INOROGUL ŞI NARVALUL

                         INOROGUL  PIERDUT

                                                          

          Pentru că am scris nişte versuri sub titlul  În poiana Inorogului dar mai ales pentru că printre cetacee trăieşte adevăratul inorog – narvalul, despre care mi-am propus să aflu mai multe, redau pentru inorogo fili şi narvalo fili începători cum sunt şi eu, nişte însemnări, în speranţa că am putea galopa împreună.

           Nu se ştie de ce şi când s-a născut legenda inorogului dar e veche şi îndepărtată de Europa.

            Acum 5000 de ani, Împăratul Fu His, în timp ce medita pe malul Fluviului Galben cum să-şi transmită gândurile urmaşilor, un Ki Lin (inorog) a ieşit din apă, l-a lăsat să-i privească ciudatele semne în formă de peceţi sau sigilii de pe piele şi s-a pierdut în depărtare. Fu His a înţeles că acele sigilii magice erau de fapt cuvinte după care el a creat hieroglifele chinezeşti. Mongolii spun că de Gingis Han care înainta spre India pe care voia s-o cucerească, s-a  apropiat în goană un inorog care s-a aplecat de trei ori în faţa lui ceea ce el a tradus ca o reverenţă şi şi-a schimbat direcţia în sens invers.  Arabii povestesc că inorogii trăiesc în mijlocul deşertului şi le apar numai copiilor singuri, lângă care trag un pui de somn după care dispar. Altele legende spun că inorogii se nasc din spuma mării şi ies adesea pe plajele însorite, ca să se joace. Se spune chiar că, din cauza acestui obicei jucăuş, Noe i-ar fi uitat pe inorogii ocupaţi cu joaca şi ei apar acum din lumea de dinainte de lume.

                            Mitul acestui animal fabulos şi multiform (cal, măgar, peşte, dragon,                     scarabeu) al cărui corn divin neutralizează substanţele şi acţiunile malefice e

 consemnat prima dată în lucrarea numită Indica a medicului grec Ktesias, al împăratului persan Artaxerxes (sec. IV î. e. n.) unde este prezentat ca un măgar sălbatic, alb, mai mare decât un cal, cu cap roşu şi ochi albaştri, cu corn tricolor: alb la bază, negru la mijloc şi galben aprins la vârf. La perşi el era simbolul virilităţii epuizate spre deosebire de leu care avea forţa solară.

           Nu ştiu dacă mitul există la amerindieni sau aborigeni dar se pare că în Lumea Veche e omniprezent. Marco Polo susţine că l-ar fi văzut în Iava, că era destul de fioros şi nu semăna cu ceea ce credeau contemporanii lui, având picioare de elefant şi cap de mistreţ cu colţi fioroşi. A văzut probabil o un rinocer sau un Babyroussa, porc endemic cu doi colţi îndoiţi spre maxilarul superior. Se spune că Alexandru Macedon a fost cel mai mare cuceritor pentru că Bucefal, calul lui cu stea în frunte (şi se pare cu un ochi albastru), nu era altceva decât un inorog alb iar Ştefan cel Mare nu a pierdut decât 2 bătălii, doar atunci când nu era călare pe Catalan.

           Inorogul a intrat în cultura română prin epopeea eroicomică în proză, Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir scrisă între 1703 – 1705 la Constantinopol.. Nu numai prin frumoasa elegie Jelania Inorogului (Cantemir fiind Inorogul) dar toată cartea este o alegorie reuşită a luptelor politice dintre „jigănii” (mamifere din Moldova) şi „păsări” din Ţara Românească. Ea nu e mai prejos de Batrachiomahia lui Homer, sau de Ethiopicele lui Heliodor (grec din secolul IV), citită cu plăcere de Shakespeare şi Cervantes şi considerată baza romanului epic. Mai ciudat mi se pare că numele românesc al unicornului vine din iliricul gednorozecz.

