Animalelor după ce Dana a adormit din nou devreme, zâmbind fericită sub influenţa fenobarbitalului. Am văzut ceva care s-ar putea să fie cel mai trist lucru din anul ăsta: o pisică moartă de foame, în casa părăsită de stăpâni. Părea că doarme liniştită, culcată pe o parte, cu blăniţa tigrată scofâlcită şi cu zgarda roşie, ca a Fatamei. Noroc că în cazul morţii prin inaniţie, de la un punct încolo se pare că totul se stinge lin, ca un foc uitat. A urmat povestea unei gâşte sălbatice, ce înota destul de vioaie pe un lac dar avea o aripă ruptă complet şi probabil dureri mari deşi le masca perfect. N-a mai putut fi salvată şi a trebui să fie eutanasiată.
   - E greu să decizi viaţa sau moartea unei fiinţe. E greu să fii Dumnezeu doar şi pentru o clipă, pentru o gâscă rănită, spunea cercetătoarea. Dumnezeu suferă cu fiecare moarte şi se bucură pentru fiecare viaţă? În pofida uriaşei rate a mortalităţii, omenirea care sporeşte exponenţial sporeşte bucuria lui Dumnezeu. Până când? Până râde isteric?

marți, 24 ianuarie 2012

Ce am mai scris din august încoace

              ceva ce s-ar putea numi   Chipul din geam
                                          
                                                                     
                   AUGUST
                               
   Prin geamul laboratorului de sub streaşină privesc în curtea interioară a Muzeului Antipa, câteva limuzine parcate pe alei. În  geamurile lor  se perindă  licăriri de lumină, sclipiri subţiri, ca urmele lăsate de un pix care nu vrea să scrie şi îl încerci pe hârtie – sunt maşinile care trec prin  Piaţa Gloriei, invizibilă din unghiul meu de vedere. E altă lume acolo: una în plină mişcare sub soarele Capitoliului cum îi zic eu Capitalei. Ce mă costă să-i zic aşa, atâta timp cât nimeni sau aproape nimeni nu ştie că exist şi eu şi  nu-i pasă de mine ? Sunt un lucru anonim, o suprafaţă peste ceva, ca orice formă scoasă la lumină de zorii care mă scot şi pe mine ca pe un sobol din galeriile metroului de Berceni. Bănuiam demult  că sub aparenţa poate intenţionat banală, sub penele ei de ciocârlie pulsează zboruri, mecanisme şi vibraţii ale unei  geometrii invizibile. Înainte de Staţia Gloriei, în metrou, la Staţia Romană, un scriitor îşi face următoarea reclamă: „unele cărţi se citesc, altele se trăiesc”. După cum unele vieţi se trăiesc, altele se contemplă. Mi s-a părut interesant ca un scriitor din America Latină să fie popularizată subteran, în lumină artificială, aici,  într-o insula latină atât de îndepărtată, înconjurată de o mare slavă. 
   Dacă totul se petrece dedesubt şi între lucruri, noi unde suntem? Isteria mediatică românească în a populariza extremele - insignifiantul şi infinitul -  ne face să pendulăm absurd între ele şi să pierdem ce avem mai preţios: lumea mijlocie, singura care contează şi unde am avea o şansă de a fi fericiţi.
   Locuitor al unui cartier de blocuri  cu mii de ferestre rectangulare, mărginite de muchii - rătăcesc prin geometriile lui rigide, fără scop sau cu scopuri neînsemnate. Gândurile astea de om nepractic mă însoţesc în drumul spre acasă, unde uneori le mai şi notez neştiind dacă m-aş bucura să dea peste ele vreodată, o bunicuţă, la o tarabă cu cărţi prăfuite. Sau poate da? Nu e şi ea om? Cumpăr cărţi vechi de la o astfel de tarabă aflată la ieşirea  din metrou, deşi nu mai am unde le pune  în biblioteca mea prăfuită ca un anticariat de cartier. După conţinutul acestor anticariate volante, toate par să fi fost bibliotecile unor familii dispărute  sau poate doar pitite într-o cută a spaţiului.
