MANUAL DE ZOOLOGIE ETERICĂ
(Fazurcile)
Orice neputinţă umană, e de înţeles, dacă ne gândim că numai Dumnezeu a putut face lumea din nimic. Şi totuşi, orice bunăvoinţă are o limită, când vezi cât de neputincioasă e politica şi cât de departe, spre lumea eterului, te trimite lipsa oricărei urme de caracter chiar şi a celor tineri, în care unii şi-au pus speranţa (eu nu!), cum e aşa zisul (tâmpit zis!) „Titulescu”. Aceste personaje negativ zoologice, au selectat parcă, în sens invers, toate atavismele bietelor fiare, nevoite să fie rele doar ca să nu moară şi fac de râs numele faste, terminate în escu. Abandonat de orice speranţă de a rămâne pe ecranul concretului, mă refugiez atunci, în lumea unor fiinţe şopeniene, nevăzute decât de cei ce au urechi. Am fost tentat să le găsesc locul, într-o cu totul altfel de clasificare, cum au încercat unii în vechime, într-o enciclopedie chinezească (vezi Borges: Limba analitică a lui John Wilkins): a) aparţinătoare Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) fabuloase, g) câini în libertate, i) care ţopăie ca smintitele, j) nenumărate k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă, m) care tocmai au spart ulciorul, n) care de la distanţă par muşte.
Dacă aş adopta această clasificare nici pe departe ridicolă, ci de sobră bună-credinţă, m-aş opri, pentru cele create de Chopin, la litera f).
Sunt mici (la început), vietăţi, numite fazurci, care îşi povestesc trupul nu în carne, ci în cântec. Ochii lor sunt două picături căzute simultan, pe aceeaşi linie, pe tabla acoperişului mansardei mele. Gura zâmbitoare, e o paranteză cu căuşul în sus, o notă uitată puţin, sub apăsarea degetului pianistului. Trupul lor nu pare să aibă organe dar le au totuşi, altfel n-ar trăi şi deci ele sunt închise (de bună voie, din capriciu), în epiderma invizibilă a sunetului, alunecând în tăcere. Nu se odihnesc şi nu dorm, asta fiind pentru ele, moarte curată. Nu sunt carnivore, sunt sentimentivore, ierbivore de sentimente: iarbă ce există din belşug în sufletul omului, păcat că e invizibilă şi se ofileşte la cea mai mică adiere. Majoritatea acestor melodii nu reuşesc să se nască, rămân ca o uriaşă informaţie nefolosită, şi se ivesc doar prin gheizere fierbinţi, în ţinuturile polare ale geniului – cazul lui Chopin. Aici e necesară o paranteză: a fost nevoie de un univers foarte mare şi bătrân, ca însuşi Chopin să se ivească, dar paranteza face parte din altă clasificare, la care se mai lucrează; tot ce ştim din cunoaşterea noastră grosieră şi inadecvată, este că Chopin, a fost o combinaţie de romantism matern polonez şi neastâmpărul de şampanie franţuzească, al tatălui. Să revenim la fazurci. Deşi majoritatea sunt aeriene, au un scurt stadiu terestru, când merg uşor, în cipici, ţopăie, se precipită în ropote, iar pe măsură ce se perfecţionează (antrenamentul durează secunde), încep să efectueze salturi lungi, elastice, ca de cerbi din Bialowieja – pădure bătrână, din preistoria zoologiei „noastre”.
