Miercuri 7. Sept. Azi dimineaţă, înainte de a se lumina, un fulger a luminat loggia şi un tunet magnific a trimis-o pe Fatam direct sub pat ca să asculte de acolo fâşâitul giganticului miriapod al ploii pe frunzele de acum bătrâne. Am visat ceva ce nu am ţinut minte iar Dana a vorbit în somn. Se spune că uităm 90% din ce visăm.
La întoarcerea de la muzeu, îmi fac siesta în loggia unde soarele nu a renunţat să apară în a doua parte a zilei ploioase şi nici să mă orbească direct din unghiul nemilos al scăpătării. Poate pentru că nu pot fi privite în faţă se voalează atât de multe lucruri în ceea ce ne grăbim să numim minciună. Cine a văzut dinainte totul, nu mai are nevoie de o lungă complicitate şi o dureroasă evoluţie dar trebuie să se mascheze pentru a nu face rău.
Pe fundalul gălbui diafan al amurgului trece un stol mare de păsări la înălţime, care confirmă ce îmi spusese Dana mai devreme:
- Pleacă păsările călătoare.
Mă mir că le-a văzut pentru că fenomenul nu se poate observa decât din loggia nordică şi ea nu a ieşit afară din apartament.
- Ai văzut tu asta? Unde?
- La televizor.
Practic ea nu-şi dă seama că nu mai trăieşte în realitatea exterioară ci doar prin intermediul proiecţiilor.
La ora 8 e deja întuneric iar Fatam mă miorlăie din loggia redevenită balcon prin închiderea uşii. Nu ştiu de ce m-a chemat acolo dar trebuie să fie vreo gâză pe care o aude doar ea, cu urechile ei ascuţite. Voiam să citesc ceva de Mircea Ivănescu dar mă las ademenit de un cvintet romantic. Chiar dacă vreo câţiva spectatori aplaudă jenant când nu trebuie, flautul mă străpunge în inimă cu cornul lui de inorog, mă ia pe aripile lui de cocor sub bolţile îndepărtate la infinit ale melancoliei. Sună Di Ana:
- Deranjez?
- Nu, ascultam un cvintet..
- Nu vă reţin atunci. Voiam să ştiu ce faceţi, că eu tocmai plecam spre şantier. Turnăm betoane noaptea. Îţi dai seama, să umblu singură noaptea, în afara oraşului! O să mă apuc de karate.
- Apucă-te şi de karate. Eu continui cu concertele, cu albumele .
- Şi cu expediţiile!
- Nu ştiu, mi-e tot mai greu s-o las singură pe Dana.
- Bine, mai vorbim! Audiţie plăcută şi vouă şi Fatamei, că o ştiu melomană.
Nu m-am supărat că am pierdut finalul concertului. Am puţini prieteni iar un prieten e mai preţios decât un înger ( Nichita). În loggia nordică, o luminiţă jucăuşă şi prea rapidă ca să fie avion, se comportă ca o fiinţă vie - un spirit sau o energie scăpată de sub tutela materialităţii desuete. O fi sufletul lui Ivănescu eliberat pe 21 iulie anul ăsta?
