joi, 30 decembrie 2010

PALEONTOLOGII OBIECTIVE

                                                     BILA DE  OS
                                             (Genealogia balenelor)

Printr-o încordare aproape volitivă, milenara carne moale a moluştelor preistorice, a reuşit o condensare fericită: oasele! Fără aceste dovezi palpabile, n-ar mai fi existat paleontologia, nu s-ar fi putut scrie o istorie credibilă a naturii şi n-am mai fi putut reconstitui decât mult mai vag, intuitiv, povestea „noastră”.
Strămoşii cei mai vechi ai cetaceelor, numiţi arheocete, nişte carnivore de uscat, aveau în anatomia craniului, ceva strict specific: o bilă osoasă, pe care, dacă o găseai în craniul fosilizat al unei fiinţe patrupede, risipită în deşertul cel mai arid sau încastrată în piatra celor mai înalţi munţi, puteai fi sigur că aparţine unui strămoş al balenelor. E o bulă osoasă, extrem de dură, al cărui perete extern, proeminează puternic la baza craniului cetaceelor actuale, ca o jumătate de sferă. Avem şi noi o bulă timpanică, nu mai mare decât o biluţă de 1, 25 cm diametru dar balenele au una cât o mingie de fotbal. Osul cu densitatea cea mai mare dintre toate oasele de pe Terra, provenind din osul deja dur, al mamiferelor, numit os pietros sau stânca temporalului, e un aparat, pe cât de simplu la suprafaţă, pe atât de sofisticat în interior, menit să facă faţă presiunii apei dar să şi izoleze acustic, urechea medie şi internă, de vibraţiile altor oase. Aceasta, pentru că pe de o parte, lumea oceanului nu e una silenţioasă (seismele, valurile, animalele, produc infrasunete) iar pe de alta, pentru că balenele percep şi produc ele însele, astfel de sunete, ca şi hipopotamii şi aligatorii. Pe uscat, elefanţii transmit prin pământ, vibraţii inaudibile de noi, pentru turmele aflate la distanţă. Lumea sunetelor e o altă lume, la care voi reveni cu altă ocazie.

  Philip Gingerich, directorul Muzeului de paleontologie din Michigan a descoperit în 1995, în provincia Anhui, din China, fiinţa ce pare a fi cel mai vechi strămoş posibil al cetaceelor, pe Sinonyx jiashanensis, un fel de lup ungulat, ce a trăit acum 56 milioane de ani. Face parte din ordinul fosil Mesonychia, din care provin şi ungulatele şi cetaceele. Este însă, un mezonichid atipic, prin picioarele micşorate, botul alungit (ca al delfinilor) dar mai ales prin bulla timpanica mare, în curs de osificare. Trăia pe uscat, la ţărm, dar petrecea mult timp în apă.  
Tot Gingerich, a găsit în Pakistan pe Pakicetus, în strate de acum 53 milioane de ani, de dimensiunea unui câine, iar Thewissen a găsit în Caşmir, în strate de 48 milioane de ani, pe Indohyus, de dimensiunile unei pisici domestice. Ce e interesant la acest strămoş – pisică al cetaceelor, este învelişul extern al oaselor, îngroşat, ca la hipopotami, ceea ce dădea greutate scheletului, micşorând flotabilitatea şi facilitând ascunderea rapidă sub apă, în caz de pericol.
Ambulocetus, de 3 m, din Pakistan, vechi de 49 milioane de ani, numit şi balena umblătoare, avea nările în vârful botului iar picioarele aveau membrană interdigitală. Faptul că avea creier mic arată că nu ducea viaţă socială şi vâna ca un crocodil, ceea ce putea agăţa de pe mal. Totuşi umbla pe uscat dar urechile nu aveau pavilion deci, ca să afle ceva, trebuia probabil, să culce capul pe sol. Himalayacetus  a fost o altă rudă din aceeaşi familie, Ambulocetidae.
 Rhodocetus, găsit şi el tot în Pakistan, în strate de acum 38 M.a. era amfibiu, pelvisul se articula numai printr-o vertebră cu colana (nu prin 5, ca la mamiferele actuale) şi respira, printr-o singură narină, aflată la jumătatea distanţei dintre bot şi creştet.
Dorudon, de 5 m lungime, a trăit acum 41 - 33 M.a., în estul fostei Mări Tethys (Egipt, Pakistan, America de Nord), avea doar resturi de picioare posterioare şi o coadă ca a balenelor, pe care o ondula în plan vertical.
Cel mai spectaculoasă descoperire recentă este cea din 2009 din Pakistan, a lui  Maiacetus inuus, supranumit balena mamă, deoarece în interiorul scheletului de femelă s-a găsit un fetus, poziţionat cu capul spre ieşirea din canalul de naştere. Or se ştie că la balenele actuale, puiul se naşte cu coda înainte. Aceasta ar pleda pentru ideea ca femelele năşteau pe uscat. Deşi unii contestă poziţia naturală, ba chiar sugerează că ar putea fi resturi scheletice ale prăzii, descoperirea incită la noi aşteptări. 
Basilosaurus, care uneşte într-un cerc cele două poteci, una a cercetării şi alta a evoluţiei,  a fost prima fosilă de balenă descoperită (în 1830) şi confundată cu Regele Şopârlelor. După Luisiana şi Alabama, au fost găsite scheletele bine conservate ale unor exemplare din 9 specii, unele de 18 m, în deşerturile din Egipt (astăzi Rezervaţia Valea Balenei, Wadi Al - Hitan)) şi Pakistan. B. era deja o balenă adevărată, cu înotătoare caudală orizontală şi vestigii de picioare posterioare ce serveau doar la ghidare, în timpul copulaţiei.
Revenind la bila de os, care a ajutat atât de mult la descifrarea evoluţiei milenare a cetaceelor, ce-aş putea să spun, decât că aşa se condensează şi se concentrează, vârtejurile existenţei (fizice, chimice, biologice), fie în câte un inel al lui Saturn, fie într-unul osos, cum este inelul timpanic din bula auditivă sau în câte o sferă ce se separă cu obstinaţie de marele fluid, cu un egoism altruist. Trebuie să te delimitezi cât mai dur, dacă vrei să percepi cu fidelitate, diversitatea cântecului şi a locului de unde vin toate. Astăzi se cunosc 80 de specii de Cetacee, cu adaptări ce ne par miraculoase dar sunt rezultatul unei lungi şi „crude” selecţii. Altfel, nimic nu poate fi.

