Miercuri, plecând din casă
pe întuneric, un animal necunoscut, de pe
o planetă necunoscută, introduce cheia în broască cu precizie, ajutat de cele 5
tentacule roz, ale membrelor superioare; apăsă cu ele pe butonul liftului şi
apucă tot cu ele bara uşii de la ieşire - sunt eu, care mă percep neconvenţional, în
dimineaţa întunecată de toamnă. Zoologic vorbind, e un mod democratic de a mă
vedea. La „birou”, repun pe verticală dromaderul de hârtie căzut pe gât, cu al
3 lea picior (are numai trei), ridicat
în aer, mă decupez cu foarfeca dintr-o poză cu deşert şi tăpşane înflorite,
lăsându-l în poză numai pe Amoc şi mâna mea cu fileul entomologic, compunându-mi
astfel pentru plăcerea mea, un tablou salvador dallian. De fapt m-am decupat
pentru că nu mă mai plac şi ăsta poate fi un simptom periculos.
De două zile caut în Liiceanu, un
citat despre libertate, ca moto pentru un jurnal dintr-o expediţie. Am găsit ceva
dar îmi pare că sună prețios pentru modestele mele rânduri : “Pentru
că există iubirea de libertate, eu pot să triumf, cu vagul meu, asupra a tot ceea ce.. mă fixează..” E însă un prilej de a-i reciti cărţile:
inteligente, sufletiste, îmi taie cheful de a mai scrie un cuvânt. Dacă ăsta ar
fi efectul tuturor scrierilor bune n-ar mai fi scris nimeni nimic. Poate pentru
mine ar fi fost confortabil: n-aş mai fi suferit că nu am citit mii de cărţi
din care am avut parte numai de titlu. Liiceanu spune că Noica își considera viaţa
alcătuită din cărţi, nu din evenimente şi că de fapt nu a avut biografie. Citirea
cărţilor importante dorite, în original, nu sunt acţiuni, evenimente? Poţi trăi intens o viață întreagă, numai citind.
Există un mister în orice lucru scris, nu numai în cuvintele şi literele Bibliei.
„Problema morţii îi priveşte esenţial pe oameni ca şi aceea a libertăţii, fapt
care nu înseamnă însă că oamenii vor fi dispuşi să citească volumul lui Jankelevitch
despre moarte sau micul tratat despre libertate al lui Shelling” scrie
Liiceanu. Eu aş fi dispus dar nu le am. Nu mă scuz, mă acuz! Poate asta e
diferena esențială dintre un om cult și
un semidoct: acribia căutării cu orice preț a cărților dorite și citirea lor
integrală, dacă se poate în original. Dar e singurul mod de a vedea locrurile? Practicând
de exemplu o specializare cronofagă, cum este știința, dorind să pui o cărămidă
reală într-un alt domneiu decât cel umanist, nu ai dreptul să afli la mâna a
doua nimic din ceea ce au sintetizat marii gânditori și marii artiști? La ce
mai folosește publicarea, diseminarea, vulgarizarea sau popularizarea? ”Omul e depăşit, debordat, definit din toate
părţile. Viaţa e un mic spaţiu intermediar, un scurt interludiu, de aceea
suntem chemaţi neîncetat la modestie şi măsură” – scrie, în cartea pe care nu o
am, Jankelevitch. Îmi place cum scrie și mi-aș dori s-o citesc. O s-o caut dar
dacă nu o găsesc sau o să fiu prins cu altceva ce pot face? O să mă mulțumesc
cu ceea ce aflu la mâna a doua sau a treia. Oricum cunoașterea e ceva
fragmentar în ultima instanță.
Joi, ocolesc pe întuneric
un bloc ciudat, al cărui aspect şi dimensiuni nu m-au interesat, nu ştiu
dacă e turn sau lung dar observ la poalele lui nişte chiştoace de Camel, aşezate în formă de rozetă, ca un caliciu de floare. A Răului. Or au fost
mai mulţi fumători sau a fumat mult unul singur, nemişcându-se din loc iar
filtrele s-au distribuit radiar? Oricum, fumul lor a trecut prin nişte plămâni.
