ceva ce s-ar putea numi Chipul din geam
AUGUST
Prin geamul laboratorului de sub streaşină privesc în curtea interioară a Muzeului Antipa, câteva limuzine parcate pe alei. În geamurile lor se perindă licăriri de lumină, sclipiri subţiri, ca urmele lăsate de un pix care nu vrea să scrie şi îl încerci pe hârtie – sunt maşinile care trec prin Piaţa Gloriei, invizibilă din unghiul meu de vedere. E altă lume acolo: una în plină mişcare sub soarele Capitoliului cum îi zic eu Capitalei. Ce mă costă să-i zic aşa, atâta timp cât nimeni sau aproape nimeni nu ştie că exist şi eu şi nu-i pasă de mine ? Sunt un lucru anonim, o suprafaţă peste ceva, ca orice formă scoasă la lumină de zorii care mă scot şi pe mine ca pe un sobol din galeriile metroului de Berceni. Bănuiam demult că sub aparenţa poate intenţionat banală, sub penele ei de ciocârlie pulsează zboruri, mecanisme şi vibraţii ale unei geometrii invizibile. Înainte de Staţia Gloriei, în metrou, la Staţia Romană , un scriitor îşi face următoarea reclamă: „unele cărţi se citesc, altele se trăiesc”. După cum unele vieţi se trăiesc, altele se contemplă. Mi s-a părut interesant ca un scriitor din America Latină să fie popularizată subteran, în lumină artificială, aici, într-o insula latină atât de îndepărtată, înconjurată de o mare slavă.
Dacă totul se petrece dedesubt şi între lucruri, noi unde suntem? Isteria mediatică românească în a populariza extremele - insignifiantul şi infinitul - ne face să pendulăm absurd între ele şi să pierdem ce avem mai preţios: lumea mijlocie, singura care contează şi unde am avea o şansă de a fi fericiţi.
Locuitor al unui cartier de blocuri cu mii de ferestre rectangulare, mărginite de muchii - rătăcesc prin geometriile lui rigide, fără scop sau cu scopuri neînsemnate. Gândurile astea de om nepractic mă însoţesc în drumul spre acasă, unde uneori le mai şi notez neştiind dacă m-aş bucura să dea peste ele vreodată, o bunicuţă, la o tarabă cu cărţi prăfuite. Sau poate da? Nu e şi ea om? Cumpăr cărţi vechi de la o astfel de tarabă aflată la ieşirea din metrou, deşi nu mai am unde le pune în biblioteca mea prăfuită ca un anticariat de cartier. După conţinutul acestor anticariate volante, toate par să fi fost bibliotecile unor familii dispărute sau poate doar pitite într-o cută a spaţiului.
Iată-mă deci acasă, întins pe divan, răsfoind gazeta, în apartamentul meu din blocul turn de 10 etaje - A 1 şi privind cum se reflectă în geamul uşii de la balcon, cartierul, muşcatele şi pisica. Am în faţa ochilor de ani de zile aceste reflectări dar modul meu de a le privi s-a schimbat în timp. Am un pat mare şi comod din care îmi arunc ochii pe televizorul suspendat sub tavan, la ideea Danei, ca să putem trece pe sub el spre balcon şi să ne rămână mai mult spaţiu în Kameradormitor; mă amuz să ortografiez aşa, legat, în stil nemţesc, deşi cunosc puţină germană. Cochetez cu mai multă plăcere cu ceea ce nu ştiu, decât cu ceea ce am tupeul să cred că ştiu. Vorba ceea, ştiu că nu ştiu, dar în marele loc gol oferit cu generozitate de ignoranţă se poate desfăşura în tihnă lumina zilelor de vară, lungi cât două de iarnă. Pentru că vara, după ce-mi prestez cele 8 ore ca muzeograf la „Antipa” şi vin acasă, încep o nouă zi, dintr-o nouă viaţă ca şi când aş trăi două vieţi. În vara încinsă din câmpie port veşminte sumare, ca aborigenii sau umblu gol ca maimuţele şi deşi habar nu am ce e în mintea femeilor când se sulemenesc în oglindă, eu când mă bărbieresc, am nostalgia blănii, a marii fourrure pierdute pe potecile junglei. Poate şi femeile au nostalgia junglei când preferă masculii păroşi. Un actor francez păros, partenerul