   Iată-mă deci acasă, întins pe divan, răsfoind gazeta, în apartamentul meu din blocul turn de 10 etaje - A 1 şi privind cum se reflectă în geamul uşii de la balcon, cartierul, muşcatele şi pisica. Am în faţa ochilor de ani de zile aceste reflectări dar modul meu de a le privi s-a schimbat în timp. Am un pat mare şi comod din care îmi arunc ochii pe televizorul suspendat sub tavan, la ideea Danei, ca să putem trece pe sub el spre balcon şi să ne rămână mai mult spaţiu în Kameradormitor; mă amuz  să ortografiez aşa, legat, în stil nemţesc, deşi cunosc puţină germană. Cochetez cu mai multă plăcere cu ceea ce nu ştiu, decât cu ceea ce am tupeul să cred că ştiu. Vorba ceea, ştiu că nu ştiu, dar în marele loc gol oferit cu generozitate de ignoranţă se poate desfăşura în tihnă lumina zilelor de vară, lungi cât două de iarnă. Pentru că vara, după ce-mi prestez cele 8 ore ca muzeograf la „Antipa” şi vin acasă, încep o nouă zi, dintr-o nouă viaţă ca şi când aş trăi două vieţi. În vara încinsă din câmpie port veşminte sumare, ca aborigenii sau umblu gol ca  maimuţele şi deşi habar nu am ce e în mintea femeilor când se sulemenesc în oglindă, eu când mă bărbieresc, am nostalgia blănii, a marii fourrure pierdute pe potecile junglei. Poate şi femeile au nostalgia junglei când preferă masculii păroşi. Un actor francez păros, partenerul Marinei Vlady în Climate,  a fost distribuit în rol de seducător de toţi regizorii, mai ales pentru părul şi aspectul  lui de maimuţă. Toate actriţele partenere păreau  lovite de incontinenţă în faţa „animalului”. Odată, când m-am supărat rău pe vecinii de deasupra care puneau muzică tare noaptea am crezut că-i jignesc numindu-i Pitecantropi dar pe ei ia distrat şi i-am auzit altă dată prin tavan cum se apelau unii pe alţii cu termenul Pitecantropule! La muzeu am remarcat uneori chicotelile gospodinelor în faţa sexului minuscul  al marelui mascul de gorilă. Poate nu ne tragem din maimuţă dar că am fost în trecut nişte animale acoperite complet cu păr e demonstrat de un element minor: aşa zisa „piele de găină” ce se formează şi pe cea mai netedă epidermă în caz de  frig sau frică; e produsă de acţiunea micilor muşchi ridicători ai firelor de păr care ne înfoiau odată blana pentru a acumula căldură. Părul nostru n-a dispărut fără să lase urme şi cine ştie câtă animalitate zace ascunsă în caracterul nostru? Poate chiar toată!
   În afară de lungimea zilei, vara îmi plac zilele ploioase. Azi noapte a plouat şi dimineaţa erau bălţi pe drum.

   6 august Sâmbătă. Încep să simt că scap de mâzga somnului ca de o moluscă  abia după ce gheruţele acidulate ale Tuborgului (genuine quality de luxe), îmi gâdilă plăcut maţele iar burghiul unei raze fierbinţi,  îmi dă o gaură cuantică în creştet. Începe o nouă dimineaţă în Capitoliu. Sunt bine dispus şi nu mă las intimidat de sâsâiala de şarpe veninos a pisicii Fatam care nu ştie să răspundă decât în felul ăsta ingrat şi nejustificat la smotoceala mea de alint. Bine că e sănătoasă şi nu a avut niciodată diaree în cei 13 ani pe care-i împlineşte azi, 6 august. Deşi e maidaneză ea nu ştie, se crede şefă de trib sau regină. Nu mă las oprimat nici că radioul din cuhnie s-a stricat şi că bricheta nouă s-a dezmembrat la prima atingere: i-a căzut tinicheaua, inelul de plastic şi furchiţa de tablă şi trebuie s-o arunc. Cumpăr brichete ieftine pentru că sunt plate şi intră în pachetul de ţigări. Nu mă indispune nici că mi-a rămas doar o bere de aseară. Doar e weekend şi am piaţa aproape.
