August - partea a doua
Lumina blândă de sfârşit de august proiectează în glasvand, muchia de beton blocului lung, cel mai apropiat, B1. Muchia lui e o linie verticală pierdută în cer, ce delimitează două suprafeţe: faţada umbrită şi faţada însorită, ambele având ceea ce au toate blocurile din cartier: balcoane şi muşcate. E o zi de Duminică, ce separă oboseala trecută de oboseala viitoare şi beneficiez de calmul unei pauze leneşe. Pe creanga din vârf a celui mai înalt copac, câteva frunze tremură în geam şi nu-mi pot da seama dacă e în grădina noastră, dacă e în grădina lui B1 sau e unul de pe trotuarul străzii curbate ca un bumerang. Preget să mă dau jos din pat să-mi fac o cafea şi privesc îndelung limba ceasului de perete, cum se deplasează cu hărnicie, precizie şi determinare. Ticăitul lui produce un sunet continuu, ca un sfârâit. Continuitatea e alcătuită din întreruperi, din porniri şi opriri atât de rapide încât urechea şi ochiul nu percep decât un sunet continuu, ca o linie care se transformă până la urmă într-un cerc. Dacă am da totul la relanti am auzi icnetul startului, gâfâiala alergatului şi oprirea bruscă la linia de sosire, a secundei. Linia e soarta tuturor punctelor şi nimic nu durează. A fost suficient să înclin capul pe pernă ca faţada umbrită să dispară iar geamul să fie invadat de pereţii portocalii ai apartamentelor de pe faţada însorită: un portocaliu obosit, ca nisipul deşertului. Dacă rămâneam încremenit, schimbarea tot s-ar fi produs, lin şi insesizabil, odată cu alunecarea orei cu lume cu tot, de la ora 9 la ora10.
- Atunci când am crezut mai mult că ştiu ce vreau şi ce fac, atunci m-am păcălit mai rău, îmi spunea ieri la telefon Di Ana, prietena noastră, stăpâna casei de vacanţă de la Sinay
Ceea ce pare nu este, de aproape, nimic nu se vede întreg, iar noi nu suntem în stare să ne îndepărtăm cu adevărat de ceva. Când mă întorceam de la piaţă cu sacoşele grele prin gangul de crengi al aleii dintre blocuri, am ocolit o omidă maronie care încerca să o traverseze, cu mişcări ondulate, grăbite. Prea grăbite ca să ca să nu mă gândesc că în felul ei, se teme de moarte. Era stresată. Nişte fructe verzi, mici cât o gămălie tapisează aleea. De la o fereastră deschisă se aude o muzică alertă iar în pauză reporterul aflat în drum spre Cluj, „unde va avea loc o mare bătaie cu apă”, spune că transmite din toaleta unei benzinării unde s-a oprit să facă „şu şu” şi a constatat că acolo nu e microfonie. Ce nu fac reporterii de virtuozitate pentru noi! Am ţinut minte ca să notez asta.
Oare de ce vrea scriitorul să noteze tot? Pentru că nu se poate nota tot ce se vede, se aude şi se miroase! E ademenitor dar imposibil. Totuşi, atât de mulţi încearcă să fixeze nebunia asta. Filosofii înnebunesc şi artiştii se sinucid pentru că nu ştiu să se îmbete normal. Răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam demult, în Caietul Gri era unul singur: e bine să fii opac, să nu vrei să afli nimic dacă vrei să nu ai probleme. Dar poţi? Iată ce citesc la gazetă: traducerea Cărţii Roşii a lui Jung e aşteptată de literaţi ca pe o venire a lui Mesia, e un act social important al secolului, sondarea inconştientului (că subconştientul nu era de ajuns!) va da şi mai multă apă la moară fanteziilor artistice de orice fel. Poate că Jung a fost un nebun care s-a vindecat singur explorându-şi metodic, ţicneala. Nemţii sunt metodici şi în nebunie.