Marinei Vlady în Climate, a fost distribuit în rol de seducător de toţi regizorii, mai ales pentru părul şi aspectul lui de maimuţă. Toate actriţele partenere păreau lovite de incontinenţă în faţa „animalului”. Odată, când m-am supărat rău pe vecinii de deasupra care puneau muzică tare noaptea am crezut că-i jignesc numindu-i Pitecantropi dar pe ei ia distrat şi i-am auzit altă dată prin tavan cum se apelau unii pe alţii cu termenul Pitecantropule! La muzeu am remarcat uneori chicotelile gospodinelor în faţa sexului minuscul al marelui mascul de gorilă. Poate nu ne tragem din maimuţă dar că am fost în trecut nişte animale acoperite complet cu păr e demonstrat de un element minor: aşa zisa „piele de găină” ce se formează şi pe cea mai netedă epidermă în caz de frig sau frică; e produsă de acţiunea micilor muşchi ridicători ai firelor de păr care ne înfoiau odată blana pentru a acumula căldură. Părul nostru n-a dispărut fără să lase urme şi cine ştie câtă animalitate zace ascunsă în caracterul nostru? Poate chiar toată!
În afară de lungimea zilei, vara îmi plac zilele ploioase. Azi noapte a plouat şi dimineaţa erau bălţi pe drum.
6 august Sâmbătă. Încep să simt că scap de mâzga somnului ca de o moluscă abia după ce gheruţele acidulate ale Tuborgului (genuine quality de luxe), îmi gâdilă plăcut maţele iar burghiul unei raze fierbinţi, îmi dă o gaură cuantică în creştet. Începe o nouă dimineaţă în Capitoliu. Sunt bine dispus şi nu mă las intimidat de sâsâiala de şarpe veninos a pisicii Fatam care nu ştie să răspundă decât în felul ăsta ingrat şi nejustificat la smotoceala mea de alint. Bine că e sănătoasă şi nu a avut niciodată diaree în cei 13 ani pe care-i împlineşte azi, 6 august. Deşi e maidaneză ea nu ştie, se crede şefă de trib sau regină. Nu mă las oprimat nici că radioul din cuhnie s-a stricat şi că bricheta nouă s-a dezmembrat la prima atingere: i-a căzut tinicheaua, inelul de plastic şi furchiţa de tablă şi trebuie s-o arunc. Cumpăr brichete ieftine pentru că sunt plate şi intră în pachetul de ţigări. Nu mă indispune nici că mi-a rămas doar o bere de aseară. Doar e weekend şi am piaţa aproape.
- Plec la Piaţă ! Vii cu mine să te tratez cu mititei? O întreb pe Fatam care mă loveşte cu laba peste călcâi în semn de protest la o astfel de invitaţie care se face numai câinilor. Umblu prin piaţă printre cartofi, morcovi şi salate, amintindu-mi fără nici o legătură mica istorie a mâzgălelilor personale, altele decât cele ştiinţifice: un volum de versuri intitulat Lacrima în Râu pe care l-am pierdut dar pentru că îmi aminteam mereu câte ceva din el l-am supranumit Poemele Pierdute, jurnalul secret din Caietul Gri, jurnalele din expediţiile mele zoologice. Totuşi, de când cu aşa zisul roman, de fapt un jurnal de vacanţă ţinut la Sinay (Sinaia), scris acum doi ani, ceva s-a schimbat. Sau poate că eu m-am schimbat şi notez altfel pentru că văd şi simt altfel. Plecând atunci la Sinay cu Matizul şi instalându-mă în clipele liniştite şi cu multă bere Tuborg în verandă, m-au năpădit visele şi amintirile şi am realizat că la fiecare plecare, ieşind către alt cerc, cel părăsit nu rămâne în spate sau în trecut de unul singur ci devine partener de călătorie, reflectându-se mereu în prezent şi nepărăsindu-l niciodată. De atunci, de la Sinay , fără să-mi dau seama, am început să notez un fel de reportaj al vieţii mele exterioare şi interioare, de pe drum, din cărţi, dialoguri din piaţă, fraze din prospecte şi bancuri. A devenit metoda mea de a călători printre lucruri şi întâmplări, methodos în greacă însemnând călătorie. Călătoresc şi când stau, rotind caleidoscopul lumii, de plăcere.
