LUMEA DESENATA

CERCUL LUMII

 LUMEA, DESDENATĂ

Ardei, cum îi spune lui Andrei colegul lui de  grădiniţă Iliuţă, are chef de mâzgălit dar nu singur, ci împreună cu mine. Îi dau hârtie şi creion iar el mă întreabă: Ce să-ţi fac? Fă-mi o zi şi o noapte. Nu se miră căci amândurora ne plac abstracţiile şi bancurile. Bine, da în timp ce desenez îmi spui un banc? Da. Şi se apucă de lucru: face un cerc, trage o linie verticală (cam ondulată) şi înnegreşte partea de jos dar nu complet, că i-e lene. Care e ziua şi care noaptea?-l întreb. Eşti prost, sau te faci? Mi-o trânteşte, confundându-mă cu Iliuţă dar nu mă supăr, văzând în asta o manifestare a agresivităţii lui de viitor mascul adult. Asta albă, din stânga, e ziua, dar de ce ai pus-o în stânga, iar noaptea în dreapta? Păi nu aşa începi să numeri?, din stânga, cu: 1, 2, 3, 4, 5..? Gata, am înţeles! Îmi dai puţin şi mie coala? Şi fac şi eu, un cerc foarte mic, în cercul mare, în stânga sus, pe care-l înnegresc şi altul la fel, în dreapta jos, lăsându-l alb, acolo unde nu înnegrise el. Ce avem acum, aici? Doi mormoloci: unul care doarme, cel alb, cu ochiul negru, de la noapte….Şi unul treaz, cel negru, cu ochiul alb, de la zi, îi iau  eu repede vorba din gură, că se enervează dacă eşti prost. Dar linia asta strâmbă dintre ei, ce e? un şarpe, care-i va mânca? îl întreb. E  nemâncat rău, dar nu cred că-i va mânca, pentru că în apă nu trăiesc şerpi şi…şi…nici n-are gură! Trasez cu creionul în partea din stânga sus, o linie mică, oblică, făcându-i şi gură. Andrei, eu lucrez la muzeu şi ştiu că există şerpi de apă, care se hrănesc cu broaşte. Dacă şarpele iese din cerc, le dă ocol,  şi-i mănâncă pe amândoi. Ba nu, nu-i poate mânca decât în cerc! Şi nu poate ieşi din cerc! Ne-am lămurit.

Îi dau coala înapoi, dar în altă poziţie, cu albul în sus şi negrul în jos. Observă: acum avem noaptea şi ziua, şarpele care-i mănâncă pe mormoloci (săracii!) şi mai avem nişte cer sus, că e mai uşor, şi nişte pământ jos, că e mai greu. Suntem mulţumiţi amândoi dar parcă ne-am mai juca.

Ce mai putem avea în lumea cercului? îl întreb. În lumea care se vede, sau în cea invizibilă? În cea vizibilă. Păi eu văd două balene: una albă sus, una neagră jos. Mama şi tata. Sar iute peste seria previzibilă de întrebări stânjenitoare, trecând direct la faza a doua a situaţiei, fără a eschiva grosolan, că nu-i de joacă cu el. Deci copilul lor, o să fie de culoare gri. Ce-ai dom’le, ai văzut tu copii gri? O să fie.. albastru. Cum albastru? Aşa bine! Doar ştii că cea mai mare balenă, e cea albastră!

Contemplu Uroborosul, gândindu-mă că poate Unii, din Alt Cerc, au inventat povestea cercului nostru, dar nu pe hârtie, ci în piatră, în apă, în zi, în noapte, în mormoloci şi balene, în joacă, din plăcere spirituală. Îmi spui bancul cu găina? Mă întreabă Ardei. Bine bărbate!

