În câteva clipe, trandafirii
roșii
din geamurile matinale ale blocurilor îndepărtate devin incendii mistuitoare,
înfricoşătoare. Noroc că sunt doar iluzii optice.
Am
obosit de când aştept ca norii gri ai toamnei să stingă febra verii întârziate
în secetă. Dacă dinozaurii ar fi avut printre ei un Ciclop, ochiul lui ar fi arătat ca ochiul roşu al soarelui uriaş,
ce se ascunde după turnul blocului necunoscut,
îndepărtat. Se retrage fioros şi înfometat, nereuşind să înghită lumina
multiplicată în reflectări infinite. Din seara asta sau de mâine, vine vremea
rea.
Încerc să regăsesc pasajul (pe care am făcut greşeala să nu-l subliniez) în
care Radu Petrescu spune brusc, că s-are sinucide. N-a făcut-o, dar atunci mi
s-a părut interesant ca într-un jurnal înrobit amănuntului, supravieţuirii biologice,
să explodeze devastator cât o întreagă literatură, recunoaşterea laconică a
eşecului oricărei existenţe, oricît de pătimaşă şi de ambiţioasă. Găsesc în
schimb, alte sublinieri: „Jurnalul ca istorie a vieţii e doar o iluzie. Rămâne
doar un mic exerciţiu pur, de componistică... de două zile stau în proximitatea
unei brânze uriaşe, puse la uscat în fereastra mea şi în noaptea aceasta,
ieşind afară să scot apă din fântână, am
auzit găinile suspinând sub acoperiş…orice carte de literatură este un jurnal,
în realitate, al duratei noastre inefabile”. Îmi e imposibil să recitesc de la
început, rând cu rând, jurnalul filigranat cu puzderii de acţiuni şi trăiri
minuscule, notate cu acribie. Nici nu ştiu de ce ţin neapărat să găsesc pasajul
cu pricina dar răsfoiesc volumul de la cap la coadă şi invers, de mai multe ori
fără să dau de el. Exasperat, trântesc cartea de duşumea speriind-o pe Dana şi
pe Fatam, care-şi înfoaie coada ca un pămătuf de lampă
-
Ce
s-a întâmplat?
-
Nimic,
am scăpat o carte
-
Mi
s-a părut c-ai trântit-o
Dana e încântată de zebra cât palma pe care
i-am adus-o cu împrumut de la muzeu.
-
Pentru cât e de mică, e foarte îngrijit pictată. Uite ce nas frumos dungat, ce
dungi are pe picioare şi pe coadă. Uite,
are şi două ţâţe mici!
Eu
nu le observasem. Sunt mici cât gămăliile de bold dar sunt. Dana ar fi fost un naturalist
mult mai bun decât mine. Pentru că
iubește animalele. Pe mine mă fascinează mai mult din interes științific decât
din iubire. N-am găsit citatul dar au venit în sfârşit norii mari şi suri, ca nişte lupi din pădurea nopţii.
-Vreau, şi o să am (!), un partener calm, înalt,
brunet şi cu ochi albaştri..spune o puştoaică într-un interviu. Am urât la
femei, alegerea bărbaţilor ca pe
morcovi, la piaţă. Concertul de pian la 4 mâini îmi confirmă că interpreţii
fără ştime folosesc cu toţii, formule
mnemotehnice: murmură, dau din buze de parcă şi-ar spune singuri poveşti,
altfel cum ar ţine minte lucrări atât de vaste?
Toamna a venit pe 8 oct.
la 10.35, adusă de o bruscă, mare şi
inconfundabilă răbufnire de vânt, care a îndoit Marele Plop de la bază şi l-a împins
dincolo de muchia blocului. Tot rafala a dus, ca pe o turmă de oi galbene,
frunzele căzute pe tăpşanul peluzei; probabil frunzele atinse de ftizia toamnei
au stat pitite printre frunzele verzi; nu mă aşteptam să fie atât de multe. Am
fost în piaţă, pentru aprovizionare. Aparența noastră e constantă ca jetul de
la robinet prin care trec milioane de molecule de apă în fiecare secundă. Vecinul
Miki mi-a spus că energica doamnă Mândra, are Alzheimer. Se pare că mulţi
oameni activi, duri, inflexibili, fac boala asta. Miki aşteaptă și el marea
schimbare meteo anunţată isteric de toate posturile de televiziune. „Ţi s-a
făcut urât, ţi-e dor de viscol şi de zăpezi adânci, de grele ploi, de
vijelii?.. Câteodată, toată nădejdia vieţii noastre e în frumuseţea
anotimpurilor şi a perindării lor. Suntem mult prea beţi de lumină, lăudăroşi
şi năuci.. să vină răcoroase şi negre umbrele, să vină şi noaptea, noaptea
nopţilor, să ne dezmeticească, să ne dezamăgească întărindu-ne cu întunericul
ei, noaptea nopţilor, sfânta moarte, destăinuitoarea. Fără nori lumina n-ar
avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe”.
spune Creţia în Norii.