Suntem făpturi aeriene, sensibile la
mirosuri şi parfumuri, fiinţe olfactive. Suntem în contact intim cu aerul şi
noi şi păsările şi insectele. Deşi nevăzut, aerul ne aduce molecule din furtuni
marine şi deşerturi, de la poli sau din „drogheriile” esenţelor grele ale
junglelor. Aerul, ca entitate
democratică, permite formelor să existe în el şi se lasă străpuns de privire până
la capăt. Iar oraşul nostru se spune că ar fi cel mai poluat din ţară. Suntem
atât de risipitori cu lumea şi cu viaţa noastră!
- Nu ai nevoie de apă la bărbierit! Şterge spuma cu prosopul guștere! Se
răstea la mine Saxa în Damasc, un oraş a cărui curăţenie lasă de dorit poate și
din lipsa apei. Dar Saxa e saxon din Miercurea Sibiului. Nimic nu e posibil
decât în spaţiul ce separă un lucru de altul, suntem entităţi definite de golul
dintre noi, dar poate că imprecisul, impurul, neglijarea granițelor ne re leagă
unul de altul printr-un fel de contaminare.
Sâmbătă.
Visam că dormeam în cort
pe plajă, pentru că nu mai găsisem
loc la hotel iar în dimineaţa din vis, vedeam silueta unei femei slabe ca un ogar
ridicat în două picioare, cu mamele roz şi fese mici ca mingile de handbal - era
turcoaica Ebru care mă plăcea şi se fâţâia pe lângă cortul meu goală, cu coapsele
ei nedepilate. Valurile veneau pe nisip fără să se spargă, cutându-se la
maximum, sfâşiindu-se până la urmă, cu un sunet de pânză ruptă. În liniştea
însorită, după un zdupăit de paşi, o felină voinică aterizează pe abdomenul meu
trezindu-mă fără milă şi stricându-mi
visul.
- Ingrată Fatam! Când o să înveţi că
Sâmbăta nu plec la muzeu şi stau cu tine să-ţi fac mofturile, deci aş merita şi
eu să mă laşi să dorm mai mult? Prin geamurile aburite ale balconului se văd
câteva frunze galbene în ramuri. Aş fi preferat să dorm şi să visez. Deşi
bizare, clipele din vis sunt sincere, ademenitoare, neplictisitoare. În vis nu
există plaga plictiselii.. Vreau să notez visul dar Fatam s-a aşezat cu cele 7 kg pe pieptul meu şi scriu
cu rânduri strâmbe, întrepătrunse, lăbărţate ca petele de acuarelă.
- Aşa Fatam! Nu-l lăsa să scrie cum face ochi!
- Nu scriu, fac pete umede. De parcă
poţi picta pete uscate.
- Poţi.
- Cum?
- O laşi să se usuce pe prima, apoi faci altă pată umedă şi tot aşa!
- Acuarela e o istorie a petelor umede şi uscate
- Da. Dar ia uită-te la această doamnă profesoară de balet.
Mă uit: slabă, păr alb, scurt, îi explică unei eleve inteligente (poate o
celebritate), cum să ţină mâinile când imită o pasăre:
-Ţopăi de câteva ori şi te opreşti brusc. E joaca de-a ţopăitul.
Apoi îi traduce în cuvinte semnificația poziţiei palmelor:
- Vrei să respingi ceva rău care vine de acolo, din depărtare, spre tine.
Balerina respinge răul cu forţă dar profesoara schiţează netensionat,
respingerea, o sugerează. Diferenţa dintre ele e arta. Sală obscură ( lumină
cade din ferestrele înalte pe marmura neagră unde e căzută şi balerina albă ca
zăpada), vocea profesoarei se strecoară suavă, părelnică, în franceză, printre
notele pianului care picură rar, ca apa din stalactite. E lumea reală dar
pierdută, a unei vechi pelicule alb negru.
- A fost şi ea cândva, ca aia mică
- Adică?
- Cu gambe suple, mijloc ca vrejul şi sâni ca merele pădureţe
Pelicula se derulează în timp: marea
doamnă trece prin vârste agilă, doar cu un strop de burtică; iat-o cum se dă
înapoi instinctiv, ca o umbră, să facă loc perechii împreună cu care vibrează
în paralel, din tot corpul, aprobarea sau reproşul ei subînţelegându-se din
tăceri. Aşa trăim și noi: ca nişte cercuri născute din alte cercuri, mereu închiși
în noi dar interferând pe faţa unui lac neștiut, din pădure.
