3 Septembrie. Mi-am reparat tranzistorul argintiu. În zvâcnirea trăirilor nu neapărat culte ale muzicii uşoare, în inima care bate în întunericul pieptului se află răspunsul multor întrebări chinuitoare. Dana vorbeşte la telefon cu o prietenă aproape oarbă pe care o cunosc de când vedea. Îi spun să o întrebe dacă mai are căsuţa de la munte şi dacă ne-ar lăsa şi pe noi să mergem acolo odată. Noi, locuitorii cartierului proletar al lui Noica ne bucurăm de orice oportunitate. Visătorii şi poeţii pretind puţin lumii materiale. La tranzistorul ce pare de platină deşi e doar spoit cu ceva argintiu îl ascult pe Dan T. care spune: Sunt bărbat, nu sunt deloc complicat, totuşi cred că nu sunt genetic structurat să-ţi spun te iub… te iub.. Apoi englezii. Cine şi-ar fi închipuit că pelticii ăştia vor cuceri lumea prin muzică? Şi totuşi au făcut-o! Dana mă strigă din Kameradormitor: vrea pepene galben.
- Ştii că există un munte numit Durmitor?
- Nu mai spune!
- Ba da, vino să vezi !
Se uită la o emisiune despre Parcul Naţional Durmitor din Muntenegru. Munţi calcaroşi, păduri de brad sub cer albastru, lacuri glaciare cu zăpadă, canioane şi nume româneşti. Ţara nu se numeşte degeaba Munte Negru şi aparţine neamului aromân. Mai sunt şi alte toponimii dintr-o românească din care mai mult bănuieşti ce ar putea spune: muntele Cipitor înseamnă aţipitor şi cel numit Visitor - visător, pentru că aici făceau popas păstorii valahi – aromâni în transhumanţă prin Dinarici. Canionul Tara are 80 km lungime, 1300 m adâncime şi e al doilea din lume după Marele Canion. Capitala e Podgoriţa. Suntem acasă la noi. Domnul fost diplomat african Neagu Djuvara spune că Valahia nu a fost paşalâc pentru că un sultan „îl iubea” pe Radu cel Frumos (dar de Ţepeş a uitat?) şi că un venetic cuman, Basarabă, a fondat Ţara Românească. Şi ce dacă? Poate are dovezi că n-au existat nici tracii nici Herodot! Dana:
- M-a sunat Valy. Moare de căldură în apartamentul ei cu faţa spre sud.
- Dacă se zgârceşte să-şi pună aparat de aer condiţionat!Vrei o omletă?
- Cu ceapă?
- Da, şi multă carne. Grasă.
Pe la şase, din baldachin zăresc numai rama de sus a lui B1, ca balustrada unui vapor pe ocean şi ceva ca un coş de navă uriaşă care vine în forţă spre noi dar evită coliziunea în ultimul moment. Ciudat, foarte ciudat, chiar teribil cum uneori, ca acum, doar schimbarea unghiului reflexiei creează mereu lumi noi, niciodată identice. Apoi totul pare văzut de undeva de jos: nu zăreşti nimic din restul blocului atât de voluminos, în afară de rama însorită şi ce e mai curios e că în depărtare, apare exact aceeaşi imagine a altui bloc şi mai îndepărtat, de parcă nimic n-a fost conceput fără cel puţin un semen, ca şi lumea omului, a animalelor, a plantelor, a pietrelor şi a orelor. E cald şi televizorul suspendat reflectă un câmp cu iarbă moale, prin care înoată cai roibi, negri, vineţii.
