Joc de cuvinte

JOC DE DOI

                    Unu nu se poate zări pe sine. Dacă sunt doi, unul îl vede pe altul dar nici unuia nu-i  trece prin cap că  unul e oglinda celuilalt. Trei îi vede pe cei doi şi nu e exclus să observe că dacă ei seamănă, ar putea arăta şi el, la fel. Pentru patru pare evident că el trebuie să semene tuturor celorlalţi din această mică mulţime,m pentru simplul motiv că altfel nu i-ar fi putut percepe. Pe măsură ce numărul creşte, creşte şi convingerea fiecăruia că sunt asemănători, poate chiar identici, la concluzia asta ajungând chiar şi vechiul unu.

                    Dar ei mai înţeleg ceva: că sunt împreună, în acelaşi cerc al asemănării. Dacă vor să afle şi mai mult, anume de ce sunt în acelaşi cerc, trebuie să caute explicaţia în alt cerc şi nu atât în cel mai apropiat, cât mai bine în al treilea, al patrulea sau şi mai bine, în alt cerc de cercuri. Prin multiplicare şi distanţare, jocul şi rolul fiecăruia au şanse să se explice. De aceea sunt necesare călătoriile.

                    Pitagora a fost primul călător care a făcut drumul de la forme la numere. De aici şi până la magia numerelor mari, astronomice, de unde lumea pare atât de interesantă, a fost drum lung.

                     Am mai scris nişte rânduri despre „nişte numere” deşi sunt socotitor slab. Nu ştiu de unde-mi vin aceste gânduri aritmetice deşi fără numere e limpede că nu poţi trăi. Mi se pare de exemplu, că între unu şi doi e totuşi cea mai mare prăpastie deşi sunt cele mai apropiate. Ştiu foarte bine că nu e treaba mea să stabilesc asta, că există ştiinţe şi cercetători ai cifrelor şi geometriilor, ai câmpurilor încolăcite Calabi Yau, ai găurilor negre care nu sunt chiar de tot negre, ai speranţei că totul poate renaşte din holocaustul singularităţii. Ca naturalist sunt în continuare uimit de cele două jumătăţi ale sexului. Jocul de doi al năsăudeanului cu pene de păun şi al fetei cu fustă rotată mă fascinează aşa cum  îi fascinează pe fizicieni particulele super simetrice.

                     De multe ori „văd” cerul, marea, orizontul, munţii, oamenii,  ca pe nişte cifre datoare cifrei unice din care se trag. Acest fenomen sau mai bine zis sentiment, în cercul căruia sunt prins în mod inexplicabil e atât de sincer, de real şi de emoţionant încât nu mă pot abţine să nu-l notez şi eu.

          „UN FULG”

            Cu capul dat pe spate

            Şi ochii larg deschişi

             Mă miruia neantul

            Pe gene-n fulgii ninşi.

 Este titlul şi primul catren din cele câteva pagini de catrene dedicate unui fulg, în caietul de 100 de file de „poet asumat” cu seriozitatea candorii, în prima clasă de liceu.

  Mi se părea că de acolo, din infinitul albastru, ascuns acum, coboară un infinit de lumi albe, curate şi consternant de pieritoare, până şi în blânda căldură a chipului meu. Mi se părea că în clipele acelea mi se dezvăluie misterul suprem al Universului.

   Acum, după atâţia ani în unghiul de fugă al cărora au dispărut toate, aş putea adăuga un catren care să ţină loc şi de conţinut şi de final, unei pierderi intime:

   Pierdut a fost poemul

                     Copilul şi caietul

               Dar a rămas neantul

                    Destinul şi poetul.

            ORIZONTUL CULINAR

            Sunt multe orizonturi pe lume. Fiecare secundă şi fiecare grăunte de nisip, sunt învelite în scutecele unor orizonturi ocrotitoare. Dar am auzit o formulare inedită: orizontul culinar, pe care ar trebui să ni-l lărgim, pentru că civilizaţia ne-a îngustat mult acest orizont,  devenit de o monotonie periculoasă pentru sănătate. Suntem nişte alintaţi şi nişte victime ai comodităţii. Unde e foamea sănătoasă, animalică, ce ne făcea să mâncăm orice e comestibil?