PALEONTOLOGII  SUBIECTIVE

        BALAURUL

      ( Borges: Precursorii lui Kafka)

   Lumea  (re) creată în cele 1001 de nopţi magice ale lui Borges, este un univers profund original, deşi în bună parte, este adunată de el din cărţi, cum adună albina mierea din polenul florilor. În nimic din ce a scris, el nu rămâne niciodată doar un istoric, fascinat de faciesul totemic al cărţilor lui venerate, un degustător subtil al esenţelor ci este, simultan, un creator de esenţe, un filosof şi un învăţător. Nu-i poate fi ucenic, ci doar un biet robot, acela care-şi însuşeşte cunoştinţele magistrului, fără a încerca să le restructureze în propria lui reţetă. Ştiu că sunt departe de orice calfă din meseria scrisului, a maestrului, dar am şi eu două arme: iubirea şi poezia. Mărturisesc, în calitatea mea de poet născut, nu şi publicat (poeţii sunt mărturisitorii irepresibili ai lumilor care-i bântuie), că azi noapte, la ţigareta de rutină,ss de după miezul nopţii, m-am gândit la viziunea lui Borges despre fenomenul Kafka, în literatură.

Poetul Borges -  care exultă orgoliul cuţitarilor Sudului, iute vărsători de sânge la o simplă încruntare părelnic jignitoare - descinde, la celălalt capăt al liniei, după o meditaţie de câteva decenii, după cum mărturiseşte, pe tărâmurile unei melancolice umilinţe rilkeiene, spre punctul de început al Totului. Considerând, ca şi alţii înaintea lui, că toţi scriitorii lumii sunt co autorii unei singure cărţi universale, el caută şi descoperă precursori ai lui Kafka, în cele mai vechi şi mai diverse tipuri de literaturi.

Primele personaje kafkiene ar fi după el, Ahile şi ţestoasa, din paradoxul lui Zenon: pentru a ajunge din punctul A în punctul B, trebuie  să parcurgi mai întâi jumătate din distanţă, apoi jumătate din prima jumătate, apoi jumătate din aceasta şi aşa la infinit, nemaiajungând astfel, niciodată în punctul B. Adică, exact ceea ce se întâmplă cu domnul K, rătăcit definitiv în Castelul lui şi al nostru. Apoi, printr-o ţopăitură imprevizibilă, ca a „animalelor smintite”, dintr-o clasificare atribuită unei enciclopedii chinezeşti (Prăvălie cerească de cunoştinţe binefăcătoare), Borges sare în alt loc, în alt veac şi în altă mitologie, aceea a prozatorului chinez Han Yu, care spune despre unicorn (inorogul nostru), că, deşi e un animal mitic de bun augur, el scapă oricărei clasificări, pentru că se deosebeşte de cal tocmai prin cornul lui unic din frunte, se deosebeşte de taur care are două coarne simetrice, nu seamănă nici cu cerbul şi nici cu lupul, dar aşa stând lucrurile, ne putem găsi în faţa inorogului, fără a putea fi siguri că e, sau nu, el. Unicornul e kafkian pentru că neputând cunoaşte precis acest animal sacru, l-am putea ucide şi asta n-ar fi bine.  Neputinţa străpungerii acestui necunoscut e ceva kafkian. E transcendentul la care nu ai acces.

 Un personaj dintr-un poem de Browning (Temeri şi bănuieli), se foloseşte de reputaţia unui prieten foarte influent şi sus pus, de la care ar avea nişte scrisori de recomandare favorabile. Acuzat că n-ar fi autentice, personajul se întreabă în ultimul vers: - Şi dacă acest prieten ar fi… Dumnezeu? Adevărul care te disculpă, nu poate fi cunoscut, ca în Kafka. Alte personaje citate de Borges din Léon Bloy, adună harţi atlase, ghiduri de călătorie detaliate, dar nu reuşesc să părăsească niciodată bătătura casei ş.a.m.d.