Reîntors în Schlafzimmer (kameradormitor) îmi amintesc că atunci când mi-am ales grupul de insecte pentru studiu, mentorul meu m-a sfătuit să caut unul cu multe specii care să mă ţină ocupat până la sfârşitul zilelor, aşa cum a făcut şi el. Oare omul de ştiinţă nu are dreptul să fie poet? Fără metaforă, ştiinţa rămânea un car cu roţi pătrate, o sanie trasă pe uscat. Încerc să regăsesc atmosfera muzicală trecând de pe un post pe altul şi am noroc de un concert de vioară solo, care interferează cu concertul greierilor. Solistul, un brunet pletos interpretează Hayden la un Stradivarius, cei 4 instrumentişti de coarde decupaţi din întunericul scenei într-o pată circulară de lumină, par pierduţi în spaţiul unei nopţi mult mai mari decât cea terestră. E noapte plăcută de septembrie, în care toate războaiele par să fi fost lăsate la vatră. De ce să mă gândesc la cei însângeraţi în durere în clipa asta sau la faptul incredibil că poeţii mor? Tabloul Danei pe peretele opus, Femeia în galben, pe şezlong, printre mari frunze de filodendron (Monstera deliciosa) ca nişte mari inimi plate, găurite, îmi aminteşte de una din operaţiile ei la picior, când am stat în spital zi şi noapte, timp de o lună. Atunci am simţit cum anihilează durerea poezia, cum îi spulberă parfumul şi îi ofileşte petalele. Dacă în durerea trupească speranţa nu piere uneori, ci capătă o forţă aproape fizică, poezia moare uşor, explodează instantaneu ca un balon de săpun. E ciudat că se întâmplă aşa pentru că de fapt viaţa e tot un coloid alcătuit din coeziunea forţelor slabe Van der Vaals. Îi iau din mână cartea Danei: Ines a sufletului meu de Isabel Allende, una cu război şi dragoste şi aflu din ea că Isabel a avut parte de succes şi onoruri internaţionale prin cele 14 cărţi scrise. Au făcut-o ele fericită? În 1992, îi moare fiica Paula şi scrie romanul „Paula” apoi e premiată cu Ordinul Cavalerilor Francezi. Sunt vieţi şi vieţi, opere şi opere. Nu o cunosc pe Isabel, de aceea mă impresionează mai mult Mircea Ivănescu. În realitate, sau în inima noastră, se află scris adevărul? Şi viaţa Danei e un roman adevărat. Un adevărat roman. Când ne-am cunoscut am privit-o prin flacăra chibritului şi am văzut-o într- un cerc de lumină viorie, plasmatică. Viaţa e un cerc pentru că cele două capete se unesc până la urmă dar şi rotundul rămâne rotund oricum l-ai suci, pentru că - nu ştiu cine spunea - milioane de cercuri nu pot face un pătrat.
Joi, 8 a IX a. M-am rostogolit de acasă ca un ou căzut din cuib dar nu m-am spart, am căzut pe moale, pentru că a ajuns la noi moliciunea umedă răcoroasă a primei dimineţi de toamnă. O dimineaţă melancolică. Am fost mereu dominat simultan, de melancolie şi de dorinţe nesăbuite, cum ar fi: să am toate cărţile de călătorie în copilărie, să bat toate traseele montane din ţară, să beau toate sticlele de vin roşu, să am toate femeile frumoase, să am o colecţie infinită de pipe, să am toate tratatele de entomologie necesare la un moment (asta şi-a putut-o permite numai Prinţul Aristide Caradja care şi-a transformat Castelul în Institut Privat de Entomologie). Lista e probabil foarte lungă, dacă-mi amintesc în treacăt că voiam şi toate albumele de artă şi toate discurile simfonice.
În cuhnie am zdrobit şi am scurs într-un suc proaspăt, frumoasele sfere zemoase ale grep urilor - oricum erau planete bătrâne şi se pregăteau să coboare panta dezagregării - mi-am băut cafeaua columbiană şi am fumat trei ţigarete lungi în loggia nordică, unde unul dintre castani nu mai e complet verde, ci e atins de un ruginiu prematur; totuşi e plin de castane cu coajă verde. Pare o galaxie vegetală cuprinsă de un nor de foc. Poate asta nu e ceva atât de incompatibil, atâta timp cât apa nu e decât rezultatul arderii hidrogenului în oxigen. Am mai scris asta ?. Ce ne place repetăm. Mereu m-a prins în mreje câte un autor de care m-am îndrăgostit. Lui Mérimée i-am compus chiar un cântec din care îmi amintesc doar versurile: Pentru că pierdută ee.. // Spania lui Mérimée.. Poetul spaniol Antonio Machado m-a obsedat poate 20 de ani. Am în memorie dedicaţia făcută lui, pe prima pagină a traducerii româneşti, de către Ruben Dario: Misterios şi tăcut // trecea odată şi-o dată.// Privirea-i atât de profundă-i era // Că abia se putea vedea. Traducătorii trebuie să fie de aceeaşi factură cu autorul. Iată ce scrie Petre Stoica în introducerea celei mai reuşite traduceri româneşti, a lui Trakl: Zilnic a trecut prin iad şi prin paradis // pe cărări cunoscute numai de el. // Aripa de beton a oraşelor // nu i-a strivit // pleoapele calm umbrite. Cu ani înainte de Trakl îl frecventam pe Rilke, avându-l prin el, vecin de perete pe Dumnezeu şi bucurându-mă cu el, că există Unul care toamna, ţine-n mână căderea lumii, nesfârşit de blând. Au fost şi destui români pe care i-am iubit ca pe nişte fraţi mai mari dintr-o lume ideală prin al cărui ecran nu aveam să pot trece niciodată.