Mai bine prăjesc pulpele de pui cumpărate din piaţă pentru că e vară şi salmonelele atât aşteaptă. În veşnicul război al viului chiar dacă va înceta cel al armadelor, va rămâne lupta microorganismelor între ele pentru că 80% din biomasa Terrei e deţinută de microbi iar biomasa omenirii abia e egală cu a furnicilor. Răstorn în chiuvetă pungile cu pulpe dezosate. Frumos cuvânt!. Pe aici pe la noi, prin lumea viului e o devorare generală iar evoluţia nu are direcţie; la o adică, o ia înapoi fără să clipească. Storc pulpele ca pe rufe gândindu-mă cum alergau puişorii ăia prin crescătorie, unde îşi aveau ierarhiile şi comportamentul lor argotic: sisteme de semne care nu le-au folosit la nimic. Se vor transforma în fripturică în 20 de minute! Beau un suc de grep cu multă zeamă pentru că cineva l-a selectat şi pe el ca şi pe puişori. O fi rămas ceva ne selectat în Univers de când el s-a născut?. Suntem victimele unor conjuncturi ascunse, ostile? Sau ele sunt ascunse doar pentru a ne proteja de răul funciar al oricărei creaţii? Pentru că nimic nu se poate crea fără o separare, orice separare e o ruptură, o sfâşiere şi orice sfâşiere nu poate fi decât dureroasă. Ăsta-i baiul!
„ O baby, I need you more” se aude în tranzistorul meu argintiu reparat, iar legănarea arţarilor dintre blocuri sub soarele de sfârşit de vară pare să confirme frumuseţea iubirii deşi la copaci amorul e cu totul altfel decât la noi. Sau nu? Mă întreb dacă nu există o luptă şi între impresii şi zvonuri ca şi între fiinţe?
Fatam care a simţit miros de sânge miorlăie la uşa cuhniei. I-am cumpărat carne de mânzat şi am pus pachetul în frigider. Ar fi culmea să simtă mirosul cărnii prin uşa cuhniei şi a frigiderului deşi ştiu că există câini care simt mirosuri prin beton. Dar eu nu la prădători mă gândesc ci la prăzile lor: e drept ca viaţa tăuraşilor să fie atât de scurtă doar pentru a ajunge hrană a pisicilor mofturoase?
Până a mă apuca de gătit nu realizam că până şi la un compot de mere trebuie să scoţi toate codiţele şi caseta seminţelor. Prezentatorul „Cerebel” pe care nu-l puteam suferi din cauza fiţelor şi tatuajelor se descurcă bine în „Bătaia cu apă”. Am o senzaţie ciudată când încep să simpatizez pe cineva pe care nu-l puteam suferi: îmi demonstrează cât de incomplet, strâmb şi greşit percep lumea. Ascult muzică uşoară englezească şi îmi place, deşi în filme engleza îmi pare plescăită. Dacă limba română e mama limbilor europene, inclusiv a latinei, înseamnă că evoluţia a ajuns departe: la engleză. Dar dacă strămoşii balenelor ţopăiau acum 50 de milioane de ani pe uscat de ce nu s-ar întâmpla şi cu limba la fel? Dacă nimic nu stă pe loc, ce pretenţie să ai ca după foarte mult timp, prezentul să mai ştie ceva despre rădăcinile lui? Nu ştim ce vrem, nu ştim de ce trăim, nimic din ceea ce am realizat nu pare să fi fost necesar, nimic din ceea ce a făcut şi face omenirea nu pare a avea un scop. Totuşi, pe plan local, pare a avea farmec înşirarea cuvintelor scrise. Ar trebui să vrem mai mult, să aflăm totul, să ajungem la perfecţiune, la Dumnezeu sau la nebunie. A. Huxley spune că până şi cel mai fervent pozitivist se lasă târât de valul unei emoţii mistice.
Arţarii se leagănă în soare mişcaţi de un vânt nevăzut, amicul Van nu ştiu ce face pe ţărmul Mării Negre de nu mai telefonează (deşi ar fi interesul lui să definitivăm teza de doctorat), Elis nu ştiu ce face la Sinay de nu sună nici ea deşi e singură iar eu îi sunt unul dintre foarte puţinii ei prieteni. Ne lipsesc mereu atât de multe date, ca să fim mulţumiţi, ne lipsesc imaginile complete, de câte ori vrem să lămurim ceva. Orice ştiinţă e o aventură. Independenţa clipelor e sursa suferinţelor lumii. Într-un univers atât de risipitor pare ciudată orice dorinţă de a înţelege. E ridicol să pretindem să controlăm ceva. Poate că aşa cum spuneam, necunoscutul care ştie totul, nu ne vrea răul, altfel n-am exista. Nu ştiu de unde ni se trage totuşi această defecţiune de a ne pune întrebări. Dacă jocul general, inventat de cineva sau doar de el însuşi are o intenţie bună, el nu va claca decât din cauza acestei dorinţe nesăbuite de a afla ceea ce nu ne priveşte. Oare de unde vine nesăbuit? De la savoir?