Dorinţa de finalitate a cunoaşterii, mereu ratată, a generat un procent care ar merita să fie cunoscut, în literatura contemporană, extinzând  kafkianul la infinit. Situaţia îmi apare ca o roată care se învârte când într-un sens când în altul, prin istoria scrisului, pusă în mişcare de angoase mai mari sau mai mici, atrasă fără putinţă de scăpare de coşmarul a „ceva secret, orb şi centric” cum spune Borges în  Despre Chesterton. Incognoscibilul este deci, balaurul kafkian depistat de Borges în paleontologia subiacentă ideilor literare vechi, care supravieţuieşte cu brio în cele actuale şi care nu va dispărea, atâta timp cât există singularitatea dezesperantă a găurilor negre, oricâte constelaţii luminoase i-ar face o cochetă şi zadarnică curte 

  MICROMEGAS SAU ATUNCI, NOI CE MAI SUNTEM ?

Am avut mai degrabă prostul, decât bunul obicei, de a citi la o vârstă nepotrivită, unele cărţi care mă depăşeau, cum ar fi Război şi Pace în clasa a 7 a, sau Originea speciilor, într-a 8 a, dar cărţile musiului François Arouet (zis Voltaire), erau prea sprinţare ca să nu mă aleg cu ceva: Candid sau Micromegas, mi-au lăsat în memorie vagi dar plăcute amintiri.

Acum, păcătuiesc de acelaşi eclectism informaţional când stau seara până după miezul nopţii la televizor, urmărind cu mirarea cea de toate zilele, a cetăţeanului secolului 21, tot felul de discoverii, prin abisul spaţiului fizic, mare şi mic. Aşa am ajuns aseară, după ce am călătorit dincolo de cunoscut şi necunoscut, înspre incognoscibil, să mă trezesc în microcosmosul micro bii lor, noastre. Microbii, cum atât de ingrat şi respingător îi etichetăm, sunt fiinţe organizate într-un sistem ameţitor de divers şi  de complex. „Ei” trăiesc pe „noi”, în lumea vastă a interiorului nostru, de care nu suntem conştienţi, în deşerturi, pe munţi şi pe văi, pe lângă izvoare termale, prin peşteri sau aleargă pe autostrăzi nesfârşite, dacă facem distincţia între infinit şi nesfârşit ( o muscă poate merge la nesfârşit pe o bilă, delimitată implacabil de suprafaţa ei). Suntem fiecare, o planetă primitoare pentru lumea infinitezimaleor vietăţi. Popoarele lor ne colonizează încă de la naşterea noastră, îşi ocupă pe noi, teritorii pe care le apără de duşmani, îşi fac aliaţi şi poartă războaie nemiloase cu extratereştrii. În pacea perioadelor de echilibru, duc şi ele, ca şi noi, o viaţă tihnită. Problema e că nu suntem separaţi, chiar dacă nu ne vedem unii pe alţii. Depindem covârşitor unii de alţii. Zoologii consideră că vreo 30% dintre fiinţele Terrei sunt parazite dar sunt sigur că n-au inclus în procent, microbii. Aflasem câte ceva, de la părinţi şi profesori despre ei, prin cuvinte rostite sau scrise, ba poate şi văzusem vreo câţiva la microscop, pe lamele de sticlă spoite cu o incertă şi subţire, culoare rozulie. Nu-mi imaginasem cu nici un chip, ce se poate afla dincolo de pieliţa externă (derma) sau internă (endoteliile), unui trup cât de cât unitar şi constant: un cosmos de viaţă, nu mai mic decât toate stelele văzute prin cele mai performante telescoape. Uimirea mea a fost poate mai mare decât a altora, pentru că am făcut o legătură şocantă: noi înşine, trupurile oricărei fiinţe macroscopice, nu suntem altceva, decât o comunitate de sute de milioane de milioane, de bacterii interdependente, care erau libere acum 2 miliarde de ani. O singură celulă de-a noastră, e o colonie de sute de mii de bacterii „domesticite” (umilitor cuvânt), care au acceptat ţarcul peretelui celular. Deci: comunitate de comunităţi de bacterii domesticite, asta suntem, aşa cum o pădure tropicală (ecosistemul cu cea mai mare biodiversitate), este o comunitate de 10 milioane de specii. Dacă undeva sus, pe coama curcubeului raţiunii, însăşi Frumuseţea nu e altceva decât un tertip (o înşelătorie), pentru maximizarea randamentului transmiterii informaţiei din ADN, dacă Ăsta, adeneul, trăieşte sute de milioane de ani, folosindu-se, ca să se perfecţioneze, de vehiculul trupului nostru efemer (el l-a făcut efemer, din egoism!), cum mai putem defini viaţa şi noi, unde, cât, cum şi mai ales ce, mai suntem

