Sâmbătă 10 a IX a. În povestea omului au apărut şi s-au veştejit ca florile, întrebările şi tabu urile. S-au perindat: zeul animal, zeul iubirii, zeul sănătăţii, zeul vieţii veşnice şi a rămas o singură problemă: moartea. Deşi mulţi au pretins că au rezolvat-o, că au trecut de ea, lăsând-o în urmă. A rămas ea, şi fiecare dimineaţă ca o nouă primăvară, indiferent de anotimp. Totuşi, dacă am privi lucrurile cu atenţie din ce în ce mai mare, s-ar putea să găsim din ce în ce mai multă nemurire, în amănunte, chiar dacă nu o putem găsi pe toată.
Înainte de a pleca în piaţă compar textele din cele două cărţi, de fapt poeme, ale lui Creţia, Norii şi Oglinzile. Prima a apărut în 1979 iar a doua în 1993. Nu numai distanţa în timp dar nici ca idee, nu există legătură între ele. „Norii” fac parte din lumea trupului chiar dacă se reflectă obligatoriu în oglinda ochiului, pe când „Oglinzile” nu au trup. Totuşi cele două lumi par să aibă ceva în comun, poate chiar ceva mai mult, poate totul: una e obiectul şi cealaltă reflectarea lui. Norii sunt trecători şi facultativi, nu te obligă nimeni să-i priveşti. Pot exista şi chiar există, fără tine. Dar te lasă să-i priveşti. Când am cumpărat cele două cărţi de Creţia credeam că e vorba de proză sau eseu dar erau poeme în proză. Romancierii sunt meseriaşi mai modeşti decât poeţii. Pentru că ei nu umblă cu substanţe periculoase, explozive sau otrăvuri concentrate, folosesc substanţe mai diluate. Scriitorii, adică mânuitorii cuvintelor sunt artişti mai umili decât demiurgii imaginilor, formelor, sunetelor. Ei au la îndemână doar ce are orice copil: hârtie şi creion. La fel e cu matematicienii. Mentorul meu în ale entomologiei, Papa Vladimir avea mereu la el cioturi de creioane şi petice de hârtie refolosită (scrisă pe o faţă), pe care-şi nota ideile, uneori în latineşte sau în germană, alături de zarzavaturi şi ce mai era de plătit la stat. Dar au şi scriitorii un avantaj pe care nu-l au artiştii plastici: îşi pot lămuri ideile, fie ele isteţe sau absurde pe câmpiile a sute de pagini de explicaţii înfăşurate în văluri sau dezvelite ca nişte răni, pe ici pe colo. Desigur, cei mai mari poeţi sunt cei necunoscuţi, beţivii şi drogaţii. Ei nu scriu poezii cu cuvinte ci cu propria lor viaţă. În ce mă priveşte, mă mulţumesc cu o bere Tuborg pe stomacul gol şi cu ţigările lungi ale libertăţii de cuhnie. Să trăieşti şi să mori sănătos tun, iată o dorinţă frumoasă.
B2, blocul cel proaspăt vopsit şi cu cornişă nouă de tablă sclipitoare se reflectă în cristalul mesei din cuhnie; nu văd din el decât trei geamuri peste care se suprapun crengile arţarilor „gheară de cocoş”, în spaţiul îngăduitor al clipei. Când cineva vorbeşte de clipă nu înţelege prin ea o secundă ci mai multe minute, poate chiar o oră de calm, în care, ca acum, se reflectă argintul mat al ceasului de mână circular şi al tranzistorului din care izvorăsc melodii pentru care cuvintele sunt doar pretexte pentru ritm. Am petrecut toamne luminoase pe munte sau primăveri curate pe ţărm de mare la marginea deşertului dar aceste peisaje şi clipe nu mi-au ajuns.. Pe perdeaua geamului cuhniei sunt nişte cercuri brodate, cu o virgulă pe centru. Virgula ondulată are două capete sau două cozi. E un animal serpentiform ce ar putea evada din cerc fie prin nord fie prin sud, prin întreruperile cercului. Dar n-o face. Pe caloriferul de sub fereastră am o placă groasă de marmură albă, cu vinişoare cenuşii şi maronii. Îmi place marmura şi-i lustruiesc mereu suprafaţa care reflectă şi ea ceva din afară, cât mai e soare.