În afară de cele terestre şi aeriene, sunt cele subacvatice, foarte mari, dar nu mai puţin armonioase - balenele oceanului sunetului, ocean subânţeles, deşi real, unde îşi duc viaţa abisală, o mulţime de specii sonore. Unele, care au de la început iluminarea propriei vibraţii, se rotesc la nesfârşit, în fericire, altele, cu o soartă mai tulbure, tumultuoasă, vâslesc din ce în ce mai puternic, încărcându-se cu o foţă de nestăvilit, până străpung pelicula dintre universuri, şi explodează în zbengueli de stoluri de păsări nebune, ce o iau razna, până dincolo de toate sistemele solare, până la capătul materiei, până la capătul raţiunii, pierzându-se în vis. Mai departe nu se ştie ce fac, dar se pare că nu pier, când ocolesc faţa negândită a firii, pentru că, reapar când te-aştepţi mai puţin, ca nişte ozn uri, în care unii nu cred (deşi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!) şi totul se reia de la capăt. „Capăt” însemnând egal, sfârşit şi început, e un atavism (ca şi zoologie), al fostelor fiinţe de lut, surde şi necuvântătoare. Există pretutindeni poiene ale libertăţii pure. La marginea lor se ofileşte orice condamnare biologică, socială, politică. În arena lor se desfăşoară o existenţă superioară: zoololgia imaterială a mazurcilor, a nocturnelor şi a marilor valsuri brilliante. Djenkuie bardzo, Chopin!
NĂSCUT POET
Cum ar trebui să arate mintea celui născut poet, unde totul, în orice clipă, se transformă instantaneu în poezie, unde totul e nou născut, proaspăt? Probabil că acolo e numai miros de muguri, te atingi de boturi catifelate de viţei, mirosind a lapte dulce, unde sălăşluiesc numai sunete pui, adică şoapte cu ciocuri moi şi aripi neîntărite. Acolo se nasc toate imaginile ce ne par ulterior încremenite, cu lustrul tocit de privirile urâte, care nu se pot sprijini decât pe ceea ce e ferm şi rigid. Cum ar fi să locuieşti cu un astfel de om, care scrie versuri în minte, în timp ce cumpără cârnaţi din piaţă, în timp ce păzeşte sarmalele ori se spală pe dinţi, în timp ce pronunţă propoziţiile banalităţii ocrotitoare? Ei bine eu nu pot şti asta. Cei ce sunt, în primul rând nu pot şti că sunt.
PALEONTOLOGII OBIECTIVE
BALENELE AU FOST VULPI CU COPITE ?
Dacă am apucat să mărturisesc greşeala de a citi prematur unele cărţi care nu erau de nasul meu, îmi vine mai uşor acum să mărturisesc un alt prost obicei: acela de a răsfoi o carte de la coadă la cap, uneori chiar de a începe lectura cu postfaţa sau ultimul paragraf. Până la urmă o să-mi relatez toate defectele. Dar aşa mi se pare mai sincer. Poate asta am şi vrut, fără să ştiu. Dacă nu mă emoţionez puţin, nu pot să scriu. Orice text e un pretext pentru o emoţie, a spus unul mare. I-am uitat numele. Apropos de defecte, greşeala e sora jocului, spunea Solomon Marcus. Iar eu am tupeul să cred mai mult: că greşeala e mama, condiţia jocului. Dar nu despre asta voiam să „vorbesc”. Ci de ideea, care acum poate părea mai puţin năstruşnică, de a încerca să reconstitui arborele vieţii, pornind de sus, de la coroana stufoasă a evoluţiei, în care vântul întâmplării mi-a dezvelit un fruct exotic: penisul de balenă. Am fost emoţionat să-mi reamintesc, prin intermediul curiozităţii frivole a unei greşeli de etichetare, că balenele au avut strămoşi comuni cu antilopele şi cerbii. Pentru că şi antilopele au penis fibroelastic, nici acuplarea lor, nici a balenelor, nu durează mai mult decât nişte secunde: 2 secunde la cerb („un coup de rein”: un zvâcnet de şold) şi 10 – 30 secunde la balenă. Pe când porcul are nevoie de 20 – 30 de minute. Să revenim la istoria „oilor” noastre.