Duminică seara, odată cu lumina scade toată lumea diurnă, furtuna imaginilor se linişteşte şi piere în întuneric ca vârtejul muzicii în pauza unui concert. O lume de sticlă ar arăta aproapele departe şi departele ar fi invizibil, pierdut în adânc. O lume fluidă s-ar scurge ca într-un sorb printr-un gât de sticlă care nu se goleşte ci se umple de întuneric. Ziua mea a fost disipată în activităţi domestice, frecând, spălând şi lustruind totul, de la podele la vase şi mobilă de bucătărie. Am preparat tocăniţă de ciuperci, capucino şi cafele. Seara, când am ieşit în loggia nordică, soarele dispăruse, lovit mortal de bumerangul orizontului căzut între blocuri. Pe cerul de cobalt un avion sclipitor părea un peşte pe un vas chinezesc, cu două cozi de abur trandafirii. Pământul e un corp de piatră enorm (oare cât cântăreşte?), soarele e ceva şi mai mare, înfocat, avionul are forţă şi inteligenţă înglobată, deşi din toate nu ajung la mine decât semne picturale, lirice, reflectate de ochi şi de imaginaţie. Oare n-au ajuns la noi toate, chiar toate!, numai în acest mod îndepărtat şi simbolic? Însemn două note disparate, înainte de culcare:
- La această dată, 1,5 milioane de gâşte sălbatice au început migraţia din Canada în Mexic.
- Totul începe aici (în piept) şi aici (la picioare), zice antrenorul echipei, arătând locurile cu degetul.
Marţi, e încă ciudat de cald în Capitoliu, pentru această dată dar nu e rău. Mi-am început seara ca pe o dimineaţă; oare aş putea face cu toată viaţa mea la fel? E un bonus al verii dar nu în sens de amănunt, ci de prea plin care dă pe dinafara obişnuitului. Verdele majorităţii copacilor, cu excepţia celui mâncat de omizi, e puternic, refuză bărbăteşte să îmbătrânească, să lase să i se blegească faţa, ca urechile unui câine domesticit. E o seară de toamnă ca de vară, energică, activă, asemenea Suitei pentru orchestra de jazz nr. 2 a lui Şostákovici, cu accentul acolo unde l-am pus, pentru că nu-mi sună bine Şostakóvici cum pronunţă unii. Ţin la accente. Ele fac diferenţa dintre bine şi rău. Gătesc cartofi cu aripi de pui, în timp ce prin uşa cuhniei îl recunosc pe Bach. Când am pus totul la foc mic, prind la radio, o emisiune despre Mircea Ivănescu. Tot sunt cu clipboard ul pe cristalul mesei din cuhnie aşa că mă pun pe notat.
Livius Ciocârlie care l-a cunoscut personal:
- Ivănescu atacă poezia pe dinăuntru, are o mare eficienţă poetică; deşi nu era depozitarul unei culturi voluminoase din şcoală sau măcar din lecturi tardive, la el poezia era organică; în rest, era indiferent faţă de viaţa socială şi fenomenul cultural; poeziile cu aspect prozastic par a începe din orice şi a continua la nesfârşit, lumea pare ceva nisipos, nesfârşit. La „Singapore” ( localul Peştera din Bucureşti care în subsol semăna cu o cală de corabie), prezenţa lui era perfect adecvată; pe deasupra mai era şi un pian la care el cânta, n-aş putea să vă spun cât de bine, pentru că noi eram mereu împreună într-o atmosferă bahică. Era extrem de singuratic şi avea acasă foarte multe pisici. Nu ştiu dacă s-ar fi putut umili vreodată să ceară un post sau o colaborare la o redacţie.
Mircea Ivănescu (cu aproximaţie):
- Din punct de vedere formal eu nu sunt extrem de original. Practic o poezie în stilul anglo saxon contemporan de a scrie versuri, în ton ne poetic. Poezia e un act grav pentru cel care-l face sau îl citeşte. Seamănă cu un joc dar e grav pentru că e sincer. Poezia trebuie să fie naturală ca o vorbire sau ca o mărturisire.