- Plec la Piaţă! Vii cu mine să te tratez cu mititei? O întreb pe Fatam care mă loveşte cu laba peste călcâi în semn de protest la o astfel de invitaţie care se face numai câinilor. Umblu prin piaţă printre cartofi, morcovi şi salate, amintindu-mi fără nici o legătură mica istorie a mâzgălelilor personale, altele decât cele ştiinţifice: un volum de versuri intitulat Lacrima în Râu pe care l-am pierdut dar pentru că îmi aminteam mereu câte ceva din el l-am supranumit Poemele Pierdute,  jurnalul secret din  Caietul Gri, jurnalele  din expediţiile mele zoologice. Totuşi, de când cu aşa zisul roman, de fapt un jurnal de vacanţă ţinut la Sinay (Sinaia), scris acum doi ani, ceva s-a schimbat. Sau poate că eu m-am schimbat şi notez altfel pentru că văd şi simt altfel. Plecând atunci la Sinay cu Matizul şi instalându-mă în clipele liniştite şi cu multă bere Tuborg în verandă,  m-au năpădit visele şi amintirile şi am realizat că la fiecare plecare, ieşind către alt cerc, cel părăsit nu rămâne în spate sau în trecut de unul  singur ci devine partener  de călătorie, reflectându-se mereu în prezent şi nepărăsindu-l niciodată. De atunci, de la Sinay, fără să-mi dau seama, am început să notez un fel de reportaj al vieţii mele exterioare şi interioare, de pe drum, din  cărţi, dialoguri din piaţă, fraze din prospecte şi bancuri. A devenit metoda mea de a  călători printre lucruri şi întâmplări, methodos în greacă însemnând călătorie. Călătoresc şi când stau, rotind caleidoscopul lumii, de plăcere.
   M-am întors de la piaţă unde un puşti s-a adresat urât unei doamne
-         Hai ieşi!i-a zis şi a împins cu piciorul uşa batantă.
-         Bă copile! Vorbeşte frumos că nu suntem în junglă! Ai înţeles?
-         Nu! îmi răspunde privindu-mă obraznic.
-         Atunci eşti prost!
   Nu are rost să mă indispun. Mai bine mă gândesc la ceva frumos. De exemplu la Catalogul mişcărilor mele zilnice de Radu Petrescu, un tip paradoxal: veşnic flămând (cred că scria pe vremea foametei), bucurându-se să primească de la gazdă o bucată de carne sau o ciorbă, traduce opere capitale din latină şi germană şi visează să realizeze o literatură magnifică. Cred că a reuşit. Când notează minuţios umilele, „mizerabilele” feţe ale proximităţii nu ştiu dacă o face deliberat sau din intuiţia că totul e important, că minusculul e lipit de gigantic şi că o mică neatenţie poate produce o explozii universale. Umilinţă şi orgoliu, nimicnicie şi  grandoare, neputinţă de a renunţa la fumat (care se pare că i-a fost fatală), textul lui e o oglindă a lumii: material şi reflectat, rău şi bine, împreună. Nu ştiu  cât de „mare” este dar e adevărat şi poetic.  În acest jurnal sau în Ocheanul întors, apare la un moment dat o răbufnire sinucigaşă: spune, fără nici un simptom prealabil, ceva de genul  „m-aş fi sinucis pe loc, dacă aş fi avut un pistol”. Oare nu avem dreptul la astfel răbufniri dacă şi în Cosmos există explozii, găuri negre, praf, vânt şi uragane, ca pe Pământ? Citindu-l şi fiind de fapt tatăl unui bun  coleg, îmi ziceam că dacă ar mai fi trăit, l-aş fi rugat să-mi lămurească unele lucruri dar mi-am dat seama că în scrisul lui se află  mai mult decât mi-ar fi putut spune. Scriitori nu ştiu ce spun când scriu. Orice exactitate e falsă şi totul se colorează în funcţie de ce înţelege fiecare cititor.  
