CU LANTERNA
pe planeta Eden
Suprafaţa e o sumă de puncte iar greutatea, un cumul de ponderi descrescătoare. Fiziologia şi psihicul adună şi ele mărunţişuri (importante), pentru a crea senzaţii şi impresii. Micul face marele. E suficient să te gândeşti cum, doar câţiva stropi de tranchilizant, adormi orice fiară vânjoasă şi o readuci ca prin vrajă, înapoi, pe tăpşanul prezentului. Reţeta anesteziei şi antidotul ei, concertează numeroase substanţe, unele în cantităţi extrem de mici. M-am întrebat de ce nu exploatăm noi mai eficient aceste arme, ca să domesticim cel mai fioros balaur al minţii: teama de moarte.
Motorul meu de căutare din plăcere, folosit aici (eclectic, intuitiv, dar şi cu informare ştiinţifică), adică eliberat de constrângeri oficiale, este cel enunţat cu ocazia încercării de reconstituire a istoriei naturale a balenelor: pornind de sus, din coronamentul arborelui, spre rădăcini. Dacă am introduce un fascicul de lanternă în adâncul întunecat al creierului, ce am descoperi? O sferă, a neo mamiferului, ce înconjoară altă sferă, a paleo mamiferului, ce înconjoară un miez, numit sistem limbic sau amigdalian şi care este al reptilei.
Aici e buba: că avem în noi, o fiară bine ascunsă. Nu are sens să o blamăm, doar pentru că există, ci să încercăm s-o înţelegem. Ea (reptila) reacţionează rapid şi violent, la orice crede că o poate ucide, înainte ca neocortexul să afle ceva. Ce e mai neplăcut, e că amigdala e cea care reglează secreţiile catecolaminelor (adrenalinele). Totul funcţionează zemos, umoral. Au fost descoperite diverse substanţe care produc sentimente: ataşamentul filial, supt din laptele matern, este indus de oxitocină, iubirea mamei pentru pui, e indusă tot de o chimicală, numită prolactină (studiată pe păsări), iubirea pasională, sexuală, e dirijată de oxitocină şi vasopresină, teama e dată de insuficienţa serotoninei (hormonul stresului). Dar tot creierul are şi un sistem de autoliniştire, numit sistem opioid, care secretă endorfinele, substanţe chimice comparabile cu opium ul şi alte narcotice, care duc la amorţeala emoţională a durerii şi dau chiar euforie, cazuri frecvent întâlnite la traume majore. Acolo, în miezul creierului, este congelat un sloi de gheaţă, greu de încălzit: frica. La ea se poate ajunge pe două căi: prin antidepresive dar şi prin artă: poveşti, metafore, mituri, desene, melodii. Repovestirea traumei într-un mediu calm şi sigur, transformarea senzaţiilor în cuvinte, ţinerea unui jurnal, captează o parte din obsesia traumei. Aşa putem ieşi din captivitatea fricii: prin întreruperea circuitului emoţional, prin desvrăjire (n-am găsit altă rimă!). Erupţia necontrolată a amintirilor şi proiecţiilor traumatizante, poate fi inhibată, vizitată voluntar, pentru a fi în final, abandonată. E vorba de reeducarea inteligenţei emoţionale. Însă eu aş vrea ceva mai pragmatic şi mai rapid: manipularea ei.
Studii făcute pe pisoi, şobolani, maimuţe, om, arată că în lobul temporal stâng, lobul veseliei şi al exuberanţei, conexiunile sinaptice se formează încă din primele ore, zile şi ani de viaţă. Creierul nu este maturizat de la naştere; neuronii, mai numeroşi la început, îşi reduc numărul, prin modelarea şi stabilirea conexiunilor celor mai mult folosite. Deşi există un determinism genetic, temperamentul nu este predestinat cu fatalitate. El poate fi schimbat. Dacă astupi un ochi de pisoi în primele luni, ca adult, va fi practic orb de acel ochi. La şobolani, acoperirea ochiului îi va împiedica pe adulţi să distingă detalii. La maimuţe şi om, un mediu bogat în stimuli (rotiţe, scăriţe, jucării, culori, sunete) va duce la normalitatea neocortexului, pe când cei săraci în primii 6 ani, vor fi subdezvoltaţi senzorial. La San Francisco
Toate bune şi frumoase dar pentru foarte mulţi, e prea târziu. Ce facem cu cei 48% dintre americani care au avut măcar o problemă psihiatrică în viaţă? Ce facem cu neputinţa de a stopa disconfortul îmbătrânirii şi mai ales de a elimina teama de obştescul sfârşit?
Văzut cu ajutorul unui fascicul de lanternă, adică dintr-un unghi limitat, creierul nu este altceva decât o glandă cu lichide. Buna sau proasta dispoziţie e doar neurochimie, însiropare electrolitică. Nemulţumirile adună acreală şi descarcă bateriile (deşi bateriile bune sunt cele acide), o simplă schimbare de PH putând răsturna lucrurile spre plus sau minus. Calitatea fluidelor electromagnetice care-ţi dau târcoale, te accesează de cele mai multe ori inconştient, încât atunci când îţi percepi umoarea, veselă sau tristă, e prea târziu: starea psihică e instalată. M-am bănuit că sunt prea dur în etichetare, cu beţivii sau drogaţii. Ei nu fac altceva decât să încerce să se echilibreze. În fond, iluzionarea poetică nu e tot o beţie, chiar dacă e doar de gânduri? Iar gândurile nu sunt puţine. Universul are 10 la puterea 80 atomi iar creierul 10 la puterea 27. Cu această masă, el poate produce 70.000.000.000.000. de gânduri.