            Inorogul este menţionat de 7 ori în Vechiul Testament iar la creştini e un simbol complex şi transcendental. Se pare că primul care a văzut un inorog a fost Adam, în grădina Raiului, fiind primul animal căruia el i-a dat nume atunci când Dumnezeu i-a spus să numească lucrurile.

Legenda a atins apogeul în Evul Mediu, în romanele cavalereşti. E vorba de un cal alb numit unicorn sau licorn după cornul lung subţire şi spiralat, în fâşii albe şi negre care trăieşte în pădure, într-o poiană unde e veşnic vară. El detectează tot ce e impur, nu numai toxicitatea din ape sau otrăvurile din orice licoare (cuvânt care poate proveni de la licorn) dar şi cea mai mică alterare a strălucirii unui diamant. Alchimiştii îl pun în legătură cu al treilea ochi – nirvana, fiind calea de reîntoarcere la Unitate, creştinii spun că simbolizează uniunea dintre Isus şi Dumnezeu, pătrunderea spiritualului în natură, o punte între lumi, transcenderea prin puritate, a carnalului. Sfios, enigmatic şi hermafrodit, el nu înglobează de fapt tensiunea ambelor sexe ci transcende sexualitatea. Astfel de fiinţe renunţă la dragoste din devotament pentru dragoste.

            După unii el reprezintă melancolia virilităţii inhibate în contextul cavaleresc în care cavalerii iubeau platonic şi declarat, o Dulcinee nu de  atins, ci doar de omagiat.  Unicornul nu poate fi prins viu şi nu se lasă îmblânzit decât de o fecioară probabil într-un ceremonial care se desfăşoară în pădure, printre megalite. Această fecioară medium, trebuie să fie născută în zodia Săgetătorului şi reprezintă capturarea unei forţe cosmice emanate de constelaţia leului şi reflectată de constelaţia săgetătorului. După mine, faptul că e reflectată, trimite la ideea reflectării totului, în spirit. Fecioara a devenit sufletul unui ordin cavaleresc şi este reprezentată în tapiserii din secolul XV cunoscute sub numele de La Dame à la Licorne.

            Îmi plac ipotezele naive care afirmă inorogii au existat cu adevărat iar numărul lor s-a redus treptat şi poate că au şi dispărut, dar nu e sigur. Unii susţin că la British Museum ar exista un corn de inorog pentru care oamenii de ştiinţă nu au permisiunea oficială de a-l studia. Îmi place speranţa unora că inorogii se vor întoarce atunci când lumea va evolua spiritual prin puritate şi iubire, dacă vom renunţa la orgoliul prostesc de a stăpâni natura. Dacă vom regăsi inorogul sacru, vom regăsi şi alte făpturi extraordinare din noi care abia aşteaptă să umble din nou printr-o lume mai bună, spun visătorii. Când Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Inorogul i-a însoţit, ca ultima speranţă a purităţii ce va reînvia odată şi odată. Asta m-a făcut să-mi  amintesc ultimul vers dintr-unul din poemele mele pierdute: Puritate, nepărăsindu-ţi inima, nici în păcat.

                          

       NUMELE NARVALULUI

           Titlul pare să conţină şi explicaţia (ca frumosul titlu Numele trandafirului) dar vom vedea că dedesubtul cuvintelor se ascunde ceva adânc şi incredibil, ca partea nevăzută a aisbergului.      

           Barbarii extrem nordici (ca şi narvalii), vikingii, vânau narvali şi vindeau defensele negustorilor aflaţi ceva mai la sud. Aceştia comercializau fildeşii ca pe o marfă magică numită corn de inorog. Faptul că era un os nu putea fi contestat de nimeni. Era o dovadă palpabilă care a întreţinut veridicitatea existenţei Inorogului. Pe măsură ce marfa avansa spre sud, raritatea, misterul şi valoare cornului de inorog creştea până s-a ajuns la greutatea lui în aur. În secolul 16, regina Elisabeta Angliei a plătit pentru un corn 10.000 de lire, valoarea unui castel iar Regele Soare al Franţei a achitat cu doi corni o datorie publică. Mai aproape de noi, la Viena, Casa de Habsburg avea un sceptru din corn de narval împodobit cu diamante, rubine, safire şi smaralde. 