   Am pus compotul la încălzit, am udat florile din loggia sudică (balconul care nu depăşeşte profilul zidului) şi am lăsat-o pe Fatam să se cuibărească în nişa cu haine şi  să-mi umple de păr lenjeria. I-o fi plăcând mirosul meu animalic, deşi nu duhnesc decât a tutun? Simte specificul meu în rufele spălate şi trecute prin 2 - 3 limpeziri? Pilaful şi şniţelul de pui cumpărate din piaţă au fost delicioase. Dar cam scumpe. Ar trebui să învăţ să gătesc pentru că Dana nu mai are chef de bucătărie. Totuşi nu cred că voi reuşi să gătesc ceva atât de bun oricât m-aş strădui. Nu bunăvoinţa, ci reţeta şi rutina contează. Dar o reţetă poate avea un aspect îngrijorător: înseamnă că altcineva ştie totul înaintea ta, mai bine ca tine şi are avantajul rutinei, al repetiţiei. Ce şansă de originalitate  îţi mai rămâne, în orice ai face?

    Văzut din aer, cartierul  de pe deal pare un joc de cuburi în care aş putea fi o figură ştiută de cel care a compus-o -  dar pe care eu nu o ştiu. Aş putea fi de exemplu un animal exotic, o Pasăre a Paradisului sau o furnică într-un muşuroi. Cine vine din centru spre al nostru Kartier, trebuie să urce dealul Văcarilor, pe lângă fosta închisoare, fostă biserică, fostă pădure, care, pe când exista, era o pată verde, cu contururi ondulate sub nori şi sub volutele păsărilor. Acum, pe aici nu zăreşti decât calupuri de beton  aşezate pe latura lungă sau în picioare. Printre blocuri există tăpşane şi vegetaţie, dar domină geometria rectangulară a pereţilor şi a ferestrelor. Totuşi, în interiorul „cutiilor din cutii” viaţa şi gândurile oamenilor, modifică ordinea inginerească din nou, în labirinturi sinuoase. Libertatea există numai înainte şi după geometrie? Am urât constrângerile şi pe călăii care aplică pedepse ca în povestirea lui Kafka cu condamnatul întins pe o scândură, căruia o maşinărie îi gravează din ce în ce mai profund, prin treceri repetate, cu nişte cuţite în carne, cuvintele „Să trăiţi domnule şef!”.
   Când am călătorit şi eu în sfârşit prin sudul Europei, după ce mi-au luat-o înainte ca de obicei, şi ultimii tupeişti, am văzut tot blocuri şi m-am îngrozit. Cum de au produs circumvoluţiunile noastre sinuoase, locuinţe geometrice şi nu cuiburi cu fân, vizuini sau case transparente la ţărmul oceanului? Locuiesc pe un palier cu 4 apartamente, fără alt spaţiu între ele decât holul sau gangul. Gang în germană înseamnă mers, umblet, tub - adică hol. Între cele două camere e gangul dintre dormitor, sufragerie şi o bucătărie căreia îi spun cuhnie pentru a-mi aminti de un sat din Banat unde am fost profesor de biologie câteva luni. Ei spuneau de fapt bucătăriei cuină, cuvânt de origine salvă care mie îmi sună a portugheză. Viaţa  mi-o petrec mai mult în Kameradormitor, pentru că în Sufrageriabibliotekă, nu intru decât să caut cărţi sau să îmi primesc rarii musafiri. În dormitor am un pat de lemn de 2 / 2, o vechitură vieneză de acum 100 de ani, pe care-l numesc divan sau baldachin deşi nu are „coviltir”. Baldachinul, conform dicţionarului nu este patul ci doar „acoperământul din stofe scumpe, fixat deasupra tronului, patului, amvonului, catafalcului (?!) care, în Orient, îi proteja pe cei care dormeau, de insecte, şobolani, viermi (!) ce se adăposteau în acoperişurile de paie”. Peretele dinspre nord al dormitorului ascunde o nişă mare, acoperită cu lemn de nuc,  unde ţinem hainele şi unde Fatamei îi place să-şi facă culcuşul când o apucă „mânza”, adică mofturile. Pe doi pereţi sunt tablourile făcute de Dana iar pe cel sudic se află uşa spre balcon. Aici e locul cel mai luminos şi mai important din cameră, pentru că pe aici pătrund tiptil zorii, aici luceşte jarul amurgurilor, de aici vine aerul, căldura sau frigul. În balcon îi place şi Fatamei să-şi petreacă ziua în timpul verii  iar când era mică se căţăra pe perdeaua pusă special pentru ea, ca să nu cadă de la etajul 5. Balconului îi zic loggia, pentru a-mi aminti de „însorita Italie” pentru că, indolent şi tabietos cum sunt, fără stofă de turist infatigabil, călătoresc mai mult prin dicţionare, albume şi atlase. Când stau în capul oaselor pe divan şi citesc sau mă uit la televizor, privesc în geamul uşii de la balcon cartierul şi cerul cu meteorologia lui. Sunt meteo sensibil ca orice fiinţă şi lucru, căci din meteorologia întâmplărilor ne tragem cu toţii.