Nişte triburi de masai au distrus cândva, cu suliţe şi arcuri, o armată engleză, dotată cu arme de foc. Englezii n-au uitat niciodată asta. Au căutat şi au găsit (zic ei), abia acum, o explicaţie: masaii erau drogaţi de către vracii lor, beneficiau de curajul etilic al ruşilor ce dădeau atacuri la baionetă, pe aripile votcii.
Gândul mă duce şi la oamenii fără picioare, care aleargă în deşert cu nişte lame de oţel în loc de tibii, conduc avioane şi escaladează piscuri pline de alpinişti morţi, congelaţi şi lăsaţi acolo cu anii. Nu-l pot exclude pe Stephen Hawking, căruia nu i se mai mişcă decât ochii în cap (dar ce ochi!), care se luptă (războinic fericit), cu găurile negre, spaţiul, timpul şi infinitul. La fel de „oceanic” trăiesc şi beţivii prin baruri şi drogaţii pe sub poduri: în fericire!. Nu fac apologia depravării prin drogare. E plină lumea de reţete ale fericirii, de la autosugestie şi ierburi, la propovăduitori biblici. În practică, la nivel personal, le ignorăm. Uităm sistematic să fim mai îngăduitori cu micile noastre plăceri şi vicii, deşi ele pot fi un semn al normalităţii. Până la urmă eşti doar ceea ce crezi că eşti. De curând, în nopţile petrecute în faţa micului ecran, am fost foarte impresionat de o metodă de abordare a bolnavilor incurabili, care, de comun acord cu medicii, au fost menţinuţi într-o stare de euforie controlată, din ce în ce mai intensă pe măsură ce se apropia sfârşitul. În loc să escaladezi groaza, mori în bucurie, fără să ştii clipa când ai dispărut. Artiştii, cu firea lor sensibilă au fost mereu separaţi doar de o pojghiţă subţire şi penetrabilă, de tentaţia drogurilor. E plină istoria literaturii şi a artei, de etilici, eterici, absintici şi halucinogenici, după cum e religia, de iluzionaţii edenului ceresc. Mulţi au pierdut lupta şi nu au ajuns la capătul drumului . Dar unii au câştigat.
Dacă n-ar pune atâtea probleme etice şi practice, eu aş pleda pentru crearea unei Curţi de Justiţie Universală, care să facă dreptate speciei noastre, singura împovărată cu conştientizarea efemerităţii biologice: accesul la droguri. Dacă ne-am cunoaşte mai bine interesul şi am putea anihila mai repede barierele sociale, am putea stabili mixtura, tipul şi intensitatea drogurilor pe care le-am putea titra cu toţii, ca să fim fericiţi când suntem sănătoşi şi mai ales când clacăm fizic, pentru a trăi şi muri, edenic. Eu cred că aşa ceva rămâne încă foarte posibil, chiar dacă e s-o amânăm până după sfârşitul lumii (acesteia), sau în lumea pe care o vom iniţia pe altă planetă.
NIŞTE NUMERE
( Păstorul şi Lupul)
Dacă ai 10, stai bine: îţi ajung o săptămână şi ai şi 3 de rezervă, în caz că eşti mai lacom de fel sau mai zăpăcit şi pierzi sau deteriorezi vreunul din cele 7.
Dacă ai 100, ai un trecut din care, la o analiză retrospectivă, poţi afla despre pârghiile care te-au propulsat până aici. Poţi face procente sau poţi privi lucrurile din diferite unghiuri: te poţi plasa pe exterior or în centru, în faţă, în spate, sus sau jos.
Dacă ai 1000, ai un mileniu, ai adică, o istorie, cu popoare, regi, lupte, legende.
La 100.000, ai deja spaţiu şi timp, în care lumea s-a desfăşurat destul de mult, ca să poţi face călătorii îndelungate, nu neapărat dus-întors. În caz că dimensiunile nu s-u mărit ci s-au micşorat, s-au redus toate proporţiile, încât nu-ţi poţi da seama, ceea ce e tot una.
La 1.000.000, sau mai multe, nevoia imperioasă de comunicare, a produs ceva atât de fin, încât a renunţat la propria greutate şi materie, în favoarea informaţiei şi vitezei.
De aici încolo, în mod ciudat, începe marea forţă a coerciţiei, nu a libertăţii: e de ajuns să laşi un singur element minuscul să-şi facă de cap, pentru ca totul să înceapă să se scurgă pe acolo şi să dispară, cine ştie unde, fiind nevoit să iei numărătoarea de la capăt.
De aceea e nevoie de Cineva care să ştie, să aibă viteză dar şi putere nelimitată, pentru a păstori turma asta împrăştiată pe tăpşanul infinitului. Dacă tot ne aflăm împreună acum şi aici, unul scriind şi altul citind (sau invers! nu ştim), hai să dăm curs ultimei întrebări fireşti: oare Păstorul nu se plictiseşte de unul singur, sau lucrurile stau cu totul altfel şi se teme la rândul lui, de Lup?
