TURTUREAUA DE SILEX
(I. Chipul din
geam, II. Oceanul)
Așa arată cele 185 de pagini din
această scriere încheiată, cărora le-am schimbat titlul și le-am prefațat cu
următoarea introducere:
Când intri în curtea din spatele muzeului ca să-ți parchezi mașina pe
timpul vizitării, sau doar să bei un capucino în cafeneaua cu fațadă de sticlă,
poți observa pe zidul din stânga, sub streașină, un ochi de geam cu rama
scorojită şi crăpată ca o piele de elefant. Nu se ştie de ce muncitorii care au
renovat clădirea stând cocoţaţi pe schele un an întreg, au plecat fără să-l atingă.
Eşantion al trecerii timpului, relict conservat de dragul imaginaţiei puştilor
fascinați de o specie de animal misterios, uitat într-o cămăruță sau rezultat
al simplei neglijenţe – eu am motive să nu pot trece ușor peste acest amănunt.
Orice exterior ascunde ceva dincolo de suprafaţa lui - interiorul - şi nu e
dispus să-l devoaleze, deși uneori lasă la vedere un semn, un călcâi al lui
Ahile, cum e acest geam cu ramă crăpată. Dacă cineva ar fi curios să ştie ce se
ascunde în incinta secretă de dincolo de geamul uitat, ar putea afla din acest „jurnalul
de bord” ţinut acolo de mine o vreme, pentru că aţi ghicit, eu sunt specia
necunoscută, de dincolo de geam.
acum continuarea celor postate
sincopat..scuze
NOIEMBRIE 2011
Marţi. Sfidând probabilitatea
de a fi considerat ridicol de doamna
ale cărei tocuri le aud din ce în ce mai aproape în spatele meu pe trotuar -
ridic o mare şi frumoasă frunză galbenă
şi o introduc în despărţitura pentru hârtii a genţii. O las pe doamnă să treacă
de mine şi scot frunza: cordiformă, cu trei lobi ondulaţi, curburi elegante,
peţiol lung, proporţionat cu suprafaţa - o pot răsuci între degete ca pe o
paletă. Sau planetă. Deşertică, după uedurile secate ale nervurilor. Pe
trotuarul din fața muzeului girafa butaforică e umedă de la condens. Soarele
rece, luminos, e dizolvat într-o ceaţă fotonică strălucitoare, greu de privit.
Lumina e tot ce mai pătrunde din vară prin ecranul toamnei. Toate se nasc și
azi, din relaţia lor reciprocă. Istoria infinită și necunoscută a acestor
relații sunt izvoarele din care se acumulează oceanul amintirii şi oceanul
viselor – două oceane care nu știu unul de altul. Urăsc obligaţia de a dormi, dar
somnul ne recompensează printr-un dar pe care nu-l apreciem destul: la fiecare
trezire beneficiezi de o viață nouă nouță, ca de o limuzină.
Noile vieți ale unor dimineţi ca
asta, au uneori micile lor neajunsuri: femeia care face curat mi-a schimbat
ordinea „capetelor de strămoşi” - tărtăcuţele de la geam, l-a întors cu cealaltă
faţă, cu cea hidoasă, pe Ianus, trovantul de gresie, mi-a pus pe calorifer „Ciocănitoarea”
(un nod de lemn), mi-a mutat microscopul şi două cărţi groase despre balene și binențeles
a dărâmat dromaderul. Nu mai caut alte schimbări - le voi descoperi pe rând.
Din Cearta cu filosofia reiese că fragmentarismul
e valabil ca metodă de cunoaştere într-un univers discontinuu. Deci şi cei cu
educaţie ”pe sărite”, pot înţelege câte ceva. Iar din cărțile de fizică reiese
că în profunzimea micimii lui, universul e nu numai foarte mic dar și foarte agitat, agitația reflectându-se în universul
mare şi de acolo în oglinda lumii: noi.
Miercuri..ziua
ceţoasă, umedă,
are contururi incerte. Pe trotuar sunt
tot mai multe şi mai diverse frunze moarte: palme galbene, suveici ovale, brune,
altele cu margini obtuze, teşite. La „Iurtă” e veselie: gunoierii fac cinste nomazilor,
cu cafea la pahar şi covrigi calzi. O onomastică? La Secondhand a fost adusă o nouă
vedetă de ghips: fără cap, cu o bluză mulată pe sânii opulenți, mult mai
reuşiţi decât ai vedetelor de pe micile ecrane. Fizicienii şi matematicienii
văd lumea ca pe o poveste al cărui început și sfârșit nu-l cunoaștem. Am citit
până mi s-au înroşit ochii, concluzia fiind că știinţa de azi trebuie să se
expliciteze ademenitor, prin metoda artei, că logica cuantică seamănă cu felul
în care leagă oamenii conceptele - prin asocieri lejere şi graniţe incerte,
flexibile, indistincte. Aiuritul şi aiuritorul par superiori pragmaticului şi
moralistului.
