SEPTEMBRIE
Întâi septembrie. Cantonat în cantonul de vânătoare al singurătăţii, m-am trezit cu o percepţie tulbure, difuză a lumii, în care nimic nu pare să aibă trup şi formă. Pustnic cum sunt, neechipat cu altceva în afară de un pix, o hârtie şi o melodie întâmplătoare la radio, îmi trasez un cerc de cuvinte aşteptând ca ninsoarea clipelor în el să mă ajute să desluşesc urmele a ceea ce m-ar putea vizita: prădător sau pradă. Scriu 7 poeme cu ochii aproape închişi, aproape dormind, aşteptând să mă trezesc sau să adorm din nou. În fiecare om doarme un poet ca o statuie în marmură.
La vi s’e drolă com iun famă // S’abondonă.. La radio se face reclamă la ceva numit Iani sau Ani, nu ştiu ce înseamnă dar pretinde că atinge sufletul universului tău. Al naibi Iani! Fiind Joi, la gazetă, domnul cel vechi, scrie iar, cu talent, recunoscând că „ oarecari şubrezenii organice” l-ar fi împiedicat să se viziteze cu prietenul său Radu B. care „a trăit adolescentin 91 de ani.” Pentru indolenţi neorganizaţi ca mine care nu au abonamente sau preumblări prin vaduri culturale, regret că nu se vând la chioşcuri şi alte reviste. Nu ştiu cum face, cum drege domnul cel vechi dar la finalul articolului strig: Bravo! Bravo! râzând cu lacrimi şi cu emoţie pentru cultul prieteniei etalat duios şi somptuos.
Tot la radio: azi, 1 septembrie, începe primăvara..în Australia. Mersi! La noi începe toamna. Dacă pleci din toamnă, pas cu pas, vâslă după vâslă, fără să te îndepărtezi de bulgărele nostru de tină, ajungi, teoretic şi practic, în primăvară, în acelaşi timp. Or există numai spaţiu or timpul e contradictoriu. Noi cum suntem? Pe la 18 trecute fix încep să ascult un cvartet. Blocul B1 nu e complet gri cum părea ieri ci are suprafeţe gălbui de mărimea pânzelor unor trireme care aruncă scântei: folii de mică măcinată. Cochetărie a arhitectului? O sclipire, una singură, palpită de parcă ar trece prin dreptul ei o pasăre sau e doar curentul făcut de uşa lăsată deschisă pentru Fatam? Ceea ce pare să se întâmple foarte departe, se întâmplă aproape. Umbra unui stol de mare de porumbei zburătăceşte oblic în jos şi în sus, de o duzină de ori şi nu dă semne că se va opri. Nu ştiu nici de ce se adună în stoluri şi nici originea acestui manej. Nu vânează insecte crepusculare pentru că nu sunt insectivori, sunt granivori. Pe fundalul concertului interpretat de solişti cu cămăşi albe ca nuferii, în lacul întunecat al televizorului, am impresia că de pe pervazul fiecăreia din sutele de ferestre multiplicate de glasvand îşi ia zborul câte un porumbel. Se lasă seara.
Muşcata, primula şi creasta cocoşului din balcon nu mai au timp să spună tot ce ar vrea, luminii. Nimeni nu va avea destul timp niciodată. Veioza deschide orizonturi îndepărtate, africane, în rama aurie a tabloului cu zebre pictat de Dana; ea mi-a spus că a vrut să redea doar ritmul dar pe mine zebrele mă trimit direct pe câmpiile arse de soare ale Africii. Am fost mai mult un călător al interiorului, decât un amator de fugi de acasă şi din cotidian. Ce ciudat, că după o seară atât de liniştită s-a pornit un vânt care tulbură umbra copacilor din grădină şi face Marele Plop să-şi scuture coama de cal nedomesticit pe câmpia de deasupra norilor. În loggia nordică mă bucur de răcoare şi mă las ciufulit împreună cu copacii de vântul proaspăt ca de munte. Departe, în geamul blocului cel mai îndepărtat, înecat sub linia de plutire a orizontului, clipeşte ochiul purpuriu, de dinozaur al soarelui scufundat într-un cartier necunoscut.