Seara se topeşte în rozuri şi
portocaliuri calde ca vara, reci în realitate. Pe micul ecran se reconstituie o
armă cu 32 de tunuri, după desenele lui Da Vinci - se dovedește uimitor de eficientă, de
ucigătoare, deși Da Vinci e cunoscut ca om paşnic. Ce se poate înțelege de
aici?
Duminică. În soarele rece al dimineții
( azi noapte a fost minus 1 grad), mă întreb cu jale, ce se va alege din tot
verdele verii. Pe cablul dintre blocuri guguştiucul – singurul punct luminat de
soare - stă nemişcat şi tăcut, nu cântă, ca turturelele în deşert, dimineaţa. Pe
alee, frunzele arţarilor zac mari şi
galbene, ca nişte palme de mort. De unde vine fâlfâitul ăsta, atât de aproape urechile mele? – observ cu coada ochiului un
vârf de aripă care dispare după muchia blocului. Pe cablu nu mai e nici o
columbă. Când m-am întors și nu s-a mai simțit privit, s-a lansat pe o pantă
descendentă, atât de rapidă spre mine? Nu mă aşteptam la asta. Prin gangul
interior trece un fulger purpuriu - un geam care se mişcă pe faţada lui A2. Când
scriu fulger purpuriu nu sunt nici
liric nici matematic. Folosesc în mod empiric cuvintele pentru a reda cât pot
de exact ceea ce văd. Nu sunt capabil și nu am nici un interes să mă scufund în formule şi unităţi de măsură.
Are cine s-o facă. Dacă accept ideea actuală că fragmentul e cheia cunoaşterii în ştiinţă şi în literatură, oricum
aș scrie, la sfârşit trebuie să apară un înţeles. Poate de aceea înţeleg cartea
lui Lee Smolin – Spațiu, timp, univers.
Ce nu înţeleg e dacă la iahnia de fasole prăjesc morcovul împreună cu ceapa sau
îl pun la fiert cu fasolea. Fasolea, planeta, galaxia şi stările mentale
se află în superpoziţie de stări cuantice.
Iahnia, dacă e gustoasă, provine dintr-o istorie consistentă. Dar la
conjunctura bucuriei organoleptice nu se poate ajunge fără pătrunjel verde. Deci
plec iar în piaţă, ocolind frunzele care zac pe alee: rotunde cu zimţi,
palmate, galbene, ca ghearele de cocoş, unite de destinul aceleiaşi provenienţe
- copacii din aceeaşi grădină, ai aceluiaşi anotimp. Pe iarba scurtă am onoarea
să mă atingă în treacăt un pisoi negru, care m-a inclus în joaca lui. Mai e un
pisoi alb, cu pete gri albăstrui, de culoarea pielii de peşte. Miki, pe care
nu-l observasem pe bancă, îmi spune numele lor: Mierlă, Umbră şi Norocel, care
e al lui.
- Are noroc acum şi în viitor, îi
menește el la sigur și are mână bună.
În blândeţea inutilă pentru frunzișul îngălbenit a soarelui, în mijlocul
vârtejului static al coronamentului, stă ca un neg pe o creangă, un ghemotoc de pene bej - columba mea! Doarme cu
ciocul sub aripă. Se trezeşte când tușesc şi mă priveşte cu ochiul drept,
rotund ca o boabă de piper, apoi întoarce capul şi mă priveşte cu stângul. M-a
privit pe mine, nu pe altcineva! Te simţit ciudat când eşti privit direct şi
fără echivoc, de o ființă din altă lume - a păsărilor. Nu e nici guguştiuc nici
porumbel, e o turturică. Una dintre turturelele mele din deşert? Iată un gând care îmi dă fiori.
- Care e mai mare, Nitszche sau Cioran? mă întreabă Dana.
- Nu ştiu dar răutăciosul nostru îl consideră pe Nitzsche naiv,
adolescentin, iconoclast. Zice că a dărâmat nişte idoli doar ca să-i înlocuiască
cu alţii.
- Îl crede imatur?
- Zicea că n-a știut să îmbătrânească, să cunoască scârba existării, că nu
privea oamenii atent, altfel n-ar fi născocit ca un caraghios, ridicol şi
grotesc ce era, noțiunea de „Supraom”
- Zici tu sau Cioran?
- El. Eu nu ştiu nimic. Dar mi se pare ciudat cum C. se subestimează și N.
Se supraestimează.