         Faptul că vikingii cunoşteau foarte bine narvalii pe care-i foloseau complet, ca şi inuiţii, se pierdea informaţional spre sud, în Europa.                                               Abia în 1638 zoologul danez Ole Wurm a desfiinţat parţial mitul, făcând publică originea cornului de inorog ca dinte de narval. Însă mitul, grefat pe o imagine atrăgătoare n-a murit uşor. Ce putea fi mai frumos decât un bidiviu alb ca neaua, musculos cu piele netedă cu o proeminenţă dură, suplă, spiralată, în mijlocul frunţii? Era contrastul expresiv ce lipsea acestui vehicul de vis care era calul. Îl salva de monotonie.

          Nar vhlar în limba norsă ( norvegiană veche) se traduce prin  nar  cadavru şi hvlar balenă. Asta pentru că narvalul matur are o culoare albicioasă şi are pete, peceţi sau sigilii, ca leopardul precum  şi  obiceiul de a pluti inactiv pe suprafaţa apei sau sub ea, cu un surâs ciudat şi permanent, din acelaşi motiv ca şi delfinii şi anume  poziţia gurii. Inuiţii numesc narvalul în limba lor (inuktitută), Qilalugaq sau Tugaalik. Din păcate nu ştiu cum se traduce.

          Narvalii sunt extrem arctici, trăind în mările veşnic acoperite de gheaţă pe sub care se deplasează uşor şi pentru că nu au înotătoare dorsală. Dintr-o singură inspiraţie pot avansa kilometri întregi pe sub gheaţă. Asta da inspiraţie! E drept că folosesc şi copcile focilor sau pot sparge gheaţa  cu capul sau cu spinarea.

Trăiesc în apele canadiene în golful Baffin sau între Insula Baffin şi Groenlanda, neajungând mai la sud pe de o parte că acolo se află prădătorul periculos orca dar şi pentru că nu sunt adaptaţi la condiţiile temperate. După unii ar exista câteva milioane de narvali, după alţi cel mult 30 – 50. 000, diferenţa fiind dată de faptul că migrează şi sunt număraţi de mai multe ori

         Narvalul Monodon monoceros care s-ar traduce liber prin „un dinte, un corn” face parte împreună cu balena albă sau beluga, din familia Monodontidae care cuprinde doar aceste două genuri, fiecare cu câte o specie. Narvalul mascul atinge 1600 kg, 4,7 m lungime  iar cornul stâng creşte până la 2 – 2, 5 rar 2,7 m, având o greutate de 10 kg.  Ei respiră odată la 7 – 20 minute şi trăiesc cca 50 de ani. Sunt maturi sexual la 8 - 9 ani, se acuplează primăvara pe banchiză iar gestaţia durează 15 luni, deci nasc în iulie anul următor. Puiul având 80 kg la naştere, este alăptat 4 luni.

         Culorile narvalului se schimbă cu vârsta: sunt bleo gri la naştere şi ca juvenili, sunt apoi negri ca adulţi iar pe măsură ce înaintează în vârstă se acoperă de pete albe, până devin albi aproape în întregime.

Trăiesc în grupuri de 4 – 20 de indivizi şi migrează sezonier ca să urmeze bancurile de peşti dar şi ca să evite îngheţarea canalelor. În afară de peşte vânează crevete, calmari caracatiţe, raci

 INOROGUL VULNERABIL

          În sălile vechiului muzeu Antipa, sub scheletul de balenă aveam un schelet de narval şi un mulaj în mărime naturală, cu ciudatul lui incisiv stâng, răsucit în sensul invers acelor de ceasornic.  Fără acest corn uimitor, narvalii n-ar fi depăşit interesul unei specii de cetaceu oarecare, chiar frumoasă, ca sora lui beluga sau balena albă. Cornul este elementul cel mai atrăgător şi plin de calităţi deosebite, unele de-a dreptul incredibile cu atât mai mult cu cât în afară de acest incisiv ciudat, narvalii nu au nici un alt dinte funcţional. Un mascul din 500 are doi dinţi dar dreptul e mai scurt. Ceea ce poate se ştie mai puţin, e că şi 10% dintre femele au un astfel de dinte care creşte şi el dar nu mai mult de 15 cm şi nu străpunge maxilarul.