3 noiembrie
- zi pierdută
în şedinţă. Acţiunile care se devorează unele pe altele, se numesc timp. Citesc pe sub dunga mesei gazeta
din care aflu că Tony Judt a demistificat ”opiul intelectualului”. Deci intelectualul
e un drogat. Se dă un citat din Cabana
memoriei: „boala îţi dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim de
disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii”. Nu înțeleg: e imposibil să-ți contempli în
tihnă și cu minim de disconfort deteriorarea catastrofală. Știu că dacă nu ai încotro începi să accepți tot mai
multe lucruri care se petrec fără ca tu să le poți schimba dar asta nu se poate
face decât cu seninătatea inconștienței.
La întoarcerea acasă, vagonul de
metrou aleargă ca o omidă nebună prin galeria de sub coaja oraşului şi mă scoate
ca pe un şobolan în lumina cerului de toamnă. Cartierul văzut de sus pare un
joc de cuburi în care eu sunt o şaradă nedescifrată. Ce vreau să spun prin „văzut
de sus”?. De unde, ”de sus”? Poate din exteriorul ochiului imaginaţiei. În
vizuina de beton a muchiilor verticale, mă scufund în lirismul secret, închis etanş,
al anonimatului. „Vizibilii” „cunoscuţii”, ”celebrisimii”, beneficiază ei oare,
de un milimetru de veşnicie în plus? Numai eu,
moi, ego, contează. Deci pot să-mi permit să fiu visător, poet, nepractic,
să cumpăr carne de porc, s-o duc în cúhnie şi s-o frig, sfidând întunericul
precoce al zilei de toamnă. Becurile cu argon luminează feeric aleile cu frunze
galbene, de pe asfaltul negru iar pentru grupul de bărbaţi deja în formă (magnetizaţi,
veseli, glumeţi), seara şi lumea abia încep – femeile în schimb, sunt palide,
obosite, apatice. Ele nu beau, nu se iluzionează artificial. Totuși și ele perpetuează
lumea printr-un drog – opiul iubirii. Impulsul şi scopul lumii sunt imposibil
de aflat, pentru că pur și simplu nu există. Sau există într-o lume ce
depășește viteza lumnii. Dar nu e lumea noastră. Mai sănătos şi reconfortant pare concertul la
saxofon deşi seamănă cu delirul unei broaşte râioase sub lună: monolog
intermitent, înregistrare veche, alb negru, în care bărbatul povesteşte cu
ochii închişi despre frumuseţea lumii solitare. Ne dă nouă singurătatea lui –
dar suprem. Concertul mă emoţionează pentru că îmi aminteşte de trei prieteni
morţi fiecare în câte un accident – toţi trei, amatori de jazz. Fumez în logia
nordică cu ochi umeziți de fum și de depărtarea în care o stea clipeşte,
comunicâdu-mi în alfabetul Morse: Nu există moarte. Nici viaţă. Numai călătorii.
Vineri - din alfabetul frunzelor
galbene
învăţ azi o literă mare, cordiformă, de 18/ 15 cm , după ”măsurătorile de
laborator”. Dana a adormit cu două somnifere iar acum, când vorbim la telefon,
a uitat că aseară a mâncat friptură de porc. Memoria e raiul şi iadul nostru. Realul
şi oglindirea lui nu pot exista decât împreună iar orice joc e în egală măsură frumos şi morbid, pentru că are început,
mijloc şi sfârşit.
Soare, dar orice adiere, cât de mică, stârneşte migraţia în jos a stolurilor
de frunze galbene. Sensul „în jos”, imprimă melancolie zilelor de toamnă..
În
drum spre casă un avion urcă în unghi abrupt în sus, în cerul albastru ca vara.
O găsesc pe Dana ascultând Chopin.
-
Cum a
putut să moară un astfel de om? Oamenii ca el ar trebui să fie nemuritori
-
Toate
frunzele pleacă toamna.
-
Și
ale brazilor?
-
Pe
rând, pe neobservate, pleacă și ele. Chiar și cele tropicale.