- Îmi vine miros de friptură de porc sau mi se pare? Mă interpelează Dana.
- E adevărat.
- Pui şi nişte cartofi pe lângă ea?
- Am şi o Tămâioasă românească dacă vrei un drog.
- Oricum e mai bun decât ce au luat Michael, Elvis şi evreica aia săraca, moartă la 27 de ani, i-am uitat numele.
- Fericirea artificială te fură
- Cea naturală nu?
De fapt îmi sărbătoresc acum, ziua de naştere, 14 septembrie, pentru că e o zi frumoasă, luminoasă şi blajină. Mereu am fost defazat şi solitar. Dacă nu-ţi plac convenienţele îţi cumperi o porţie de libertate cu una de singurătate.
"Fostul prim ministru Tăriceanu e la al patrulea divorţ dar e preferabil cuplului infantil Ponta – Antonescu" aud la radio. Moţul arţarului cel mai înalt e aurit de soare şi în realitate şi în cristalul mesei. Fatam doarme în vizuină, ziua e lungă, interminabilă. Poate că nu trăim decât o singură zi şi o noapte, dilatate la nesfârşit.
În baldachin mă întreb care e diferenţa dintre oglinzi şi geamuri: primele reflectă o singură parte a lumii pe când geamurile pot reflecta ambele feţe şi le lasă în acelaşi timp să treacă unele prin altele.
Seara doar colţul stâng al lui B2 a mai rămas muiat în lumina piersicie a soarelui scăpătat iar umbra din loggia nordică pare tristă, în aşteptarea întunericului. O linişte ciudată, venită din interior, ţine totul împreună. Copacii nu-şi mişcă nici o frunză, nu pare să fi existat vreodată vreo mişcare. Pe cablurile care leagă pe sus cele trei blocuri stau nemişcaţi doi porumbei ca două bibelouri de porţelan. Uneori lipsa oricărui eveniment e cel mai mare eveniment. Dar nu cred că există vreun loc în care să nu se petreacă nimic. Pe orizontul de sud, lumina de un ocru oriental îmi aminteşte de serile vaste şi lente din deşert când cortul meu singuratic se scufunda până la urmă în întuneric împreună cu pietrele şi cu nisipul. O limuzină în marşarier percutează cu un orăcăit grav, pânza tăcerii, partitura batraciană scandalizează somnolenţa cartierului. Pe sticla televizorului văd pentru prima oară un dirijor japonez: e conştient de atotştiinţa viorii străvechi, pentru că schiţează gesturi minime, formale, ca în somn. Totuşi, zbuciumul lin al celor 200 de viori, viole, flaute şi saxofoane nu reuşeşte nici acum, ca în atâtea începuturi de noapte să anihileze corul greierilor Oecanthus. Cântecul lor e încă foarte verde deşi sunt născuţi pentru universul toamnei, dovadă că au culoarea ierburilor uscate. Dacă noi semănăm cu Dumnezeu, poate în altă lume au evoluat nişte antropoide atotştiutoare şi potente, dintre care a provenit El. Concertul devine ciudat: sunetele ascuţite le înjunghie pe la spate pe cele grave, bubuituri imprevizibile cad ca bombele peste armonii inocente şi alte evenimente sonore abia decelabile, lucrează insidios ca spionii, în războiul unei simfonii care se termină neaşteptat şi ilogic. Există oare devorare şi cruzime, zoologie fioroasă şi în lumea fără trup a muzicii? Tot ce poţi inventaria într-un fragment de lume, cum ar fi zoologia sau poezia, luate la întâmplare, se regăseşte oriunde în altă parte, la orice scară.
Duminică. O lumină de o blândeţe crudă, ca în "ziua în care au căzut Turnurile", aruncă lumea acestei dimineţi în gol, cum s-au aruncat nefericiţii aceia; ca o repetiţie a aruncării tuturor fiinţelor şi lucrurilor în golul sortit oricărui plin. Străbătând umbra întunecată a nucilor, o folie metalică cu care e acoperit un geam, sclipeşte ca suprafaţa unui lac într-o junglă. Limpezimea acestei dimineţi liniştite de toamnă are un nume: singurătate. Un pianist din Festivalul Enescu se reflectă odată cu clapele în lacul capacului lustruit.