Iar acum, ce am în faţă? Pustiul unei noi dimineţi imaculate ca o coală nescrisă, în care ziua ar putea caligrafia orice. Dar nu-i e dat oricui să ademenească şi să îmblânzească armăsari sălbatici, în ţarcul unui înţeles. Poate e bine şi aşa rău cum e, vorba lui Relu, un amic din expediţii. Poate e destul să ne mulţumim cu un nechezat îndepărtat, cu ecoul unor copite, din care să ne imaginăm pentru noi, fiecare, Pegasul. Aşa fac paleontologii care reconstituie fiinţe dispărute din schelete împrăştiate, chiar dacă vocile, culorile şi firea acestora nu vor pute fi niciodată descoperite, ci doar inventate. Totuşi…parcă am citit că pe undeva prin China s-au găsit urme de pigmenţi pe penajul unor dinozauri: era vorba de pigmenţi melanici şi flavonici din care poţi deriva curcubeuri. Se întrevede o consolare dar şi o tristeţe: poţi afla adevărul dar nu -l poţi avea. Aflarea e ulterioară evenimentului explodat şi stins, trăit în alt timp. Nu poţi fi contemporan cu el în secundă şi dacă pierzi asta pierzi totul. Asta să fie originea melancoliei?
De la o vreme privesc cu compasiune încercările disperate ale fizicienilor şi filosofilor de a afla şi justifica totul. Nu ştiu de ce ne chinuim să inventăm întrebări şi răspunsuri, lumi mari sau mici, călători solitari în infinit, numiţi tehnic Observatori sau pătimaş Dumnezei, când avem deja o mamă bună şi ocrotitoare: Arta, cu sufletul ei:Poezia. Poezia nu e un amuzament de consum, e un domeniu al cunoaşterii, spunea Basarab Nicolescu în Teoreme poetice.
În laborator am două geamuri ciudate: partea de sus a unor arcade. Când păşeşti prin încăpere ai impresia că eşti în stare de imponderabilitate. Cred că e o improvizaţie, că podeaua n-a exist de la început, că un spaţiu mult mai înalt a fost tăiat în două. Chiar verific şi-mi confirm ipoteza aplecându-mă periculos şi privind curb în jos: dedesubt sunt ferestre drepte, fără arcade. E cealaltă jumătate a geamului. Geamul din dreapta dă spre alte ziduri dar geamul din stânga dă spre curtea interioară. Pe acolo am contact cu lumea mişcătoare: prin Curtea Interioară. Şi în mod ciudat, în josul acestei pagini am o notă de picior numită Oculus Cordi – Ochiul Inimii.
Jos, în curte, pe pământul rămas între copacii vechiului Codru al Vlăsiei, se toarnă alei de beton. Betonul nostru cel de toate zilele, în care sunt zidiţi mafioţii şi morţii. Zaher, cum îşi spune Răzvan Zaharia, glumea într-o expediţie, propunând drept cea mai radicală metodă de conservare a naturii acoperirea şi închiderea peisajelor ( a Landschaften urilor), în beton. Dar uite că se lasă un spaţiu cordiform în jurul castanului ruginiu. Oare nu e prea puţin şi prea târziu pentru el?