M-am întors de la piaţă unde un puşti s-a adresat urât unei doamne
- Hai ieşi!i-a zis şi a împins cu piciorul uşa batantă.
- Bă copile! Vorbeşte frumos că nu suntem în junglă! Ai înţeles?
- Nu! îmi răspunde privindu-mă obraznic.
- Atunci eşti prost!
Nu are rost să mă indispun. Mai bine mă gândesc la ceva frumos. De exemplu la Catalogul mişcărilor mele zilnice de Radu Petrescu, un tip paradoxal: veşnic flămând (cred că scria pe vremea foametei), bucurându-se să primească de la gazdă o bucată de carne sau o ciorbă, traduce opere capitale din latină şi germană şi visează să realizeze o literatură magnifică. Cred că a reuşit. Când notează minuţios umilele, „mizerabilele” feţe ale proximităţii nu ştiu dacă o face deliberat sau din intuiţia că totul e important, că minusculul e lipit de gigantic şi că o mică neatenţie poate produce o explozii universale. Umilinţă şi orgoliu, nimicnicie şi grandoare, neputinţă de a renunţa la fumat (care se pare că i-a fost fatală), textul lui e o oglindă a lumii: material şi reflectat, rău şi bine, împreună. Nu ştiu cât de „mare” este dar e adevărat şi poetic. În acest jurnal sau în Ocheanul întors, apare la un moment dat o răbufnire sinucigaşă: spune, fără nici un simptom prealabil, ceva de genul „m-aş fi sinucis pe loc, dacă aş fi avut un pistol”. Oare nu avem dreptul la astfel răbufniri dacă şi în Cosmos există explozii, găuri negre, praf, vânt şi uragane, ca pe Pământ? Citindu-l şi fiind de fapt tatăl unui bun coleg, îmi ziceam că dacă ar mai fi trăit, l-aş fi rugat să-mi lămurească unele lucruri dar mi-am dat seama că în scrisul lui se află mai mult decât mi-ar fi putut spune. Scriitori nu ştiu ce spun când scriu. Orice exactitate e falsă şi totul se colorează în funcţie de ce înţelege fiecare cititor.
Am pus compotul la încălzit, am udat florile din loggia sudică (balconul care nu depăşeşte profilul zidului) şi am lăsat-o pe Fatam să se cuibărească în nişa cu haine şi să-mi umple de păr lenjeria. I-o fi plăcând mirosul meu animalic, deşi nu duhnesc decât a tutun? Simte specificul meu în rufele spălate şi trecute prin 2 - 3 limpeziri? Pilaful şi şniţelul de pui cumpărate din piaţă au fost delicioase. Dar cam scumpe. Ar trebui să învăţ să gătesc pentru că Dana nu mai are chef de bucătărie. Totuşi nu cred că voi reuşi să gătesc ceva atât de bun oricât m-aş strădui. Nu bunăvoinţa, ci reţeta şi rutina contează. Dar o reţetă poate avea un aspect îngrijorător: înseamnă că altcineva ştie totul înaintea ta, mai bine ca tine şi are avantajul rutinei, al repetiţiei. Ce şansă de originalitate îţi mai rămâne, în orice ai face?