O scurtă istorie cercetării neamului cetaceelor începe în 1832, cu găsirea unor vertebre în râul Ouchita din Luisiana (SUA) şi mai târziu a unui schelet complet, într-o livadă din Alabama, ce părea să fi aparţinut unei reptile de 15 m , numită Basilosaurus cetoides Harlan, 1834. Anatomistul Richard Harlan a crezut că acest schelet cu cap mic, triunghiular, cu dinţi, cu coadă foarte lungă şi resturi de picioare anterioare, era o reptilă pe care a şi numit-o Regele Şopârleleor (gr. basileo: rege, lat. saurus :şopârlă). Mai târziu, englezul Richard Owen, observând că dinţii au două rădăcini, a precizat că e un mamifer carnivor. De fapt se aflau în faţa unei balene autentice care avea să fie găsită în multe locuri pe glob, deşi originea lor este în bazinul central al vechii mări Tethys, în Egipt. Ca în Grădina potecilor care se ramifică, a lui Borges, cunoaşterea evoluţiei balenelor e o potecă iar evoluţia propriu zisă, e alta: ea începe acum 50 – 60 milioane de ani, după ce dinozaurii mezozoici au dispărut, lăsând locul unor fiinţe infinit mai mici şi mai umile, mamiferele.
O legătură paradoxală, ca în proverbul unde nu e cap vai de picioare, două zone scheletice, una la cap şi una la picior, i-au dirijat pe cercetători, în reconstituirea istoriei naturale sau a genealogiei incredibile a balenelor. Incredibilă dar adevărată. Nu mai am răbdare, o voi spune mai întâi de-a dreptul: cei mai vechi strămoşi ai balenelor, au fost nişte animale de dimensiunile şi aspectul unei pisici, a unei vulpi, a unui lup, nişte carnivore de uscat care, ca în imaginaţia fantastică a lui Nichita Stănescu, aveau copite! Vulpi cu copite! Erau carnivore şi aveau o coadă lungă şi groasă, dar aveau copite ca antilopele şi cerbii şi nu vânau în păşuni ci erau legate de apă, unde, la început se ascundeau poate de prădători, cum fac şi azi căprioarele de apă africane (cele mai mici ungulate): se ascund de păsările de pradă, timp de 4 minute, sub apă. Adsăpostite de ferocitatea confraţilor tereştri în acest tranşeu acvatic, unele vânau ce puteau pe ţărm şi se ascundeau în apă, altele au trecut la hrana cu peşte, cum fac vidrele. Aşa se face că urechea lor s-a modificat treptat, ajungând să posede un fel de bilă sau sferă osoasă, numită bulă auditivă, element scheletic întâlnit azi numai la cetacee, care le permite să audă sub apă. Pe baza acestui mic element al craniului, stămoşii balenelor au putut fi identificaţi fără dubiu (deşi nu fără mirare), în scheletele găsite parcă înadins, în deşerturile aride din Egipt, Pakistan, sau de la poalele Himalaiei. Ciudăţenia că aveau unghii ca ale antilopelor şi cerbilor se răsfrânge şi asupra acestora, care sunt secundar ierbivore, provenind şi ele din nişte strămoşi sângeroşi. Totul a fost carnivor şi sângeros la început. O întrebare interesantă ar fi, cât din acest atavism neliniştitor a rămas în rubedeniile noastre arboricole şi fructivore, maimuţele, dacă el zace chiar şi în originea rumegătoarelor cu ochii cei mai blânzi din toată zoologia?
Pentru că în ultimii 5 ani am umblat prin deşerturile din sudul şi estul Mediteranei, în expediţii cu scop declarat entomologic dar cu urmări greu de bănuit în mintea unui muzeograf de la Antipa , care trece zilnic în revistă cele mai curioase fiinţe naturalizate de pe întreaga planetă, aparţinând nu numai speciilor vivante ci şi a unora dispărute, nu mă pot opri aici. Voi încerca să detaliez în termeni cât mai simpli, cum e cu această corelaţie paradoxală dintre piciorul de oaie-capră şi urechea închisă într-o bilă osoasă, care a permis urmărirea aventurii unor mamifere de uscat, devenite cetacee, într-un timp geologic scurt: 10 milioane de ani. Pe curând.