Post scriptum. O bilă dură şi introvertită, nu din egoism, ar putea defini calitatea. Dan Puric spunea aseară despre calitate, că e rară şi acoperită de grohăitul ordinar, al cantităţii. În mod absurd, calitatea provine din preistoria cantităţii.







O EXPOZIŢIE  INACCEPTABILĂ

O cireaşă înveninată dilematic, mi-a fost servită pe tortul uimirilor mele nocturne, în faţa micului ecran – o expoziţie ce scoate la mezat ultima marfă la care m-aş fi putut gândi în calitate de muzeograf: Moartea. Moartea noastră, a oamenilor. Defuncţii sunt igienizaţi, curăţaţi de grăsimi şi lichide „neplăcute”, excelent conservaţi, pătrunşi de un cokteil de „tării” biochimice, prin plastinare sau plastifiere, apoi, odată frăgeziţi, sunt prelucraţi artistic, pentru „consumatori”. Pentru că această tehnică permite modelarea în fel şi chip a materiei neanimate, readusă la stadiul de plastilină. Capul de exemplu (care e şi cel mai expresiv), poate fi prezentat decorticat de os, lăsând la vedere creierul întreg, ca un miez de nucă, poate fi despicat longitudinal, ca un bulb de ceapă nouă, împărţit în felii groase, ca un ananas, în care se pot decupa diverse figuri geometrice sau florale. Odată ce absolutul le-a pătruns în oase, trupul cu carne şi schelet cu tot, sunt de o docilitate absolută, care permite aranjarea lor într-o spaţialitate coregrafică, de cea mai  bună calitate.. hitchockiană. Te trezeşti înconjurat de ecorşeuri zâmbind fericite, fie în zbor, fie contorsionate nedureros spre sine, scoţând la iveală cele mai neaşteptate, „inspirate” şi spectaculoase structuri şi analogii. Mari artişti, mari meseriaşi, mari comersanţi! Îţi spui, fără să-ţi poţi înăbuşi admiraţia. E o expoziţie cu vânzare. Costă 60.000 de dolari bucata sau „preparatul” întreg, ca un porc de lapte cu portocala în gură şi doar 9.000 o felie, decupată cu precizie estetică, precum mezelul scump, fin tăiat şi perfect ambalat în folie transparentă. Poţi avea felii longitudinale sau transversale, de unde pofteşti. Dacă poţi avea o astfel de poftă.
Afacerea e condusă de un om serios, un neamţ, Von..nu ştiu cum, după cum n-am reţinut nici titlul expoziţiei. Vizitatorii sunt încântaţi, e linişte şi pace, ca în biserică, e ceva frumos! Oamenii privesc cu uimire şi respect, propriul lor interior. Spune el, cu figura lui simpatică, perfect simetrică, aproape bonomă, de artist. Mie unuia, îmi displace intens. Poate tocmai contrastul dintre armonia nefirească a suprafeţei şi consternantul cinism interior, e de vină.
E mult spus, cinism? Cum putem numi altfel, debusolanta lui goliciune sufletească?  Dacă estetica şi economia de piaţă sunt rezolvate cu brio, mai rămâne etica. E acceptabil să faci din moarte o marfă de lux? Până şi din moarte?
Sunt biolog, am făcut disecţii, am ţinut în mână un creier uman formolizat, cunosc valoarea tomografului pentru progresul medicinii şi sunt de acord cu cercetarea lucidă, fără sentimentalism. Sunt de acord ca omul să-şi scormonească măruntaiele şi să numere crăpăturile de pe obrazul frumuseţii (cum citam din Borges), să dea, dacă poate, ceasul biologic înapoi sau înainte dar numai în cadrul intim, pudic aş spune, al ştiinţei. Asta înseamnă respect faţă de viaţă. Problema aici, nu e atât a celui care emite, cât a receptorului. Dacă pot accepta în atlase şi mulaje anatomice, în tratate academice realitatea ştiinţifică, oricât de înfiorătoare, dacă pot accepta uciderea altor specii pentru hrană şi ciclurile biochimice ale lui Krebs, ca parte din autodevorarea şi bucătăria sângeroasă a Universului (un loc violent, în care Galaxiile se mănâncă unele pe altele, prin gurile găurilor negre), dacă pot accepta că moartea a fost în fond, materia primă a evoluţiei şi în egală măsură materia primă a artei, care te duce în final la marginea incinerantă malrauxian, a dorinţei de perenitate, nu pot accepta această eroare conceptuală şi blasfemie etică. Nu este o expoziţie ci o exchibiţie. Cinică şi venală. Puah! Von…Mühlhausen.