      

                                                                                                  

CULTUL LUI BORGES

Prolog

 Venerate Borges. Tot mai citesc măiastra-ţi Carte şi nu cred că mă voi mai opri vreodată! Recitirea ciclică a cărţii fără început şi fără sfârşit, e ideea ta scriitoricească principală. Nimeni altul înaintea ta, nu a trimis o sondă mai îndepărtată, în abisul cultului cărţii şi nimeni nu a rotunjit mai aproape de adevăr, cercul acestei revelaţii. Pentru că şi în interiorul cercului desenat de tine, care, la cel mai mic efort de imaginaţie, se transformă în sferă, se află condensată o masă de descoperiri uimitoare, pe care ni le-ai lăsat cu generozitate, nedevoalate, te-aş ruga să-mi permiţi să arunc şi eu acolo, o timidă privire, pe măsura posibilităţii, căci nimeni nu cunoaşte mai bine decât tine, valoarea şansei de a putea măcar zări ceva*.

Această irizaţie de margine de eclipsă, mi-a apărut undeva departe, pe circumferinţa unui miez de noapte, când am recitit câteva din scurtele dar ameţitoarele tale micro eseuri, numit În  „Trandafirul galben”, faimosul poet Gianbattista Marino, ajuns în ultima clipă a vieţii, care se petrece într-un decor de marmure şi lauri, într-o grădină multiplicându-şi treptele coborâtoare în oglinda apei, priveşte un trandafir galben, aşezat de o femeie, într-o cupă, pentru el (frumos sfârşit pentru un poet). Atunci a avut loc revelaţia în sufletul lui. Marino a văzut roza şi a simţit că ea există prin propria-i eternitate şi nu prin vorbele închinate ei de poet, „iar imensele şi trufaşele tomuri care urzeau într-un colţ al odăii o penumbră aurită, nu alcătuiau, aşa cum vanitatea lui o năzuise, o oglindă a lumii, ci doar un fapt infim, care venea să i se adauge acestei lumi”.

Tu ştii desigur, în lumea atemporală unde te afli, că şi vărul tău de gintă, Lucian Blaga a spus că nu e altceva decât un mic întuneric ce vrea să sporească lumina.

În „Despre cultul cărţilor”, observi cum Homer crede că Zeii urzesc nefericiri doar pentru ca poeţii să aibă ce să cânte, că Mallarmé gândea şi el că lumea există doar pentru a se  ajunge la o carte (conceptul justificării estetice a răului). Tot acolo, arăţi cum Coranul (Al Kitab), nu este doar o carte, ci face parte din trupul lui Dumnezeu, ca şi veşnicia, că evreii (hebreii), în Cartea Creaţiei ( Sefer Yetsirah), consideră că nu numai numerele cabalistice, dar şi cele 22 de litere au fost instrumentele prin care a fost creat Universul, acesta fiind primul indiciu al cultului cărţii. Iar creştinii nu s-au oprit aici. Şi-au imaginat că Dumnezeu le-a oferit (redundanţă generată de îndărătnicia cunoaşterii umane), chiar două cărţi: una a voinţei Lui - Scriptura) şi una a puterii Lui creatoare – Universul. Sir Thomas Browne (la 1642) spune că lumea înconjurătoare pe care o avem cu toţii în faţă, este cea de-a doua carte a lui Dumnezeu, lume care este aşa de minuţios armonioasă, pentru că este chiar arta lui, citez: „toate lucrurile sunt artificiale, căci Natura este Arta lui Dumnezeu”. Scoţianul Carlyle îşi închipuie Istoria Universală ca pe o Carte Sfântă, pe care noi abia o descifrăm, în care încercăm să scriem, stângaci şi în care şi noi,  suntem scrişi; de aceea, nimeni nu ştie cine este, ce rost are şi cum se numeşte.