Obosit
de toamnă şi de viaţă mă retrag între pernele divanului şi mă las purtat de
exotismul animalor exotice, în mediile lor exotice virtuale: pui de morsă
fragili, în pericol, din cauza topirii gheţii, Proghorn ul cu coarne şi cu urechi îndoite împreună înainte,
armăsarul de zebră care îl convinge pe puiul mamei moarte să-şi transfere (în
minte) modelul dungilor ei în modelul dungilor lui şi îl îndepărtează de la
spectacolul sfâşietor al sfâşierii ei de către vulturi.
- Acum ce scrii și de ce?
Mă întreabă Dana dar nu ştiu ce să-i
răspund. M-am trezit scriind, când s-a născut în mine un izvor, apoi mai multe,
iar izvoarele îşi fac drum spre
suprafaţă.
Sâmbătă.. Râurile lente curg
uneori cu pete de spumă ce se învârtesc în jurul unui punct din
centru.
Dacă moleculele de apă din vârtejurile liniştite ar avea conştiinţă,
acolo s-ar naşte o cultură, o literatură, o filozofie, o morală, entităţi
preocupate să-şi savureze rotirea,
concentraţia sau diluţia, barbotarea sau spumuirea dar ar fi şi poeţi
dezinteresaţi de dinamica şi chimia secundei. Ei ar vedea în plutirea lentă,
veşnica poezie a prezentului. Pe unii
i-ar interesa, pe alţii nu, dacă mai
sunt alte pete de spumă pe râu, de unde vine şi unde se duce râul, dacă le vede
cineva şi dacă petele au vreo importanţă în peisajul universului care aici se
poate numi Landschaft.
Ieri am avut o şedinţă de Consiliu urâtă, în care unul dintre masculii tineri,
dornic să-şi consolideze poziţia de viitor lider s-a purtat ca o fiară
nespălată, cu blana miţoasă plină de excrementele din padoc. Nu m-a vizat pe
mine. Eu când văd astfel de lupte între semeni recăzuţi în capcana animalităţii,
mă refugiez în regiunile abstracte de dincolo de prezentul în care par probabil
la rândul meu, o jivină apatică.
Dar
asta a fost ieri, azi e Sâmbătă, e week-end iar Fatam, mă priveşte degeaba cu atenţie când vede că mă dau jos din pat.
S-a păcălit dion nou: nu plec la
serviciu. Marele plop din grădină e o fântână arteziană de frunze aurii a cărei
spumă trece de balustrada acoperişului lui B2. Şi-mi pusesem atâta speranţă că
frunzele lui groase şi lucioase nu vor îngălbeni! E 9 dimineaţa şi Dana doarme
dusă, cu pisica readormită la picioarele ei. Deşi mă simt tot mai obosit de
toamnă şi de terminarea anului, trebuie să spăl şi să duc Matiz ul la revizie,
să plătesc taxele, etc. Până la ora 14 rezolv tot, inclusiv prăjirea pulpelor
de pui dar m-am întors de la
Service cu o tristeţe în plus: un pisoi părăsit pe care nu l-am putut aduce acasă, ca pe toți ceilalți,
de-a lungul anilor, din cauză că Dana refuză categoric să-și împartă iubirea
pentru Fatam cu alt pisoi. Simţind ceva, pisicile frumoase care stăteau la
soare pe scările blocului m-au primit pozând impasibile, în sfincşi miniaturali. Grupul de amatori de tărie era în faza
a doua, în care îi luau la întrebări pe trecătorii plictisiţi iar frunzele
zdrobite pe alee, emanau un parfum taninos.
Duminică. Pervazurile
și geamurile
sunt invadate de ploșnițe verzi; unele au
virat de la verde la brun şi au încremenit agăţate de perdele, cu aripile
desfăcute. Una şi-a mai schimbat de
câteva ori poziţia dar degeaba! A murit în trei zile. După ploşniţe, e rândul buburuzelor negre cu 4 puncte galbene –
quadripunctatele- să pocnească pereţii şi geamurile. Aduc una în casă unde la
lumina veiozei se înviorează şi patrulează pe marginea noptierei şi pe mâna mea
caldă.
Nu mai plecăm cu maşina nicăieri deşi doar de asta am făcut revizia. Dana pregetă şi eu zic mersi. Îl întreb pe băiatul
de serviciu care scormoneşte în frunzele aurii de pe tăpşan:
-
Cauţi
aur?
-
Nu
dom le! Nuci!