Văzut din aer, cartierul de pe deal pare un joc de cuburi în care aş putea fi o figură ştiută de cel care a compus-o - dar pe care eu nu o ştiu. Aş putea fi de exemplu un animal exotic, o Pasăre a Paradisului sau o furnică într-un muşuroi. Cine vine din centru spre al nostru Kartier, trebuie să urce dealul Văcarilor, pe lângă fosta închisoare, fostă biserică, fostă pădure, care, pe când exista, era o pată verde, cu contururi ondulate sub nori şi sub volutele păsărilor. Acum, pe aici nu zăreşti decât calupuri de beton aşezate pe latura lungă sau în picioare. Printre blocuri există tăpşane şi vegetaţie, dar domină geometria rectangulară a pereţilor şi a ferestrelor. Totuşi, în interiorul „cutiilor din cutii” viaţa şi gândurile oamenilor, modifică ordinea inginerească din nou, în labirinturi sinuoase. Libertatea există numai înainte şi după geometrie? Am urât constrângerile şi pe călăii care aplică pedepse ca în povestirea lui Kafka cu condamnatul întins pe o scândură, căruia o maşinărie îi gravează din ce în ce mai profund, prin treceri repetate, cu nişte cuţite în carne, cuvintele „Să trăiţi domnule şef!”.
Când am călătorit şi eu în sfârşit prin sudul Europei, după ce mi-au luat-o înainte ca de obicei, şi ultimii tupeişti, am văzut tot blocuri şi m-am îngrozit. Cum de au produs circumvoluţiunile noastre sinuoase, locuinţe geometrice şi nu cuiburi cu fân, vizuini sau case transparente la ţărmul oceanului? Locuiesc pe un palier cu 4 apartamente, fără alt spaţiu între ele decât holul sau gangul. Gang în germană înseamnă mers, umblet, tub - adică hol. Între cele două camere e gangul dintre dormitor, sufragerie şi o bucătărie căreia îi spun cuhnie pentru a-mi aminti de un sat din Banat unde am fost profesor de biologie câteva luni. Ei spuneau de fapt bucătăriei cuină, cuvânt de origine salvă care mie îmi sună a portugheză. Viaţa mi-o petrec mai mult în Kameradormitor, pentru că în Sufrageriabibliotekă, nu intru decât să caut cărţi sau să îmi primesc rarii musafiri. În dormitor am un pat de lemn de 2 / 2, o vechitură vieneză de acum 100 de ani, pe care-l numesc divan sau baldachin deşi nu are „coviltir”. Baldachinul, conform dicţionarului nu este patul ci doar „acoperământul din stofe scumpe, fixat deasupra tronului, patului, amvonului, catafalcului (?!) care, în Orient, îi proteja pe cei care dormeau, de insecte, şobolani, viermi (!) ce se adăposteau în acoperişurile de paie”. Peretele dinspre nord al dormitorului ascunde o nişă mare, acoperită cu lemn de nuc, unde ţinem hainele şi unde Fatamei îi place să-şi facă culcuşul când o apucă „mânza”, adică mofturile. Pe doi pereţi sunt tablourile făcute de Dana iar pe cel sudic se află uşa spre balcon. Aici e locul cel mai luminos şi mai important din cameră, pentru că pe aici pătrund tiptil zorii, aici luceşte jarul amurgurilor, de aici vine aerul, căldura sau frigul. În balcon îi place şi Fatamei să-şi petreacă ziua în timpul verii iar când era mică se căţăra pe perdeaua pusă special pentru ea, ca să nu cadă de la etajul 5. Balconului îi zic loggia, pentru a-mi aminti de „însorita Italie” pentru că, indolent şi tabietos cum sunt, fără stofă de turist infatigabil, călătoresc mai mult prin dicţionare, albume şi atlase. Când stau în capul oaselor pe divan şi citesc sau mă uit la televizor, privesc în geamul uşii de la balcon cartierul şi cerul cu meteorologia lui. Sunt meteo sensibil ca orice fiinţă şi lucru, căci din meteorologia întâmplărilor ne tragem cu toţii.