Mulţi dintre cei care te cunosc mai bine decât mine, mă pot acuza pe bună dreptate, că nu le aduc o noutate şi îi fac să piardă timpul, citind aceste rânduri. Cum spuneam la început, eu am fost uimit să redescopăr la tine – cântăreţul orgoliului demnităţii inflexibile a cuţitarilor Sudului – fervoarea recuperării modestiei, chiar a umilinţei, în faţa geniului simplităţii, mascate în minor, mediocru sau banal. Vorba lui Malraux: dacă o viaţă nu înseamnă nimic, ea înseamnă în acelaşi timp Totul. Frumuseţea, spui tu în Despre clasici, nu este privilegiul câtorva autori; acuma ştiu că ea este un lucru obişnuit, care ne pândeşte în întâmplătoarele pagini ale mediocrului sau într-un dialog de pe stradă. Emoţiile pe care literatura le suscită, încep să se uzeze pe măsură ce cititorul le recunoaşte. Operele clasice, nu vor fi clasice veşnic.

Epilog.

Nu ştiu cum să închei, pentru că nu ştiu de mi-ar fi permis să rearanjez după gustul meu, un teribil poem dedicat de tine unui poet minor, deşi prezent în cercul cărţii universale. Totuşi, elasticitatea absolută a minţii tale şi-ar da seama că a scoate de pe unul din rafturile Bibliotecii Infinite, care conţine toate cărţile scrise şi nescrise Cartea Ta, a citi şi scrie din ea,  e o şansă aproape extrem de rară pentru mine, pentru tine şi pentru cititorul nostru, să afle din ea chiar şi câteva rânduri trecute printr-o mişcare circulară fulgerătoare, şi prin mintea mea, fără a se putea altera minunea, precum cuvintele lui Dumnezeu, recitite de credincioşi din Cartea Lui.

UNUI POET MINOR, DIN ANTOLOGIE

Cu tine, zeii au fost mai miloşi, frate:

Ai fost scutit de lumina crudă a gloriei

Care examinează măruntaiele şi numără crăpăturile

De pe obrazul frumuseţii.

Nu există soartă mai fericită decât aceea

De a fi cenuşa din care e făcută uitarea!

Dacă fericirea şi durerea,

Cântecul privighetorii într-o după amiază

Şi privirea ta senină, pe trandafirul înrourat,

A însemnat pentru tine, ca şi pentru glorioşi, Universul.

* La Borges, ultimele decenii de viaţă, după cum se ştie, amurgul văzului a apus într-o noapte iluminată.  

                                           

PALEONTOLOGII OBIECTIVE

 O EROARE DE ETICHETARE

           (Găina şi balena)

Nu ştiu pe ce căi au ajuns aici, pe aceeaşi linie, aceste două fiinţe, din lumi atât de diferite, dar aşa lucrează creerul meu, în stratigrafia căruia, se pare că timpul nu există, iar locurile sunt peste tot, deodată.

Nu i-am rămas dator atunci lui Andrei, ci i-am spus bancul cu găina: un tată se duce la doctor cu băiatul lui, îngrijorat că el de la un timp, se crede găină şi cotcodăceşte toată ziua. De cât timp? De câteva luni. Bine dom’le, de ce-aţi aşteptat atât ca să veniţi la mine? Ştiţi, pentru noi, care suntem săraci, 7 ouă pe săptămână contează!