Am rămas de ieri, după ce am citit gazeta, cu dorinţa de a-l cunoaşte pe Adrian Oţoiu, care a scris Coaja lucrurilor. Un alt avangardist? Românii sunt bolnavi de imaginaţie.
Sună Di Ana să-mi spună că soră-sa Elis a luat-o iar razna, că s-au certat la Sinay unde e cuibul şi refugiul ei pe care l-a cedat Elisei când ea şi-a pierdut averea şi minţile. Le sun pe rând şi le împac din nou, cum am mai făcut-o.
Seara, în glasvand, în orizontul amurgului, joacă focuri orizontale: soarele, pe ferestrele de sus ale unui bloc necunoscut. Sunt înconjurat de blocuri. În adâncul aleii trec femei tinere, în rochii înflorate. Dacă prezentul e o muchie între trecutul mort şi viitorul nenăscut, deci la fel de inexistent, trăim între muchii sau sub ele?
La 7 seara, în penultima zi de august, când ies să fumez în loggia nordică (cea prin care trece tubul de zinc al ghenei), geamurile blocului turn apropiat şi geamăn cu al meu, A2, reflectă şapte sori mari, cu discuri şi flăcări albe, orbitoare. În spatele meu, pe zidul luminat, se proiectează umbra enormă a capului şi umerilor mei. Luminile şi umbrele se reflectă, se dau cu împrumut prin spaţii. Gangul apartamentului întunecat ca o peşteră are gura de ieşire în sufrageria luminată indirect, de geamurile incendiate de amurg. Nordul este umbra sudului, fiecare lucru stă în umbra altuia, pasându-şi aceeaşi lumină venită de departe. Notele concertului de coarde de pe canalul mezzo, îşi transmit una alteia sunetul originar, îmblânzit într-o melodie de toamnă.
O hrănesc pe Fatam, încălzesc compotul, întind rufele şi ascult concertul. E o impietate, nu aşa se face dar aşa se suprapun straturile existenţei, nu le poţi separa ca să le poţi trăi pe rând. Lumina tot mai scăzută se reflectă pe toată suprafaţa blocului lung B1. Pe la orele douăzeci aştept un episod din singurul serial la care mă uit, Războiul Balenelor. Greierii sunt cântăreţii serii cum sunt păsările ai dimineţii: îşi încep concertul ca şi ele, cu un instrumentist solitar care anunţă explozia sonoră ca sfârâitul fitilului bomba. Temperatura a scăzut la 13 grade noaptea. Ce se va alege de greierii care cântă acum fericiţi, când va veni frigul? Şi vine hoţeşte, în timpul nopţii. Noaptea, lumea se manifestă prin aceleaşi elemente ca şi ziua: lumină şi sunete, dar mai reduse, numai dimineaţa şi seara percepi prospeţimea şi melancolia lumii; în miezul zilei şi al nopţii peisajul dispare în neantul luminii sau al întunericului.
Ultima zi din august, ultima zi de vară a fost plină de energie şi determinare.
Seara târziu, soarele a scăpătat undeva în spatele blocurilor şi doar puţină brumă de lumină a rămas uitată, părăsită, orfană, pe zidul loggiei sudice. Rudele ei luminoase au plecat cu alaiul mare, pe partea cealaltă a Pământului. După ce pleacă soarele chiar şi nuanţele optimiste ale lui A2, se întristează seara, când noaptea nu şi-a pus încă botul de fiară tăcută pe tăpşanul de sub bolţile copacilor.