Viaţa mea nu diferă mult de a unei furnici dintr-un muşuroi: are o parte subterană în metrou şi una de suprafaţă, pe drumul către Muzeu. În fiecare dimineaţă plec pe jos, pe acelaşi trotuar, merg 8 staţii pe sub pământ, apoi la întoarcere: cumpărături, gătit în cuhnie, somn şi da capo. Dana, de când e atinsă de depresie nu mai face nimic.
Aşa par lucrurile văzute de sus, realitatea e mai întortocheată şi după cum afirmă fizicienii, totul e încolăcit în el însuşi la infinit. Acolo, în spiralele infinite ale anonimatului poţi găsi portiţe spre libertate oriunde şi oricând. Geamului uşii balconului eu îi spun glasvand deşi nu e decât un geam, mai gros şi mai transparent, cumpărat odată cu uşa şi cu patul de la demolări, dintr-o vilă cu stucaturi. Nu cred că e din sticlă de Jena deşi nu e exclus să aibă vreo marcă sub rama de lemn. Nemţescul Glas îmi sună mai bine decât sticlă. Ea sticleşte, adică reflectă şi respinge dar Glas trimite la gheaţă, gheţari, banchize, ierni polare. Wand, e perete, dar pentru mine înseamnă Peretele Vestic al Pietrei Craiului (Westwand) la poalele căruia strămoşii meu erau proprietari ai munţilor Tămaşul Mare şi Tămaşul Mic. Porecla stră stră bunicii era Tămăşoaia. Westwand i-a zis peretelui vestic sasul Deubel. Îmi place să cred că în spaţiul amintirii multora dintre noi, se înalţă pereţi de piatră cu creste în nori, copaci şi cuvinte plutind ca acvilele peste prăpăstii. Deubel avea o mezelărie în centrul Braşovului. Probabil de la mezel s-a îmbolnăvit de stomac iar medicul i-a recomandat viaţă în aer liber şi tratamente naturiste. S-a apucat de căţărat pe Piatra Craiului şi a lăsat urme în istoria locală. Colecţionar de insecte, în 1910 a publicat un articol despre coleoptere în cartea „Cercetări despre zoografia Carpaţilor”. Există o specie de fluture, care-i poartă numele. Amator de cârnaţi şi entomologie sunt şi eu dar mie nu-mi poartă numele nici un fluture. În Ghidul Braşovului din 1886 există următoarea menţiune: Cine se interesează pentru gândaci să se prezinte în magazinul fabricantului de mezeluri Friedrich Deubel din clădirea Teatrului. Dacă i-aş spune glasvandului Südwand ?
Ca biolog de teren, vara fac expediţii „la noi acasă” şi în ultimii ani am ajuns şi prin deşert, totuşi, timpul petrecut în oraş e mult mai lung decât am crezut când mi-am ales meseria. Aşa că vara şi toamna ţin uşa de la balcon deschisă ca să privesc cum se reflectă în glasvand partea însorită sau înnorată a cerului. Suprafeţele vitroase mi-au atras atenţia la Sinay , unde am petrecut câteva veri lângă terasa La marmote, cu pereţi de sticlă în care se oglindea muntele ca într-un lac îngheţat pe verticală. Amintindu-mi de verile de la Sinay am descoperit că de aceste amintiri era lipită una mai veche, din aceeaşi categorie: oraşul reflectat în geamurile tramvaiului 24 în care priveam două oraşe: unul de piatră, unul din sclipiri, unul static, unul alergând în schimbări bruşte şi teatrale. Cel din glasvand era luminos, impalpabil, lipsit de grija materialităţii lui, o lume liberă, ca în mintea poeţilor.