   Viaţa mea nu diferă mult de a unei furnici dintr-un muşuroi: are o parte subterană în metrou şi una de suprafaţă, pe drumul către Muzeu. În fiecare dimineaţă plec pe jos, pe acelaşi trotuar, merg 8 staţii pe sub pământ, apoi la întoarcere: cumpărături, gătit în cuhnie, somn şi da capo. Dana, de când e atinsă de depresie nu mai face  nimic.
   Aşa par lucrurile văzute de sus, realitatea e mai întortocheată şi după cum afirmă fizicienii, totul e încolăcit în el însuşi la infinit. Acolo, în spiralele infinite ale anonimatului poţi găsi portiţe spre libertate oriunde şi oricând. Geamului uşii balconului eu îi spun glasvand deşi nu e decât un geam, mai gros şi mai transparent, cumpărat odată cu uşa şi cu patul de la demolări, dintr-o vilă cu stucaturi. Nu cred că e din sticlă de Jena deşi nu e exclus să aibă vreo marcă sub rama de lemn. Nemţescul Glas îmi sună mai bine decât sticlă. Ea sticleşte, adică reflectă şi respinge dar Glas trimite la gheaţă, gheţari, banchize, ierni polare. Wand, e perete, dar pentru mine înseamnă Peretele Vestic al Pietrei Craiului (Westwand) la poalele căruia strămoşii meu erau proprietari ai munţilor Tămaşul Mare şi Tămaşul Mic. Porecla stră stră bunicii era Tămăşoaia. Westwand i-a zis peretelui vestic sasul Deubel. Îmi place să cred că în spaţiul amintirii multora dintre noi, se înalţă pereţi de piatră cu creste în nori, copaci şi cuvinte plutind ca acvilele peste prăpăstii. Deubel avea o mezelărie în centrul Braşovului. Probabil de la mezel s-a îmbolnăvit de stomac iar medicul i-a recomandat  viaţă în aer liber şi tratamente naturiste. S-a apucat de căţărat pe Piatra Craiului şi a lăsat urme în istoria locală. Colecţionar de insecte, în 1910 a publicat un articol despre coleoptere în cartea „Cercetări despre zoografia Carpaţilor”. Există o specie de fluture, care-i poartă numele. Amator de cârnaţi şi entomologie sunt şi eu dar mie nu-mi poartă numele nici un fluture. În Ghidul Braşovului din 1886 există următoarea menţiune: Cine se interesează pentru gândaci să se prezinte în magazinul fabricantului de mezeluri Friedrich Deubel din clădirea Teatrului. Dacă i-aş spune glasvandului Südwand ?
   Ca biolog de teren, vara fac expediţii „la noi acasă” şi în ultimii ani am ajuns şi prin deşert, totuşi, timpul petrecut în oraş e mult mai lung decât am crezut când mi-am ales meseria. Aşa că vara şi toamna ţin uşa de la balcon deschisă ca să privesc cum se reflectă în glasvand partea însorită sau înnorată a cerului. Suprafeţele vitroase mi-au atras atenţia la Sinay, unde am petrecut câteva veri lângă terasa La marmote, cu pereţi de sticlă în  care se oglindea muntele ca într-un lac îngheţat pe verticală. Amintindu-mi de verile de la Sinay am descoperit că de aceste amintiri era lipită una mai veche, din aceeaşi categorie: oraşul reflectat în geamurile tramvaiului 24 în care priveam două oraşe: unul de piatră, unul din sclipiri, unul static, unul alergând în schimbări bruşte şi teatrale. Cel din glasvand era luminos, impalpabil, lipsit de grija materialităţii lui, o lume liberă, ca în mintea poeţilor.