Nicolae Manolescu:
- Epicul a fost exclus din poezia europeană, ceea ce în America nu se întâmplă. Poezia lui Nichita e antiretorică şi antiprozaică. Recuperarea lui Mircea Ivănescu a început din 1980. Nu ne revendicăm de la Nichita ci de la Mircea Ivănescu
Cineva cu voce cavernoasă, tremurată:
- Poate cel mai frumos va scrie un poet din viitor care-şi va da seama de marea importanţă a faptului de a iubi: cărţi, oameni, vise. Pe Ivănescu nu-l interesau afilierile, a debutat din start ca un poet la care nu ai ce să scoţi sau să adaugi. A apărut dintr-o altă lume psihică. Universul lui era altul decât cel din care se defila într-o lume urâtă. Nu avea şarmul tiranic al celor care scot mereu eşarfe din mânecă. El se victimiza în joacă.
Am notat cât de repede am putut, pentru că eu l-am descoperit şi l-am iubit singur, nedirijat de nimeni şi de nimic. Am cumpărat cartea din librărie fără să ştiu dacă mai trăieşte sau unde locuieşte. Asta e ceva în stilul lui. Am ratat ultimul episod din Războiul balenelor şi n-am mai făcut mâncare de cartofi dar nu regret că am ascultat emisiunea. Aveam de gând să caut cine a pictat reflectarea oraşului nocturn în oglinda ploii dar n-am reuşit nici asta. Aşa că am rămas mult în noaptea de toamnă conştient de anonimatul meu în care acumulez ca un acumulator care nu va porni niciodată un vehicul, vibraţiile efemere ale lumii. Quasimodo cel născut în sudul arid al Italiei spunea: „Nu e nici un lucru care moare fără ca el să rămână în mine” iar eu din Poemele Pierdute îmi amintesc versul: Ca-n oglinzi să te laşi dus în adânc de cele ce pier.
Dana doarme demult, cu cearşaful înfăşurat în jurul capului, ca o caracatiţă. Oare cât de singur am rămas de fapt, pe lume? Serile fiecărui om sunt extraordinar, cumplit de deosebite de ale tuturor celorlalţi.
Nu pot adormi. M-a tulburat atât de mult emisiunea? Răsfoiesc în sufragerie un album de artă dar nu găsesc autorul tabloului cu reflexii în apă. Era o stradă cu ploaie, noaptea, nu era vorba de o marină, ca a lui Monet (bărci reflectate în apă - Regate la Argenteuil ), era un peisaj citadin. Chinul meu în a nu găsi ceea ce caut nu e un moft, e ceva grav, important. Avem cu toţii în noi memoria unor tablouri, desene, poeme, scene din romane, care fac parte din psihologia noastră, la care ne raportăm mereu pentru a ne convinge că am înţeles ceva din aventura vieţii. Din Tehnica schiţării notez câteva subtitluri care pot figura ca perfecte titluri de poeme: vederea prin secţiuni imaginare, elemente pentru trasarea umbrelor, reconstituirea realităţii dintr-o schiţă, iluziile optice şi utilizarea lor, proporţia justă, schiţa transparentă. În subţirele şi elegantul Jurnal al lui Theodor Pallady, pe pagina de gardă se află o dedicaţie cu creionul, făcută Danei: Te iubesc tare, Puiu. N-o s-o întreb pe Dana cine e Puiu. Notez ceva despre o nimfă de fluture, despre egoism, natură, pradă:
Sâmbătă. Coconul e tot acolo, agăţat de o muscă uscată. Din când în când se zbate.
Luni. Azi dimineaţă am văzut zburând prin odaie un fluture.
Luni, 10.XI.52, 0 º . Ninge.
L’egoisme tout poussant
C’est lui qui guide nos pas
L’amour dont la nature a crée sa loi
Ou l’a poétisée pour mieux tenir la proi.
În traducere liberă şi diletantă: Egoismul atotputernic ne conduce paşii / Natura a poetizat legea crudă a iubirii doar pentru a-şi putea ţine mai strâns prada în gheare.