În cursul zilei am fost la biroul de paşapoarte ca să obţin un document nou, deşi îmi propusesem să nu mai plec nicăieri, din varii motive: îmi e greu s-o las pe Dana singură, aştept redeschiderea muzeului care a fost renovat timp de doi ani, susţinerea tezei de doctorat a lui Van. Aveam trac la biroul paşapoartelor. Mă îngrozesc cozile şi birocraţia aşa că m-am îmbrăcat cu hainele care-mi poartă noroc şi am avut: am rezolvat-o rapid. Am, ca Mihail Sebastian, un sistem de superstiţii. Am verificat că o îmbrăcăminte îmi poartă noroc şi alta nu. Superstiţia cu tăierea drumului de o pisică neagră, am eliminat-o după ce am adoptat-o pe Fatam ca membru al familiei. Timpul schimbă până la urmă lucrurile: faptul că nu-i mai înţeleg pe cei care au trăit sub numele meu demult mi-e oarecum indiferent dar schimbarea celui care am fost „eu” de curând, nu mă lasă rece. Am pornit acum 7 ani în expediţiile zoologice iniţiate de mine în nordul Africii şi Asia, mânat de un imbold pur ştiinţific dar acum constat că mi-aş dori să plec în Maroc doar pentru a zbura cu avionul, a vedea din nou oceanul şi deşertul şi a-mi nota trăirile.
Al doilea eveniment al zilei a fost telefonul Di Anei urmat de vizita ei în laboratorul meu din mansardă. Numele de Di Ana pe care i l-am dat, deşi poate părea ciudat, vine de la faptul că o cheamă Ana şi Anika şi e născută în Gemeni.
- Sunt pe aproape, pot să trec pe la tine?
- Eşti invitata mea. S-a întâmplat ceva? Vrei să-ţi arăt noul muzeu înainte de vernisare?
- Nu, vreau să te vizitez în laborator, dacă ai timp, dacă nu te microscopezi.
- Pentru tine îmi fac timp. Nu mă microscopesc. Te aştept.
Şi o aştept o jumătate de oră, timp în care profit de o muzică ritmată ca să-mi dezmorţesc puţin cu ganterele, spatele obosit de microscop.
- Scuză-mă că m-am invitat singură, dacă tu nu n-ai făcut-o niciodată, îmi spune când ajungem prin spirala cu lumină obscură a celor trei segmente de scări, în laboratorul din mansardă.
- N-am gafat. Dar nu mi-am imaginat că ai nevoie de invitaţie.
M-aş mira ca vizita ei să nu aibă totuşi un scop, aşa cum procedează toate femeile deşi de multe ori nu ne dăm seama, primitivi şi cu capul în nori cum suntem noi bărbaţii. După „scanarea” dulapurilor cu cărţi, a tablourilor, a colecţiei de pietre şi tărtăcuţe, a obiectelor aduse din expediţii, Di Ana scoate din poşetă un contract de împrumut, gata completat şi semnat, din care reiese că banii pe care i-am oferit surorii sale Elis la Siany , când mi s-a părut că nu are, mi-i va returna ea, după răscumpărarea terenurilor expropriate. Nu reuşesc să o conving că nu vreau nici o returnare, aşa că accept contractul ca să nu ne obosim inutil dar îi spun că hârtia e lovită de nulitate. Di Ana e mai degrabă mignonă, proporţionată, puternică şi suplă, pentru că practică sportul de când o ştiu. Mai corect sporturile. La început când făcea alergări uşoare am crezut că e ceva trecător, dar nu a fost aşa. A continuat să se dedice sportului până la epuizare. La un moment dat a avut chiar o sală de sport.
- Sunt necăjită din cauza Elisei care nu reuşeşte să revină cu picioarele pe pământ, cu toate antidepresivele. Nu şi-a mai revenit după divorţ. Trece de la depresie la exaltare. Nu ştiu dacă se mai face bine.
O lacrimă îi umbreşte ochii. Îşi revine iute pentru că e o fire tare. Un zâmbet îi înseninează chipul încadrat de părul auriu, ridicat într-un coc cu împletitură grea. Numele dat de mine i se potriveşte. Oare cum au ştiut părinţii ei că atunci când va creşte va semăna cu Diana la chip şi la trup?
- Nu e nimeni perfect. Nu există nimic pe lume pentru care merită să suferi.
- Una e teoria şi alta e practica.
În timp ce bem cafeaua cu zahăr brun pe care îl folosesc la sfatul ei, ridic de pe duşumea ganterele de 3kg îmbrăcate în plastic roşu, ca să-i fac plăcere, fiind dăruite de ea şi pentru că e muzică ritmată la radio. Îi spun că simt nevoia să fac mişcare ca să-mi întăresc muşchii spatelui mai ales acum vara, când transpir şi mă bate aerul condiţionat.
- Uite cum se procedează pentru întărirea muşchilor spatelui: le ridici deasupra capului, puţin pe spate, le apropii una de alta, flexezi genunchii depărtaţi şi faci aşa! Scuze dacă mişcarea pare indecentă.