Sparg un ardei gras verde, iar pe măciulia cu seminţe se mişcă o omidă verzuie. Ardeiul părea sănătos, adică fără nici o poartă de intrare din exterior. Să se fi ivit omida din interior, unde a fost de la început, de pe vremea când fluturoaica şi-a depus ouşoarele pe floare şi acolo au rămas până s-a dezvoltat omida? Dacă nu se proptea cu cârligele caudale de cotor şi nu-şi extindea perpendicular în aer restul corpului, poate nici n-o observam. Dar acum o văd bine cum caută cu partea cefalică bejulie un punct de sprijin în aer şi nu-l găseşte; se răsuceşte ca un gât de girafă în călduri şi-mi dau seama că trebuie să îndepărtez cojile de ceapă folosite la salată, lăsându-le doar pe cele de castravete dar degeaba, grădina lui natală nu mirosea aşa. Omida caută ardei întreg dar domeniul lui s-a restrâns la o coroană circulară subţire în jurul cotorului cu seminţe. Ce să-i fac? Poate îi e prea cald, că ardeiul a stat în frigider..? Dau drumul la aer condiţionat peste cotor, dar ea nu se linişteşte. E disperată. Pe partea dorsală are o dungă cenuşie, pe laturi are 7 perechi de pete bej, cu câte 2 puncte negre. Probabil că în interiorul ardeiului era o lumină difuză, verzuie, ca atmosfera unei planete îmbâcsite de praf şi gaze. Nu am cum să-l ajut pe acest intraterestru ghinionist şi nu ştiu ce ar face chiar de l-aş duce într-o grădină cu gogoşari, care au altă lumină interioară şi acolo s-ar putea să fie alţi intratereştri, de culoare roşcată de exemplu. O să-l întreb pe fluturar, că noi avem la muzeu specialişti pentru toate jivinele: gongari, fluturari, muscari, viespari, ploşniţari, etc. Omida e prizoniera condiţiei ei. La un moment dat pare că s-a consolat, încolăcindu-se şi băgându-şi capul în spirală, ca păsările care-şi bagă ciocul noaptea în pene. Şi nu numai păsările. Am văzut odată un pârş care dormea cu coada lungă strecurată printre picioare până la nasul pe care-l ţinea înfăşurat în vârful cozii. Ce sunt pârşii e o poveste lungă, pe care nu o spun acum dar am constatat că mulţi vizitatori nu au auzit de aceste simpatice animăluţe. Pun cotorul într-un borcan cu capac de hârtie perforată şi-l las acolo. Poate se împupează.
Şamanismul care precede toate religiile spune că fiecare lucru are conştiinţă şi are ceva unic de împărtăşit celorlalte, deci trebuie să ne respectăm toate rudele, indiferent din ce popor face parte: din poporul pietrelor, al vegetalelor, al gângăniilor, al înotătoarelor al solzoaselor, al aripatelor, al patrupedelor, al bipedelor sau al celor fără trup. Mai mult, dacă noi, lucrurile, ne înstrăinăm unele de altele suferim iar suferinţa noastră o simt toţi de cei care suntem legaţi. Duc borcanul lângă lampa de pe birou şi se pare că omizii îi place: se destinde şi pare să adoarmă. Poate crede că a ieşit soarele. Am ucis insecte în cariera mea de entomolog, dar am făcut-o de dragul ştiinţei. De câtă cruzime are nevoie ştiinţa? Dumnezeu care ucide atât de mult şi de nemilos o fi şi el un biet cercetător şi noi îi pretindem prea mult când îi cerem perfecţiune şi iubire nesfârşită. Odată, m-a găsit o colegă plângând pentru un căţel otrăvit în curtea interioară.. Neputinţa de a salva viaţa şi de a dărui iubirea e sfâşietoare. Nu ştiu cum fac faţă medicii de la urgenţe. Moartea reinstaurează singurătatea. Nevoia cea mai veche a omului e de a depăşi singurătatea.
- Unde mi te-ai dus fluturaş de ardei gras?
O întreb pe omida care se aşezase mimetic pe colacul verde şi mânca liniştită. Realul se ascunde sub ochii noştri, din motive simple, lipsite de mister. De fapt nu e ascuns, e la vedere, dar nu-l zărim noi, din lipsă de atenţie şi de răbdare.