Nu fac nimic azi, doar beau cafea, fumez
şi privesc la TV cum
a fost pescuit un somn uriaş, în râul Capitoliului cu albie betonată - un monstru
în plin oraş, dar el nu ştie asta, are lumea lui, a apei, alta decât a noastră.
Patinatorii execută piruete fantastice pe albul gheţii, boxerul Butie a învins
din nou în Canada iar Transilvania e din ce în ce mai ademenitoare pentru
englezi - dacă vine Prinţul lor de ce n-ar veni şi ei? Măcar la asta să ne
foloseasă şi nouă snobismul lor endemic.
- E frumos aici, sunt culori impresionante
dar abia aştept să revin în Capitoliu, îmi spune la telefon Di Ana de la Sinay
- Nu spuneai că abia aştepţi să vină
weekendul ca să pleci la munte?
- Da, abia aştept să plec şi când ajung
abia aştept să mă întorc. Viaţa mea e mai mult o plecare decât o sosire.
- Plecând, dorim să ajungem lângă cineva
care doreşte să plece spre altcineva şi aşa la infinit.
- Încercăm să nu mai fim singuri dar Elis,
cu depresia ei e tot mai departe de mine, Dana cu depresia ei e tot mai departe
de tine, noi doi…
- Fuga e libertate
- Impresie de libertate
- Care e libertatea reală pentru tine?
- Momentan banii. Care înseamnă: benzină,
cauciucuri, plata facturilor, a menajerei. Cu bani cumpăr timp.
- Eu am nevoie doar de 2 lei pentru orice
variantă: classică, cu rom, cu ciocolată, cu vanilie. Astea’s toate, nu ?
- Vorbeşti de capucino? Ai auzit de Hazelnut?
- Nu.
- E cu alune. Cu bani mai mulţi, mult mai
mulţi decât 2 lei, poţi cumpăra senzaţii, stări..
- Sex, beţia puterii.. prinţii moştenitori care au totul, poftesc la
borşul noatru cu mămăligă, la cârnaţi picanţi şi merg pe jos prin ploaie pe
drumuri desfundate.
Am
ratat iar Războiul Balenelor
de luni, din cauza unui film cu un porc
frumos, alb cu pete negre, căruia i se sfredelise o gaură în gât (prin înjunghiere
şi răsucirea cuţitului în inimă), gaură prin care şi-a pompat ritmic, tot
sângele, ca o fântână arteziană. Apoi
a fost curăţat, agăţat, spintecat: maţele s-au revărsat singure în jos,
gravitaţional, ca într-un tablou de Dalli ( Salvador. Ce salvează Salvador?) În
aparatul numit porc, alimentele se transformă în carne de fiinţă - aliment
pentru alte fiinţe într-un şir de devorări nesfârşite. Filmul nu era de fapt despre porc, ci despre ea, care îi spunea lui în timp ce o
poseda: opreşte-te! opreşte-te! dar nu pentru că o viola (deşi aşa părea), ci
pentru a o lua de la capăt, într-un şir de devorări nesfârşite. În logia
nordică cerul era acoperit cu o pătură groasă, umedă, de nori. În toamnele
petrecute în singurătatea muntelui, nu-mi percepeam turgescenţa juvenilă ci
eram dominat de visare. Azi aş trăi altfel? Nesincronizările mănâncă mult
dintr-o existenţă. Mai ales dacă trăieşti o singură dată. Dar dacă am putea trece
dintr-un univers în altul, ne-am putea retrăi orice vârstă. Acolo Al Gore e
Preşedintele Americii, nu doar Vicepreședinte iar Elvis e încă în viaţă, scriu
bloggerii inteligenți. Cu o condiţie: memoria să rămână unică, neafectată de
trecerea graniţelor. De aceea clonele nu au nici un farmec: nu sunt în stare să
iasă într-o nouă existenţă ca dintr-un cerc desenat pe nisip. Dar gravitonul -
coardă vibrantă fixată în altă lume, (în materia neagră), poate părăsi
universul nostru, pe când lumina nu. Fizicienii actuali plutesc într-un univers
mai intens poetic decât orice poet. Hugh Everett explică aşa lumea cuantică: un
obiect neobservat şi nemăsurat e într-o suprapunere a tuturor stărilor. Când e
văzut, se află într-o singură stare, de obiect „obişnuit”. Bulele universurilor
care se ciocnesc lasă urme în radiaţia de fond: vânătăi sau cicatrice circulare.
Universul nostru s-a ciocnit de cel puţin 4 ori, deci au fost patru Faceri ale Lumii .
