vineri, 11 februarie 2011

FLACĂRA DIN APĂ

       FLACĂRA CARE ARDE ÎN APĂ

           ( Din ce s-a născut scheletul)

    Că flacăra vieţii arde în apă, nu e un joc de cuvinte. Animalele acvatice ard în oxigen ca şi noi, cele terestre. Ardem hrana, pentru energie. Cândva, demult, hrănirea şi respiraţia erau prinse într-o apropiere intimă. Şi azi mai există fiinţe vermiforme, primitive, care respiră cu intestinul, numindu-se de ceea, enteropneuste (enteron: intestin, pneuo: a respira). Ascidiile, cum am arătat, folosesc pentru respiraţie o parte din faringe. Pe mine mă fascinează însă drumul corzii dorsale inventat de larvele de ascidie şi care continuă în nişte „peştişori” translucizi, ascuţiţi la ambele capete, numiţi amfiocşi (din gr. amphi: dublu, oxis: ascuţit). Reprezentantul lor este Branchiostoma lanceolatum , un animal în formă de lance, cu branhii la gură. De fapt sunt doar nişte tentacule bucale subţiri şi dese, numite cirri, care servesc la filtrarea particulelor alimentare.
Coarda dorsală a amfioxului îşi are originea în foiţa embrionară internă, endodermul şi arată ca o baghetă longitudinală, alcătuită dintr-o serie de discuri turtite, aranjate ca monezile în fişic, o astfel de structură asigurând elasticitatea. Ea este învelită în câteva teci: una elastică, alta din fibre circulare- teaca notocordului şi alta din fibre longitudinale - teaca scheletogenă! Dar ce spun?! Am ajuns unde voiam: la elementul care „naşte” scheletul.
Primul născut al tecii scheletogene este canalul neural: adică, două lame laterale ale tecii, cresc în sus şi se unesc peste tubul neural în chip de început de coloană vertebrală. Când muşchii laterali împing coarda şi o deformează, în repaus, ea revine la forma iniţială. Acesta este mecanismul bătăii din coadă.
Pornind cândva, pe drumul oaselor, am vrut să urmăresc doar acest drum. Dar am întâlnit la micuţii amfiocşi atât de multe schiţe ale viitoarelor vertebrate încât nu rezist tentaţiei de a enumera câteva.
Tubul nervos are o  mică dilatare în partea anterioară, numită veziculă frontală care este de fapt începutul  creierului. Marele zeu, creierul, n-a fost la început decât o mică dilatare. Deasupra veziculei, la nivelul pielii se află o gropiţă cu rol olfactiv: viitorul nas. Alte începuturi sunt celulele din vezicula frontală care percep impresii luminoase, nervii rahidieni care se desprind din măduvă şi aparatul excretor care are 90 de tuburi aranjate în buchete ce amintesc rinichiul.
Acum să încercăm să mergem puţin mai departe. După anatomişti, din ascidii se trag amfiocşii iar din ei vertebratele. Vine însă biochimia moleculară şi spune că ascidiile sunt mai apropiate de vertebrate decât amfiocşii, că probabil, fiecare dintre aceste două grupuri au fost mai complicate  dar s-au simplificat, aspectul lor actual fiind unul derivat. Iată-mă obligat să reiau o afirmaţie din textul despre ascidii: nimic din ceea ce se lasă văzut nu este ceea ce pare.
 Amfiocşii prezenţi pe plajele submarine litorale din zone temperate şi calde, în Asia sunt recoltaţi ca hrană pentru animalele domestice şi pentru om. În dreptul Taiwan ului se pescuiesc 33 de tone anual iar în Marea Mânecii, în dreptul insulei Helgoland se găsesc 300 indivizi pe metru pătrat. În Marea Neagră, la Odessa şi Sevastopol se găseşte Branchiostoma lanceolatum dar în apele româneşti nu.

Că sunt directe sau derivate, impun respect. Nu or fi ei peşti adevăraţi dar au o musculatură grupată în blocuri ca la peşti iar tegumentul are o cută dorsală care generează înotătoarea dorsală şi codală şi merge pe dedesubt, formând înotătoarea ventrală. Nu au craniu şi fălci, nu au inimă şi respiră simplu prin tegument dar posedă cel mai important element pentru viitoarele vertebrate: teaca scheletogenă ce înveleşte coarda dorsală şi din care se va naşte coloana vertebrală.