            Dacă ne-ar fi foarte foame, am mânca furnici, raci, ouă de şarpe, abductori de stridii, masticatori de bursuc, creieri de greieri, termite prăjite şi scorpioni vii, am ronţăi ultima firimitură de carne şi am suge măduva oaselor lungi şi patrate, am linge grăsimea de pe păsări fezandate, am fi nişte canibali nonşalanţi şi bine dispuşi pe această planetă a devorării. Darwin a descoperit selecţia naturală nu pentru că ar nu era bun creştin ci pentru că nu a putut înţelege cruzimea celui ce făcut totul aşa: a lăsat sfâşierea reciprocă ca mod de trai, suferinţa atroce şi nedreptatea absolută, la îndemâna banalului şi a indiferenţei.

            Dar nouă nu ne e foarte foame; de aceea mâncăm monoton şi asta nu e bine pentru sănătate. Ne-am detaşat un pic de ferocitate şi în acest mic răgaz neprogramat şi nescontat în nici un plan, am şi comis păcatul monotoniei. Aceasta se pedepseşte cu boli nimicitoare. Iată de ce, e necesar să ne diversificăm rapid orizontul culinar, să ne recăpătăm ferocitatea naturală până nu e prea târziu sau vom pieri în flăcările iadului monotoniei.  

               CRABUL ŞI OCHIUL LUI SHIVA

                ( tenorului şi bas -  bariton ului)

              Când începi să te contrazici e ca şi când ai începe să chiuretezi o pată moale de pe coaja mărului. Nu ştii cât de mare va fi craterul de sub ea dar nu te poţi opri până nu cureţi stricăciunea. Totuşi am observat acest morb al auto negării şi la case mai mari, cum e Cioran, care se contrazice pe aceeaşi pagină, dar în mod ciudat, după lectură, mărul rămâne intact. Mă voi contrazice şi eu, cu oarecare împăcare dată de această viziune a unităţii contrariilor..scrise.

                E vorba de nişte rânduri răutăcioase, despre tenorii cu voci de soprane de coloratură (în „Vocile Inorogului”), unde sugeram că aş fi predispus pentru comparaţie, chiar şi  la o apologie a baritonilor şi başilor virili. Asta până am făcut cunoştinţă cu bas – baritonul german Thomas Quasthoff, pe care l-am aplaudat şi eu din fotoliu, la televizor, în câteva concerte. Pentru că oamenii ăştia de la mezzo au totuşi prostul obicei de a nu scrie citeţ numele autorilor şi interpreţilor, nu i-am putut descifra decât numele mic şi am căutat în Wikipedia. Acolo e caracterizat drept „ one of the finest singers of his generation”.  

                Am o problemă cu cuvintele englezeşti, mai ales cu cele asemănătoare în română, aşa că am căutat în dicţionarul englez / român al Academiei, (generos în familii de cuvinte), sensurile lui „fine”. Nu ştiu dacă am mai spus-o dar dacă n-am spus repet, vorba bancului, am această dambla, încă din copilărie, de a scormoni prin cuibarele dicţionarelor după cuvinte, ca după ouă de păsări exotice. Exotismul sau chiar poezia, am găsit-o în sensurile secundare, numerotate de la 1 la n. În acest caz, în care mă derutează în plus  şi regionalismul nostru de „fain”, am găsit în engleză nu mai puţin de 12 sensuri, care mai de care mai interesante şi aş vrea să redau câteva, pentru felul în care se ajunge la capătul drumului: 1. fin, pur, curat, 2. subtil, rafinat, 3. frumos, chipeş, înalt, nobil, 4. strălucitor, dichisit, fercheş, 5. afectat, 6. viclean, 7. capabil, excelent, minunat…10. fin, mărunt, mic, 11. amendă, compromis, rezumat, 12. sfârşit. După cum se observă, cercul înţelesului a făcut o rotaţie completă, încă odată justificatoare pentru situaţia mea.