În piaţă primesc telefon de la Di Ana
- Tu unde eşti acum? O întreb
- La Comarnic. E
- O iau ca pe un compliment, că m-ai sunat.
- Sigur, ţinem aproape!
E cald şi în Capitoliu. Căldura are propriile oglinzi, fiind tot o radiaţie ca şi cea luminoasă. Toate au oglinzile lor. Cum o fi arătând oglinda gravitaţională? Sistemul de reflectări al lumii psihice e alcătuit din cărţi, idei, sentimente colorate pozitiv, negativ, gri..
Luni, 12. sept., în glasvand, B1 îmi proiectează cinci deşerturi şi cinci orizonturi portocalii, obosite. În Capitoliu şi mai ales în kartier nu avem decât blocuri răpănoase, nevopsite de 50 de ani.
Pe când abia părăsisem postul de ranger de parc montan şi mă angajasem la muzeu, dacă scoteam capul pe singurul geam şi priveam în stânga, vedeam cel mai mare castan din parc. Îi spuneam „muntele” dar cu timpul vedeam în el un munte adevărat, iar pe pantele lui abrupte urmăream succesiunea anotimpurilor, florile, frunzele, păsările şi norii.
Azi dimineaţă, pe drum, înainte de a ajunge la Gaura de Vierme a metroului, somnoros fiind, mi-am amintit un vis cu cele două turnuri căzute la 11 septembrie 2011: aveau la ferestre câte un scaun cu paraşută, un fel de catapultă, asta pentru că urmărisem ieri la televizor pe cel care încercase să coboare la nivelul inferior pe o frânghie improvizată dintr-o perdea dar bine’nţeles nu a reuşit şi a căzut în gol (nu înţeleg de unde mi-a venit acest „bine’nţeles” îngrozitor). Probabil că în spatele omului se dezlănţuise iadul, spunea comentatorul. Acest moment al încercării de salvare disperată, dat cu încetinitorul e simbolul alunecării generale în gol. Pe trotuarul cu copaci şi cu tufişuri vine din sens opus o fată frumoasă. Am mai întâlnit-o. Ţine ochii plecaţi până trece de mine. Ştie că e frumoasă şi proaspătă şi că dacă aş fi nebun aş putea fi periculos, deci aplecarea ochilor e o schemă comportamentală corectă: violenţa e doar ascunsă nu şi abolită. Pe trotuarul din faţa muzeului cei care fac reclamă redeschiderii, au pictat cu şablonul cu vopsea, urme de picioare de elefant, care duc la intrare. Fiecare disc are pe latura anterioară alte 5 cercuri mici – degetele. În afară de cele discoidale de elefant, sunt intercalate unele cu gheare; le cunosc bine, sunt de urs: late (de tip plantigrad), ca de om, dar cu gheare ascuţite. Urmele continuă pe treptele de travertin până sub un mare afiş negru, cu doi ochi verzi, de panteră, între care scrie: Muzeul prinde viaţă. O prinde dar nu-i mai dă drumul. Fosta viaţă a mumiilor şi a scheletelor nu mai sperie nici un copil de 4 ani, cum am văzut într-o după amiază unul plimbându-se liniştit printre schelete gigantice. Ştia că e o lume moartă. Ştia ce e moartea, deşi nu avea habar ce e viaţa. Dacă investim tăcutele, inertele şi banalele lucruri din exterior cu ceva numai al nostru, creăm o infinitate de lumi în acelaşi timp. Poate nu o infinitate, dar un multiplu de 7 miliarde tot e.
