Vineri, 9 oct. Ieri am avut o zi aparte. Aş fi vrut s-o pot dilata la dimensiunea unei luni, a unui an sau a unei vieţi. Simţeam că-mi pot lămuri multe. Simţeam că-i pot înţelege pe artişti, pe beţivi, pe drogaţi şi pe cei cărora boala le-a tulburat poetic mintea. Cum a fost leucemia lui Rilke. Astfel de zile luminoase sunt trecătoare. Vin la rând zilele noroase, ceţoase, aburite, cum e cea din dimineaţa asta, în care, în curtea interioară, plutesc în zigzag frunze ruginite care cad ca nişte peşti morţi, pe fundul unei ape mâloase. Răcoarea se strecoară între cămaşă şi trup iar printre melodiile vesele se strecoară ciudata melodie a puştiului care-i spune tatălui lui că nu e uşor să mori când păsările cântă şi viaţa va continua fără tine.
Dau o raită prin muzeul pe care-l vom redeschide peste o săptămână: o lume încremenită în ipostaze naturale. Sunt încremenite nu numai trupurile ci şi mişcările şi expresiile. Cele din lăstărişul de pădure sunt aşezate cu faţa spre privitor şi ţin între dinţi, un îngheţat zâmbet ferice. Râs or rânjet, ce mai contează pentru ele? În peşteră, ca în cavernele memoriei, oasele ursului mort acum 15. 000 de ani sunt vag reliefate de o lumină verzuie – lumina bizară şi inutilă a ştiinţei. Foca elefant are un cap ascuţit ca de reptilă. Ferocitatea se moşteneşte dintr-o clasă în alta. Acum exponatele sunt mult mai bine aranjate printre copaci ierburi şi frunze, adică pitite, cum sunt în realitate. Când priveşti pădurea nu vezi animalele, când vezi iarba nu vezi şi insectele. Mi-a plăcut titlul unei cărţulii in quatro de Vasile Băran „O raită prin pădurea de întâmplări”. Titlurile sunt importante. Mircea Ivănescu cerea prietenilor titluri şi el scria versurile. De la un cuvânt poate porni binele, dacă acel cuvânt e bun, sau poate porni răul. La fel frumosul sau urâtul, fermecătorul sau hidosul – măşti ale vieţii sau ale morţii. Măşti, pentru că, prin orbitele lor goale nu priveşte nimeni. Aflu din gazeta culturală ce scrie Mircea Ivănescu în prima strofă din
Despre moarte ca revenire:
Sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi - şi te leagănă –
şi la început e un somn şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.
În acelaşi număr al gazetei se mai spune: suntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea dar să ne raportăm la ea ca şi când şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi totuşi în corpul pe care-l ştiu atât de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat. (Ana Maria Sandu). Atunci când voi muri, aş prefera ca viaţa să-mi fie extrasă sub anestezie generală, aidoma unui apendice bolnav (Richard Dawkins). Clinica Dignitas din orăşelul elveţian Forch, oferea pacienţilor consiliere, sprijin şi acompaniere în momentele finale. Abonamentul anual: 69,5 euro. Rând pe rând au devenit inactuale temele exhibate până la capăt: sexul, nemurirea, moartea. Saga modernităţii a rămas vocaţia de a fi sănătos, dar când natura crezută îmblânzită îşi arată colţii şi pacientul nu mai poate fi salvat, ştiinţa medicală devine un ceaslov de prins muşte. Ce sens mai au toate, dacă până şu Universul moare în final? Ei bine, nu au. Dacă e să existe vreunul, e construit din mers; o construcţie personală, intimă şi de multe ori absurdă (Adela Toplean şi Cristian Neagoe). Artistul are totuşi un atu: să-ţi trăieşti ficţiunea ca realitate, să transformi biologicul real într-un biologic ficţional (Nora Iuga). Eu mă întreb dacă n-ar fi mai bine să fim puţin mai îngăduitori cu morbidul şi ferocitatea noastră, decât să ne minţim aşa toată viaţa şi în momentul sfârşitului. E ca şi când n-am fost, nu suntem şi nu vom fi. Văzută de aici, din acum, postumitatea e un nonsens.
Omida e bine mersi, în borcan. I-am adus ardei gras cu o gaură mare. Poate ar fi preferat unul întreg. M-am documentat: e larva unui fluture de noapte, un noctuid, Mamestra. Adultul e un fluture destul de solid, cu aripi maronii, cu un desen ce imită scoarţa de copac. Deşi larvele atacă legumele, părinţii lor aripaţi provin de acolo, din pădure, de unde venim şi noi. M-am indispus că după prezentarea larvelor se dă o listă lungă de substanţe cu care pot fi ucise. Privesc ardeiul. Ce legumă misterioasă! Cum o fi ajuns să-şi apere seminţele sub acest coif verde, perfect închis, sub care lumina zilei e de un verde difuz?