S-a pornit vijelia dragă inimii mele. Fără
vijelii, n-ar exista acalmia, fără ignoranţă n-ar exista ştiinţa, fără teamă
curajul, fără noapte şi fără moarte, luminma și viaţa. Moartea e meşterul ce modelează totul, îmi amintesc din Poemele
Pierdute. Ce să înţelegem, şi cum trebuie să ne comportăm în acest paradox? Ce
spun şi ce ne sfătuiesc elementele şi sufletele mai mari şi mai vechi decât
sufletul nostru, ca vijeliile şi poeţii?: ”..dulce mor, fără suferinţă, zăpada, norii,
zilele şi umbra. Nici o urmă a ochilor noştri nu rămâne pe nimic din ceea ce
vedem iar umbra noastră trece peste lucruri fără să le schimbe iar lumea este
plină de veştedul ecou al prea multor încercări pierdute, peste ţărâna unor
istovite veşnicii...priveşte mereu şi îndură mereu şi bucură-te că se întâmplă
să fie întocmai aşa..datului şi mărginirii poţi să-i răspunzi cu nesfârşita
libertate a iubirii..acceptare şi depăşire..” (Tot Creţia). ”Asemenea socoteli
au toate şansele de a părea fanteziste şi de a plictisi dar nu trebuie să se
uite că e pentru uzul autorului – ca orice carte serioasă” (Radu Petrescu – Didactica).
A plouat toată noaptea,
din cerul tern ca o pătură soldăţească
peste blocurile cu vopsea jupuită - soldaţi răniţi prin bandajele cărora
străbate un sânge gri. Blocul geamăn, proaspăt vopsit în bej, arată ca un
biscuit ud. Marele Plop îngreunat de apă se înclină din când în când, dincolo
de muchie. Acum ştiu unde e plasat: în grădină, la câţiva metri de bloc, deşi
mereu am crezut că e undeva mai departe. Asta pare a fi specialitatea adevărului: să se ascundă, să
nu-şi arate decât suprafeţele subţiri, opace, sau muchiile înguste ca liniile
unui desen străin, niciodată al tău, printre
care se zăreşte vag, lumea îngăduită ţie. Micul ecran al acestei dimineţi e
ocupat alternativ de o femeie care dă din buze şi de o găină care se aşează pe
trei ouă, unul dintre ouă fiind un telefon mobil. Oare găina s-a aşezat acolo
sau e o iluzie? Mai am câteva pagini din Didactica
şi sunt curios ce a dorit autorul cu această reconstituire minuţioasă, tehnică,
rece, a unei perioade din copilărie mai ales că spune des: „nu asta contează
acum”. Dar ce? Caut, aş putea spune febril şi subliniez câteva pasaje. Pagina
110: „Toate acestea sunt adevărate nu pentru aici, unde se dansează, ci pentru
aerul în care dansează ideile, făpturi mari de lumină frunzoasă pe care nimeni,
niciodată nu le poate lua în braţe, din fericire.” Sau: „nimic din ce am
pomenit aici n-ar putea fi identificat vreodată în lume, pentru că lucruri şi
oameni aici consemnaţi nu sunt decât imagini ale mele, părţi ale corpului meu
aerian – care la rându-i, nici el nu există decât în aceste pagini”. Pagina
113: „l-am întrebat pe T., de faţă fiind şi bunul meu prieten S., de ce
pictează lucrurile ca şi când între noi şi ele ar fi un spaţiu vid, când de
fapt formele şi culorile acelora vin spre noi săpând în aer lungi culoare până
la ochii noştri”. De acord! Merită să rabzi lectura despre lumea străină ţie,
redată voit sec, a amintirilor altuia, doar ca să dai peste astfel de concluzii.
