joi, 9 decembrie 2010
INVITAŢIE GEOMETRICĂ
Linia e formată din puncte succesive, urmându-se cu încredere, modestie şi bonomie, unul pe altul. Cercul e o linie întoarsă complet spre sine. Ar părea o organizare perfectă, dacă n-ar lipsi totuşi ceva, legat probabil de mişcare. Dacă printre punctele liniei ar veni odată şi odată, un punct din afară, evadat din linia altui cerc, nici unul din punctele ei nu ar putea rămâne indiferent. Ar fi obligate să simtă în trupul lor intercalarea şi să reacţioneze, ca nişte soldaţi care au primit o nouă comandă. Nici cercul nu e scutit de melancolia noului. Şi-ar putea descoperi împlinirea caracteristică oricărui cerc, în oglinda paralelă, a altuia ca el. Ar putea merge o bucată de drum împreună, având trăiri identice (şi totuşi noi), în fiecare din punctele liniilor lor întoarse spre sine. S-ar putea învârti ca nişte suprafeţe plane dar rotunde, în jurul centrului lor, ca nişte păuni curtenitori, ceea ce le-ar da o ameţeală plăcută iar dacă vitezele lor ar fi diferite, cu atât mai bine: şi-ar putea privi galeş şi îngăduitor, penajul de clipe. Beneficiul cel mai mare şi mai emoţionant, deşi nemărturisit, ar fi posibilitatea de a se apropia până la o suprapunere totală, încât nimeni să nu-şi dea seama, în afară de ele, că sunt de fapt, două. Mai există şi posibilitatea intersectării benevole şi nedureroase, şi multe alte posibilităţi, în lumea plină de compasiune maternă, a geometriei.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Da, cred ca linia este cea care poate brazda spatiul dintr-un univers in altul. Catre eternitate. Insa linia nu exista decat datorita punctelor. Punctele sunt puncte doar atata timp cat nu le privim de departe.
RăspundețiȘtergereDar stiu ca tu, draga Cornel, stii.
Prin microscopul tau performant de la Antipa, mi-ai aratat o data ca musculitele alea negre, minuscule, sunt de fapt foarte colorate.
Tot asa cred ca prin niste retine imprumute de la niste creaturi mai intelepte decat noi oamenii am putea vedea ca in orice exista aceste cercuri. Si atunci am observa ca numai ele cercurile pot genera energia.
Numai ele se pot devora la infinit pentru ca tot la infinit sa se nasca. Numai ele pot genera viata.
Ce poate fi mai altruist decat sa te hranesti din tine insuti?!
Oare cat mai trebuie sa dureze ca noi oamenii sa intelegem ca avem libertatea de a alege sa nu devoram tot ce e in jurul nostru?
Oare de ce trebuie sa mancam si atunci cand nu ne este foame?
DEAR ANONYMOUS,
RăspundețiȘtergereMulţumesc întâmplării, că ai această înclinaţie către sine, fără de care nu ne-am fi (re) întâlnit. Ştii că dacă presupunem că Universul nu e infinit, toate ar trebui să se repete şi prin multe locuri ar trebui să mai existăm, la toate vârstele şi să facem tot ce-am mai făcut. Dar să revenim la cercul nostru: în clipa în care capetele liniei se unesc, în lumea fără trup a geometriei plane, cercul devine o suprafaţă cu multe posibilităţi, printre care, îmi place să cred că o are şi pe aceea de oglindă ingenuă, în care se pot sesiza şi umbrele cele mai evanescente (cazul meu). Ca naturalist, am aflat că lung e drumul neanimatului către animat şi scurt e acesta către primul, din nou. Mişcarea asta, de roată volantă, apare ca o smucitură dureroasă. Totuşi, ar fi o consolare: în monologul interior, de dincolo de suprafaţă, particulele se mişcă nesincopat, ordonat, muzical chiar, şi au talentul de a nu se opri la trecerile pietonale dintre viaţă şi moarte. Teoria sonicităţii şi formularea matematică a muzicii, imaginată prima oară de genialul „român nebun” (ca de obicei), Gogu Constantinescu, în 1920, e aplicată acum de fizica modernă: planetele cântă grav, ca balenele în ocean, iar galaxiile (ce ciudat!), infinit mai mari şi mai complicate decât o planetă, pur şi simplu ciripesc ca păsărelele. „Muzica sferelor” poeţilor, e reală şi e rezultatul vibraţiilor neîntrerupte, ce vin dintr-o adâncime atât de mare, încât par să nu aibă trup şi nume. Realitatea lor nu poate fi negată: ar fi ca şi când ţi-ai putea închipui că poate exista un cerc fără centru.
Când am iniţiat jocul pe cercul cuvintelor (frivolitate a disperării şi a speranţei simultane), am mizat pe existenţa sub înţeleasă, a unui centru anonim, al tuturor punctelor circumferinţei.