                 Când l-am văzut prima dată pe Thomas era aşezat şi cânta cu o gură cât o şură, cu o forţă teutonică şi un lirism italic. Avea un cap frumos, masculin, ca al lui Roger Moor dar cu ochi blânzi  şi zâmbet cald, lipsit de trufia maliţioasă a „Sfântului”. Nu avea de ce să fie încrezut, deşi vocea l-ar fi îndreptăţit, pentru că era pitic. Avea acea stranie comprimare proporţionată a corpului dar capul s-ar fi potrivit unui bărbat de 1.80. Mâinile, cu palme cu tot, nu erau mai lungi decât un femur iar din mânecile fracului, ieşeau câte trei degete albe, cu aceeaşi mişcare şi acelaşi aspect ca al cleştilor de crab. Un crab muzical. În Wiki  scrie că mama lui a luat thalidomidă, un antivomitiv, în perioada sarcinii, care produce malformaţii la făt, cum ar fi palme crescute direct din umăr, ca nişte înotătoare, sau absenţa unui plămân.

                   După ce m-am delectat câteva seri cu concertul lu Thomas Quasthoff, după ce am râs cu lacrimi de giumbuşlucurile vocale susţinute dârz, cu o exemplară bucurie de viaţă şi admirabil orgoliu bărbătesc de a-ţi înfrunta destinul, regretând că nu pot să-i strâng una din mânuţele lui cu trei degete (dacă are mai multe îmi cer scuze), m-au apucat remuşcările despre ceea ce am gândit şi am făcut imprudenţa să mai şi scriu, despre tenorul pe care-l numeam impardonabil „castrat” care derapează pe cercul normalităţii.

                  Am mers poate prea departe când i-am considerat pe managerii mezzo, de o suficienţă ridicolă iar pe ascultători, perverşi, că înghit aşa ceva fără să protesteze. Am intrat astfel în poiana unei mici obsesii, unde am fost chiar bântuit de un modest joc de cuvinte sub formă de poem pe care aş cere permisiunea să-mi fie îngăduit să-l transcriu prozaic.

                   „Întind capcane binevoitoare diformităţilor, malformaţiilor incongruente. Nu îmi fac greaţă şi nu le urăsc, cum nu poţi urî libertatea de fi puţin altfel, doar puţin aplecat pe o parte, doar puţin în afară, sau puţin înăuntru, dar niciodată departe de margini.

                      Îmi încerc norocul de a surprinde în formule stângace, fluiditatea  întâmplărilor „reprobabile” ce unora li se pare, că întinează  contururile acceptate.

                      Cu fulgere şi tunete vocale, contrariez până la spargere, paralelipipedele şi sferele opace. Născut cu neputinţa concretului şi neîncrederea în contabili, sunt spărgătorul de nuci din jungle imaginare, mânjit cu iod pe degete, cu brăţări de şopârle şi şopârle de gârle pe piept. Întind capcane indescriptibilului, într-o matematică personală.

                       Sunt cercetător de teren, în terenul senzaţiilor. Întind capcane binevoitoare formelor formale ori diforme, metamorfozelor, anamorfozelor, ozelor şi ozidelor, gravidelor, polizaharidelor, atât de apropiate fizic şi chimic între ele şi de mine, cum sunt toate, încât le zăresc  chiar şi cu ochiul pineal,  din păcate atât de puţin utilizat.

                       Ca să nu mai vorbesc de ochiul complet ascuns, pe care nu-l pot folosi decât câţiva, nu mai mulţi decât o mână cu trei degete deşi cu el s-ar putea vedea totul. E ochiul lui Shiva, din centrul geometric absolut al creierului, cu care poţi vedea clar, celălalt tărâm şi care se activează doar când ochiul exteriorului e complet închis”

                       MOBILUL ŞI POLII MAGNETICI

                      Am terminat de citit Universul elegant şi nu-mi vine să cred că fizicienii au putut lua atât de în serios nişte intuiţii, nişte fantasme pur poetice, privind infinita încolăcire în sine a Universului. Nu că aş fi împotrivă, pentru că şi eu mă las atras cu plăcere în tot felul de geometrii ciudate în care se toarnă singură lumea de zi cu zi, în care mă învârtesc de când exist, la început fără ştirea şi voia mea, apoi din inerţie, apoi acceptând-o ca pe darul suprem.

                      Dacă la mine aceste gânduri sunt o formă de joc şi libertate privată, ei fizicienii, fac calcule oficiale pentru ceva presupus, într-o lume de dimensiuni inimaginabil de mari, de mici sau de interiorizate. Fac calcule şi vor să le confirme experimental. Sunt uluit de naivitatea, inconştienţa şi dimensiunea infinită a credulităţii în propriile puteri de înţelegere, ale speciei om.