Singur, în chilia mea de pustnic sau bârlog, cum îmi numesc unii laboratorul, stau cu geamul deschis şi cu un picior pe colţul mesei. E o dimineaţă răcoroasă, am lampa aprinsă şi ascult o melodie romantică în timp ce-mi beau cafeaua privind ferestrele zidite de vizavi. Aleile sinuoase se încolăcesc sub vegetaţia marilor copaci cu crengi ramificate. Frunzele alcătuiesc o stampă ritmată a unei păduri tropicale. Dincolo de bătrânul parc rămas din Codrii Vlăsiei, prin vadul şoselei trec nălucile maşinilor – gânduri fugare, neînţelese, ale oraşului. Rare furnici umane se proiectează pe un petic de lumină de pe zidul Blocului Băncii, cel mai înalt din oraş. Toate alcătuiesc un taleidoscop, un instrument asemănător cu caleidoscopul dar altceva, după cum am aflat din Oglinzile. La ultima şedinţă de Consiliu am desenat în agendă elipse concentrice – ochi de bufniţă, niciodată separaţi, legaţi prin linii de trecere. Luis a făcut o cămilă în maniera origami deşi de obicei şi el desenează ca şi mine şi Alexandru. Nu ne-am vorbit dar acest lucru ciudat ne leagă şi poate nu întâmplător ne potrivim în multe din părerile care pe ceilalţi îi enervează. Oricum, trebuie să încercăm mereu, fiecare în felul lui, să lămurim, pe cât putem, şi să exprimăm, lucrurile. Cum încerc eu să redau diferenţa dintre caleidoscop şi taleidoscop.
Caleidoscopul este un instrument optic realizat din oglinzi – mici piese colorate, care produc imagini simetrice, aşezate într-un tub opac, la capătul opus celui prin care se priveşte. Prin rotirea cilindrului, imaginile se schimbă continuu. Kalos în greacă e frumos iar skopein, a privi. În tubul opac sunt plasate 2-3 oglinzi în unghiuri diedre, de 45 – 60 de grade iar la capătul lui sunt 2 rondele de geam paralele, între care se află cioburi şi pietricele diferit colorate; prin geamul exterior mat, pătrunde din afară lumină difuză. La celălalt capăt o rondelă de carton cu o mică deschidere circulară, permite să urmăreşti imaginile din interiorul tubului. Prin rotire, apar desene complexe, unele de o neasemuită frumuseţe.
"Strecurăm în viaţa ta puţină muzică acum când vara se strecoară în toamnă cu 33 de grade", aud la radio, în timp ce gust din peştele prăjit ieri. Aleg pielea elastică, mirosind a fund de lac iar bolta palatină, recreează amintirile altor peşti mirosind a fund de lac.
Caleidoscopul, al cărui inventator nu se cunoaşte, a apărut în secolul 7 şi a fost reinventat în 1816 în Anglia şi în 1818 în Franţa. Costau o avere, pentru că se foloseau perle şi pietre preţioase. În el, imaginile se tot multiplică până se suprapun. Aceste imagini se folosesc la imprimeuri, tapete, ornamente sau în pictură. Pentru a obţine toate imaginile posibile dintr-un caleidoscop cu 20 de piese, el ar trebui rotit de 10 ori pe minut, timp de 500 de milioane de ani. La un număr mai mare de piese imaginile ar fi mai fine iar numărul lor ar fi practic infinit. Iată o cale de a ajunge la infinit dintr-o joacă de copii.
Taleidoscopul nu se devoalează nici în bătrânele mele dicţionare nici pe internet. Singurul care îl descrie e Creţia, care recunoaşte că nu mai ştie nici el de unde a aflat despre el, poate din vis, amintirea lui fiindu-i lacunară şi îl încadrează „printre mirajele multiforme şi adesea perverse ale oglinzilor”. Aparatul cu oglinzi convexe micşorează şi aranjează simetric micile obiecte, a căror imagine creşte şi se micşorează în flux continuu, pulsatil. Printr-un mecanism care modifică distanţa dintre privitor şi punctul focal al lentilei, se produce o migrare a imaginilor dinspre centru spre periferie şi invers. Aceste imagini necreate nici de Dumnezeu nici de om, ci doar de principiile abstracte, optice şi matematice, se îndepărtează de originea lor consistentă – frânturile de materie, lipsite de înţeles. E un cosmos amănunţit, armonios, ce urmează o ordine geometrică de corespondenţe interne dar indiferent la senzaţiile organice ale trupului nostru opac. Nu e uşor să înţelegi acest taleidoscop înstrăinat de originea concretă a oricărui punct de pornire, interior sau exterior, spune Creţia.