          S-au emis tot felul de ipoteze privind utilitatea dintelui. Faptul că femelele nu-l au, deşi trăiesc în acelaşi mediu, dovedeşte că nu este strict necesar pentru supravieţuire cel puţin la prima vedere. Zic la prima vedere pentru că cele două sexe sunt mult mai dependente reciproc la nivel de grup şi de selecţie. Chiar dacă ulterior funcţiile lui s-au rafinat, originea lui trebuie să fie din categoria ornamentelor sexuale secundare ca şi coarnele cerbului sau coada păunului.  

          După diverse presupuneri cu acest corn narvalul străpunge peşti, râcâie fundul, sparge gheaţa, ghidează undele sonore ale vocalizelor submarine, e o sondă de detectare a prăzii şi a salinităţii, le-ar servi la socializare şi la scărpinatul reciproc pentru a se debarasa de paraziţi.

          Un cercetător al dinţilor de la Harvard, Martin Neweeia a întreprins 4 expediţii începând cu 2003  campând pe banchiza din nordul extrem al Insulei Baffin  împreună cu doctorul de origine inuită David Angnatsiak. Inuiţii au voie să vâneze narvali. Neweeia a constatat o legătură între defense şi creier. El a observat că dintele e acoperit cu depozite rugoase de alge şi plancton. După ce l-a curăţat prin scufundare în acid a fost şocat de ce a descoperit: contrar tuturor principiilor cunoscute în stomatologie, anatomia dentară era inversată. La exterior se afla pulpa şi la interior smalţul. Pulpa denudată e sensibilă şi dă durerea de dinţi atât de nesuferită la alte mamifere. Or narvalul are nu mai puţin de 10 milioane de tubuli deschişi la exterior, cu tot atâtea terminaţii nervoase care duc printr-un strat labirintic la nervii din canalul central.

          Chiar dacă nu se ştie sau nu ştiu eu, ce face narvalul cu dintele lui, cert e că la locul de unde porneşte, în maxilar, există o mare cavitate ce conţine o mare papilă care-i asigură creşterea continuă, deci se toceşte; dacă este ciobit se reface dar nu şi dacă s-a frânt. De mirare este că narvalul îşi expune partea sensibilă în mod deliberat aerului arctic, ceea ce duce la presupunerea că dintele este o un organ senzorial sofisticat, de o mare acuitate, o adevărată staţie meteo ce detectează variaţiile de presiune şi temperatură din aer, nu numai ale salinităţii. Asta pentru că e foarte important să poată afla din timp venirea unui îngheţ care-i poate bloca în canalele dintre gheţuri. Chiar dacă femelele nu au astfel de dinţi, să nu uităm că narvalii sunt sociali, trăiesc în grupuri şi sunt destule cazuri la mamifere în care masculului îi revine sarcina de a apăra grupul de toate relele.

         Schimbările climatice rapide din nordul extrem îi face pe narvali chiar mai vulnerabili decât urşii polari. O fi căldura bună ca şi cunoaşterea dar iată cum dispariţia unui rău (frigul) distruge un mit şi ne face să ne temem că destrămarea ne va atinge şi pe noi în curând. Sper ca dr. Heide Joergensen să nu aibă dreptate când afirmă că populaţiile de narvali sunt în scădere cu 10% pe an.

           Sper să nu rămână doar o frumoasă şi tristă amintire faptul că chinezii, grecii şi romanii credeau în licorn, că regii aveau pocale din dinte de narval pentru învingerea bolilor şi a otrăvurilor iar un medic indonezian recomanda pudra de dinte de narval pentru următoarele boli:  scorbut, ulcer, edeme, gută, epuizare, tuse, palpitaţii, leşin, rahitism şi ..melancolie.