Aplic şi constat că sunt folosiţi şi abdominalii şi fesierii şi sternocleidomastoidienii. Atâţia muşchi dintr-o singură mişcare!
- Eşti o profesionistă, o profesoară.
- Te meditez.
- Fiecare suntem învăţătorul celuilalt, ca pietrele de râu care se şlefuiesc reciproc. Putem învăţa nu numai de la semeni ci şi de la alte regnuri. Cineva spunea că a avut mulţi maeştri Zen şi toţi au fost pisici.
- Tu şi mâţele! Dacă vrei să faci tricepşi îţi arăt.
- Sincer nu o fac pentru aspect ci pentru circulaţia superioară pe care n-am mobilizat-o de mult. Am folosit tot mai mult picioarele dar când mi-am făcut o analiză de sânge am constatat că vasele de pe braţe mi s-au subţiat.
- Ha! Ha! Nu-ţi găsea vasul pentru că ţi-era frică! Recunoaşte!
- Recunosc. Odată m-am rănit într-o stalactită în peşteră şi mi-a curs mult sânge dar nu mi-a fost rău. E drept că era pe spate. Am avut destule situaţii în care m-am purtat mai bine decât alţii mai puternici. Sincer, am avut curaj.
-Tipic masculin! Eroi în război, fricoşi la injecţii! Dar noi, care naştem? Dacă depindea numai de voi, nu mai exista omenire azi. Acum condu-mă spre parcare că e imposibil să ţii minte labirintul. Noroc că tu nu pari atât de întortochiat ca drumul până la tine.
În parcul cu câţiva arbori rămaşi din vechiul codru al Vlăsiei o aşteaptă Marele Cherockee parcat la umbră.
- Uite nişte gel Fresko! Am văzut că nu ai apă curentă. Se foloseşte fără apă şi miroase bine.
- Mersi. O să-l folosesc cu economie, ca să-mi amintească de tine.
- Când vrei te pricepi la galanterii. Maică-mii, Lina, nu i-a lipsit busuiocul, izma, cimbrişorul din păr, de la icoane sau din mâncare.
- Trebuie să fi fost irezistibilă cu un păr atât de bogat şi de negru cum îl are şi acum. Maică-mea era la fel: florile, ierburile şi cântecele erau pasiunile ei.
- Te rog, nu-i mai da bani Elisei iar dacă o faci, notează ca să ţi-i returnez. Pa, te pup!
Dar nu mă pupă, ci îmi oferă o strângere de mână mică şi dură, ca a cleştilor crabilor care m-au ciupit la tropice. Mă întorc pe spirala scărilor în formă de melc.
Di Ana a rămas o enigmă pentru mine, poate şi pentru ea. Îmi amintesc că odată, acum mulţi ani, mi-a spus privindu-mă cu o crudă luciditate:
- Eu voi fi mereu singură. Nu sunt maleabilă. Oţelul nu se îndoaie, se frânge.
- Săbiile de Damasc au cucerit o lume, i-am răspuns atunci dar în privinţa singurătăţii a avut dreptate.
Acasă, am rămas până târziu în noapte, să privesc fără sonor, Planeta Animalelor după ce Dana a adormit din nou devreme, zâmbind fericită sub influenţa fenobarbitalului. Am văzut ceva care s-ar putea să fie cel mai trist lucru din anul ăsta: o pisică moartă de foame, în casa părăsită de stăpâni. Părea că doarme liniştită, culcată pe o parte, cu blăniţa tigrată scofâlcită şi cu zgarda roşie, ca a Fatamei. Noroc că în cazul morţii prin inaniţie, de la un punct încolo se pare că totul se stinge lin, ca un foc uitat. A urmat povestea unei gâşte sălbatice, ce înota destul de vioaie pe un lac dar avea o aripă ruptă complet şi probabil dureri mari deşi le masca perfect. N-a mai putut fi salvată şi a trebui să fie eutanasiată.
- E greu să decizi viaţa sau moartea unei fiinţe. E greu să fii Dumnezeu doar şi pentru o clipă, pentru o gâscă rănită, spunea cercetătoarea. Dumnezeu suferă cu fiecare moarte şi se bucură pentru fiecare viaţă? În pofida uriaşei rate a mortalităţii, omenirea care sporeşte exponenţial sporeşte bucuria lui Dumnezeu. Până când? Până râde isteric?