În lumea mea ( a pipăitului, a olfacţiei, a oboselii şi odihnei), în procesul deglutiţiei, mi-a rămas un os de peşte în gât dar eu nu mă sperii niciodată de asta. Neavând pâine încerc să-l antrenez cu roşie, cu ardei gras dar nu reuşesc decât cu brânză de capră. Nu ne dăm seama, dar viaţa e ceva periculos pentru ea însăşi, în fiecare clipă. Pentru cei morţi în accidente de deglutiţie nu există paraşute, cum n-au existat pentru cei căzuţi din turnuri. Decât poate în vis. Brânza de capră mi-a adus-o Elis de la Sinay şi uite aşa îmi zboară gândul la turma de capre de pe crestele munţilor Atlas, păstorite de un cioban berber, care scotea sunete guturale ca şi ciobanii din Carpaţi.
Constat uimit că larva a evadat de pe masa de laborator O bătaie în uşa laboratorului este urmată de întrebarea:
- Primiţi cu colindul? E Van, sosit neanunţat ca de obicei, de la ţărmul Mării Negre să-şi rezolve o daravelă pentru doctorat.
- Secretara de la facultate e Triunghiul Bermudelor, Piază Rea, Vrăjitoare, Mumă a Pădurii! Îmi rătăceşte actele pentru a treia oară!
- Ce să-ţi fac Făt Frumos? N-ai aruncat şi tu pieptenele sau oglinda?
- N-am piepten! De când chelesc mă pieptăn cu peria iar în oglindă nu mă uit, ca să nu mă sperii.
- În birocraţie trebuie să fii buldog. Îi fac o cafea tare?.
- Maître, dacă-mi dai voie, trag o pipă şi fug la secretariat cu semnătura Şefului Mur. Discutăm despre ale noastre când mă întorc.
- Despre ale noastre, că despre ale altora e bârfă.
Larva lipseşte din borcan. Întorc cotorul de ardei să văd dacă nu e moartă şi nemişcată, dar nu este. Cred că a şters-o noaptea, când am lăsat geamul deschis. S-a căţărat pe peretele borcanului, a ridicat capacul de hârtie şi a ieşit pe geam. Nu ştiu dacă să mă întristez sau să mă bucur. Indiferent de deznodământ, libertatea oferă şansa unei speranţe, oricât de absurdă.
Suntem convocaţi la o şedinţă în holul mare de la intrare, peste 15 minute. E prima întrunire în plen după 2 ani şi opt luni de când muzeul e închis pentru renovare. Mă precipit în jos, pe columela scării interioare, pe lângă unul dintre crocodilii care n-au mai încăput în depozitele improvizate şi ajung în holul dominat de scheletul de mastodont, proaspăt grafitat. Cine ştie cum şi-au făcut aceste fiinţe ieşirea din scenă. Deşi îmi iubesc meseria şi văd muzeul ca pe un sanctuar al strămoşilor, „osuarul” mi-a dat mereu o stare nelămurită în toţi aceşti ani: e ceva între ura împotriva timpului şi şi ura de mine însumi, ca şi când şi eu aş fi vinovat de dispariţia tuturor.
La întoarcere citesc în gazetă ceva de Mircea Ivănescu, Falsă evanescenţă, despre dispariţie şi singurătate: dispar tot felul de lucruri în jurul nostru – şi sentimente / şi fiinţe – şi noi stăm la mijloc şi ne uităm / cum pier şi lasă goluri, şi cum golurile se umplu / ca nişte sticle, cu amintiri care iau forma acestor goluri / adică a acestor sentimente pierdute (sau numai aparenţa / a acelor fiinţe care au pierit – pentru că o fiinţă / nu se face din nou din amintiri - ) noi cei care stăm / la mijloc rămânem mereu singuri. / Numai că amintirile – ni se pare nouă – ne fac / să uităm cât de singuri, şi încă mai singuri rămânem ” .
