Am un prieten care încearcă să scrie. Că de vorbit nu se pune problema: e mut. Când a vrut să contureze prima literă,
i-a ieşit o pată de culoare. Aşa că, prima lui scriere a fost o mică turmă de pete, ale căror intenţii, erau, în mod ciudat, înţelese de oricine. După ce aceste fiinţe de culoare au umplut mai multe poiene înţărcuite în rame de lemn,
ca să n-o ia prea tare razna pe munţii gândurilor şi-au găsit singure un loc bun de păscut, într-o expoziţie veselă: behăielile iezilor, tălăngile celor bătrâne ori ciocnirile cap în cap ale berbecilor, au umplut de bucurie inimile ciobanilor cu costum şi cravată, care uitaseră demult cine sunt. Prietenul meu (devenit între timp pictor celebru, fără ca el să-şi dea seama, pentru că nu cunoaşte valorile orăşenilor), a continuat să dorească să scrie. Aşa se face că a venit într-o zi bucuros la mine şi mi-a arătat din priviri, ceea ce credea el că e prima lui literă: era portretul unui bărbos roşcat şi cu ochi albaştri, un Van Gogh român, care trăise şi murise, fără ca nici unul din cei doi să ştie, în satul plin de flori,
al amicului meu.