                       Repet: n-am spus că-mi displace. Abia că am şi eu o justificare de a-mi continua întrebările empirice, lipsite de orice pretenţie de finalitate.

                       Una din aceste întrebări s-a născut privind efervescenţa debordantă a noii manii româneşti de a vorbi la telefon. Telefon există demult. La o haltă CFR din Maramureş încă mai poţi asculta sunetul de ferăstrău electric al unui telefon montat pe acoperiş ca să-l audă „salariatul” - ţăran când e sus pe deal, la coasă. telefonul era folosit până de curând, rar şi cu temei, pentru comunicări dictate de necesităţi pragmatice sau sentimentale, doar când acestea nu mai puteau fi evitate. Acum se vorbeşte non stop, inventându-se pretexte sau prin sfidarea furibundă, deliberată,  a oricărui motiv.

                       Ce poate să însemne asta, mi-am zis, decât o manifestare destul de ciudată a unei nevoi irepresibile de exteriorizare? Să fie atât de mare şi de tensionat interiorul de unde vin toate? Trăind în spaţiul structurat de suprafeţele lucrurilor, fie ele foarte apropiate sau enorm de îndepărtate, nu ne dăm seama că de fapt toate nu sunt decât interioare, delimitate de coaja subţire a suprafeţei. Nu cumva spaţiul în care plutim face  parte dintr-un interior mult mai mare şi atunci toate sunt una?

                        Razele soarelui desenat de copii, pornesc toate de la linia subţire a cercului. Dar ce e în stare să creeze această pieliţă? Există în ea loc de întors pentru mecanisme, forţe şi mistere, sau totul e decis în adâncuri, ea nefiind decât o vamă, o poartă deschisă între înăuntru şi afară, un fel de nimic convenţional?

                        Şi totuşi suprafaţa are geniul şi valoarea ei, nu este doar progenitura nelegitimă şi ne necesară a interiorului. Lăsând la o parte că prin desfăşurare, avem o lume plată uriaşă, unde se pot structura întâmplări şi istorii cu nimic mai prejos decât cele colţoase, suprafaţa e chiar rezultatul interiorului, aspectul, fizionomia, pacea încheiată după ce toate războaiele maselor, tensiunilor şi dezechilibrelor s-au încheiat. Ea este avanpostul cel mai îndepărtat, mai vast, mai etanş şi mai fidel al interiorului (inland ului).

                        Atunci ar trebui să vedem cu alţi ochi figura acestui General de Armată – Suprafaţa, căreia interiorul i-a încredinţat misiunea de a primi şi reflecta lumina, de a recepţiona şi expedia informaţia într-un mod rapid. Nu zic cel mai rapid, pentru că  poate exista o comunicare nevăzută şi mai rapidă.

                        Dacă exteriorizarea nu pare nemotivată, nu pot să nu mă întreb de ce suntem împinşi astfel, peste marginile suprafeţelor noastre, în această nevoie irepresibilă, cumplită aş zice, de exteriorizare?

                        Nu cumva se produce ceva rău, un dezechilibru, o dereglare abisală în marele interior ascuns? Nu cumva această telefoniadă şi tv manie este simptomul, fisura din digul unor acumulări nocive care vor nărui această lume, această înjghebătură complet nesemnificativă la scara oricărui infinit: lumea specie noastre?

                       Pentru că, să fiu sincer, am nostalgia cărţilor poştale ilustrate, (vedere la Olăneşti, salutări de pe litoral), a telefoanelor cu cabină (Piteştiu, cabina 4!), a telefoanelor fixe (aflate într-un declin nemărturisit chiar prin instituţiile moderne) şi a celor cu interior, din trei cifre.

                        Parcă lumea era mai sigură fără „mobile” şi s-ar putea să fie chiar aşa dacă ne gândim la invazia de scenarii apocaliptice şi la semnele lor revărsate în stradă. Ultima informaţie înfiorătoare, menită să-mi facă uikend ul mai plăcut, am citit-o scrisă cu litere mari, de tipar, pe o plasmă largă din metrou, în timp ce anunţam casă, prin mobilul meu nou nouţ, că întârzii un sfert de oră: începând cu ultimele două secole, polii magnetici ai Pământului s-au deplasat cu nu mai puţin de 1.100 km!