M-a vizitat la muzeu Elis care a venit de la Siany în Capitoliu la un control psihiatric şi a primit veşti foarte bune. I-am spus că „romanul nostru de la Sinaia s-a încheiat”. Văzând că se întristează am precizat că am pus punct final manuscrisului pe care l-am redactat în concediu, nu şi amiciţiei noastre. Abia aştept să reiau lectura la Oglinzile lu Petru Creţia din care am citit câteva pagini aseară şi le-am găsit perfecte. Chiar plec mai devreme de la serviciu că prea e Vineri şi prea e toamnă frumoasă. Lumina e mătăsoasă, rarefiată, ca în timpul eclipsei. Îi fac Danei un capucino cald ca să se potrivească cu covrigii calzi aduşi de pe drum şi ies în loggia nordică la o ţigară. Atmosfera nu e nordică, e de vacanţă târzie. Totuşi ca o noutate absolută în varătoamna asta, un vânt neaşteptat întoarce cu dosul albicios în sus, toate frunzele arţarilor Gheară de Cocoş şi introduce în scenă pâlcul de plopi canadieni de dincolo de Blocul Turn Geamăn A 2; frunzele lor cărnoase şi sclipitoare sunt cuprinse de o grăbită şi extinsă alergare pe loc şi foşnesc acolo probabil, pentru că nu le aud de aici, ca picăturile unei ploi pe mare. Nucii sunt de un verde greu, bogat, glasvandul reflectă o lumină de apus pe o mare al cărui orizont e străpuns de vârfurile de catarg ale plopilor. Pe fruntea norilor albi se iveşte o încruntare gri. Ascult sonata pentru pian nr. 39 de Hayden şi Psyche - Poeme de César Franck şi preget să reiau lectura Oglinzilor pentru că cugetările despre moarte din gazetă, combinate cu muzica m-au întristat, au lucrat pe dedesubt, pe unde lucrează tot ce influenţează exteriorul. M-au întristat de-mi vine să mă îmbăt şi să scriu „poeme lungi ca râul” cum spuneam în Poemele Pierdute care au avut titlul Lacrima în Râu.. Să fiu o lacrimă dusă de râu în ocean. Pentru a putea citi Oglinzile trebuie să fiu mai senin, altfel totul se deformează. După ce toate frunzele au dispărut, am rămas în relaţie cu trei pâlcuri de plopi canadieni plasaţi în trei punte diferite. Cel mai vizibil e cel din grădină, pitit după muchia din dreapta a blocului, care se înclină la vânt moderat şi mai ales la cel puternic. Acum se leagănă ritmic în dreptul soarelui şi aruncă în dormitor lumină şi umbră intermitentă, ca şi când aş fi într-un tren în mers. Mai e pâlcul de plopi de lângă B2, vizibil doar din loggia nordică şi încă un pâlc, în dreptul lui B1, dincolo de stradă. În glasvand, B1 pare fără început şi sfârşit, ca poemele lui Ivănescu. Mă gândesc la multe lucruri cam în acelaşi timp dar asupra unora gândul se apreşte. Ivănescu spune că în poezie nu trebuie să povesteşti ci să redai ce se reflectă în mintea ta. Fiecare poet are dreptatea lui. A-ţi găsi stilul e ca şi când ai merge de-a lungul unui lung coridor întunecat şi la un moment dat, printre toate uşile opace, se află una numai din sticlă, prin care vezi tot apartamentul şi zăreşti şi copacii din cealaltă stradă. Fiecare devine poet când ajunge la acea uşă transparentă. Indiferent de cum scrie, autenticitatea e lumina care apare brusc în plin întuneric. Nu am stare în seara asta, poate din cauza vântului sau oboselii, aşa că ies din nou să fumez: un avion trece prin dreptul unor nori albi, mici, văluriţi, ca un vapor pe valurile unei mări îndepărtate. Am nostalgia munţilor dar şi mai mult a mării, a cărei lipsă o suplinesc privind cerul. Nu vreau să accept că de fapt poate suplinesc aşa, chiar tot ce nu am şi ce nu sunt. În seara asta văd numai vapoare, catarge şi balustrade de corăbii. Mă visez pe mări sudice, sub ceruri clare. Nu sunt apt să citesc Oglinzile, mă întorc la lecturile morbide, mai potrivite cu starea mea. Nu cumva ele mi-au produs starea asta? De multe ori lecturile m-au impresionat mai mult decât natura sau oamenii.
Vântul s-a oprit în sfârşit. S-o fi dus să se culce în vreo văgăună sau în deşerturile unde lumina zilei dispare aşa de lent şi e înlocuită de lumina lunii, încât întunericul pare imposibil. Un mieunat mă cheamă în balconul unde Fatam a auzit zbârnâind o ploşniţă verde. O prind şi o duc afară iar când îi dau pe la nas Fatamei cu degetele, ea fuge scârbită. Creierul olfactiv are intimităţi şi savori dar şi coşmaruri mai mari la alte animale decât la animalul - om. La ele mirosul a fost şi a rămas un mijloc de aflare nemijlocit. Mare, necunoscută şi misterioasă e această lume neexplorată de noi, ca şi lumea sunetelor din alte spectre sonore.
Pe cerul de chihlimbar identific în norii cenuşii bine conturaţi câteva specii de sturioni, un ihtiozaur şi o pasăre fosilă necunoscută. Lumea norilor e mai aproape de zoologie decât de alte regnuri.