Nu vreau să mă gândesc cât timp a trecut de când desenam lumea cu Andrei, dar acum, deşi e un bărbat de succes pe toate planurile, lui tot îi mai face plăcere să mă viziteze. De data asta la muzeu, pe care-l renovăm iar el, ca artist plastic, ne mai dă sugestii. Ca entomolog, mă ocup cu nişte musculiţe de 2,5 mm dar, ca şi colegii mei, sunt fascinat de diversitatea şi istoria naturală a tuturor speciilor zoologice, de la furnici şi fluturi, la balene. Printre cele 2 milioane de piese (cum le zicem noi), în muzeu există multe secrete şi aspecte senzaţionale, cum ar fi de exemplu, povestea aşa zisului os penian de balenă. În fosta Sală a Balenei, acum numită Giganţii Mărilor, avem un schelet de balenă cu aripioare lungi, Balenoptera novaeangliae, un mascul agăţat de tavan, cumpărat de Antipa şi livrat împreună cu un obiect de peste 2 m, etichetat drept „os penian de balenă”. În perioada cât expoziţia se renovează şi suntem aproape gata de vernisare, am fost întrebat de mai mulţi cunoscuţi, dacă am scos temporar, sau nu mai avem de gând să prezentăm osul penian de balenă, care dădea un fior estetic bărbaţilor şi mai profund domnişoarelor şi doamnelor, ele fiind mai ataşate vieţii telurice, decât noi, visătorii infinitului. Eroarea de etichetare consta în faptul că nu era vorba de osul penian, ci chiar de organul reproducător, de tip fibroelastic, cu reţea sanguină atât de redusă încât, în timpul acuplării îşi modifică prea puţin diametrul. Ce înseamnă fibroelastic? Înseamnă că este atât de rigid şi elastic în acelaşi timp, încât la nevoie, masculul, care se află în ocean sub femelă, îl poate curba peste ea, ca un cerc de butoi. În repaus, organul este cantonat într-un pliu tegumentar ventral. Bântuit de cercuri cum sunt, aş închide cercul acestei glume, cu încă două elemente spectaculoase, dar reale. Balena albastră, Balenoptera musculus, (25 – 29 m lungime), cu cele 130 – 150 de tone ale ei, este cel mai mare animal care a trăit vreodată pe Planeta Albastră, mult mai mare decât elefantul dar şi decât dinozaurii. Este  cel mai mare animal din Universul cunoscut. Nu pare de mirare că masculul are testicule interne, de 70 Kg, ca şi când ai căra câte o sacoşă cu cartofi, de câte 35 kg, în fiecare mână.  Dar lucrurile nu se opresc aici. În lumea cetaceelor, balena arctică sau de Groenlanda, Eubalena glacialis (15,2 m), cu greutate la jumătatea celei albastre (54 tone), are testicule de 1000 kg, cele mai grele din toată lumea animală. Acest aspect cantitativ s-a dezvoltat din cauză că o femelă se împerechează cu mai mulţi masculi la un rut, deci ei sunt obligaţi să se concureze la producţia de spermă. Este o competiţie, numită în termenii selecţiei naturale feed back pozitiv. Deşi le-ar păsa prea puţin eubalenelor (de la gr. eu : autentic), am face o eroare de etichetare dacă am considera promiscuă, situaţia, pentru că am aplica termenii îngustei noastre moralităţi, alteia mult mai mari – moralitatea Oceanului. Suntem punctele a două cercuri diferite, care se privesc mirate, ca în oglindă, însă cu simpatie, unele pe altele. ale aceleiaşi linii. Trebuie să privim lucrurile de undeva de sus, de pe bolta curcubeului.

Tot Andrei, când a început să vorbească, mă întreba: ce e afară acum? E noapte sau e varză? Dacă n-aş fi „varză” la calculatorie, cum mi-a spus amicul meu care mi-a făcut blogul, mi-ar place ca tu, predictibilul, deşi mascatul meu cititor, să-mi scrii dacă te-ar interesa misterioasa istorie naturală a  cetaceelor. Ţi-o spune că merită, un biolog hârşit prin multe mirări, o deşcă bătrână, Sven Hassel iană.