O pisică moartă în lumea reală e una dintre cele mai teribile percepţii, de
care, din păcate, a avut parte oricine dar descrierea, duhoarea ei virtuală e
şi mai înfiorătoare. Proza lui R. P. e poezie, oricât ar înfăşura-o în
obiectivare. Şi viaţa lui e la fel. Dacă aşa şi-a văzut el viaţa lui de la 11
ani, ce va fi de acum înainte? Cum m-aş putea opri să nu încerc să citesc ce a
mai scris?
E un război mare şi necunoscut acolo, în
nori. Din realitatea mamă vin şi acolo se întorc vieţile şi iluziile lor, totul
se complică şi se simplifică la nesfârşit. Când pe cerul nopţii norii mari
continuă să se alerge într-o luptă rece, urâtă, îmi amintesc de timpul
îndelungat petrecut pe munte: nu atât întâmplări cât tablouri, în rama cărora
prezentul erodează amintirile.
Luni. De ce nu mă îndur
să-mi stopez tentaţia de a imortaliza
tabloul dimineţii reci, cu frunze zdrobite în picioare pe trotuar? Imortalizarea
e treaba fotografilor, a pictorilor, a poeţilor, a ziariştilor. Iar în muzeele
de naturale, a conservtorilor și a taxidermiștilor. În muzee, scheletele ne așteaptă cu calm. Venim!. (Poemele Pierdute).
Totul continuă să vină şi să plece iar ziua şi noi nu suntem decât un pas al
mersului sortit să se nască şi să trăiască murind - un vaier în plus, un lux ne
necesar. Am remuşcări pentru timpul pierdut în visare, când e nevoie de atâta
ajutor pentru atâta nenorocire mereu prezentă şi ea ca şi visarea. Poate mai
mare. Pentru că totul e legat de tot. Cei sensibili, în primul rând artiştii,
au astfel de remuşcări şi totuşi nu poate renunţa niciunul (nici) la acest
viciu care vine din neputinţa lor de a trăi nici în exterior nici în interior.
Eliberat
de luptele concretului străin, seara mă retrag în cochilia stilului meu ambiguu,
paradoxal, ca melcul de livadă care are 2 perechi de tentacule sau „coarne”.
Cea mare poartă două puncte negre oculare, cu care zărește la o distanţă de 6
mm - atât e orizontul lui vizual şi asta e lumea pe care o are mereu în faţă, (mai
ales că nu poate merge decât înainte): 6
mm. Dar melcul mai are om pereche de tentacule mici, cu rol olfactiv
într-o dimensiune pe care nu o cunoaştem, pe care am avut-o și în cea mai mare
parte am pierdut-o. Asta pentru că nu s-a născut un Fabre al Melcilor care să
facă așa cum a făcut el, experimente cu mirosuri la insecte. Asta fac acum: privesc
în lumile din mine, mă rup complet de lumea exterioară pe care nu eu am vrut-o.
Toamna, melcul de livadă îşi trage un oblon gros, impregnat cu carbonat de
calciu (epifragma), care-l împiedică să se deshidrateze şi îl apără de larvele
răpitoare din sol. Melcul e o fiinţă aparte: are o olfacţie intensă, merge pe
propriul lui drum de bale pe care şi-l aşterne centimetru cu centimetru, e
foarte musculos, e un muşchi uriaş iar în materie de sex are senzaţii
exhaustive, hermafrodite. E o sferă completă, nu-i lipsește veșnic cealaltă
jumătate. Nu sunt invidios. Eu trăiesc într-o lume mult mai ciudată - a
gândului, care sare printre trăiri și lumi imaginare, ca o lăcustă prin iarbă.
Mă întrebam ce greutate are Planeta: 5 sextilioane, 883 de cvintilioane de tone.
Marţi, e frig ca și ieri
și
înnorat iar eu am aceeaşi dispoziţie
de escargot cu tentacule invaginate: stau cu oblonul tras peste apertură,
limitându-mă la o respiraţie minimă, prin pori. Nu ştiu cine m-a pus să caut
date despre greutatea planetei, pentru că am alunecat fără să vreau, pe
potecile bifurcate, în tărâmuri ficţionale, cum ar fi cel despre lumea din
interiorul Pământului în care se poate pătrunde prin cavitatea de 2000 de km de
la Polul Nord.
Ipoteza asta a înfierbântat minţile unora ca Verne, Wells, Poe, Huxley, Hesse. Dar
nu e posibil să fie un gol acolo, pentru că planeta ar fi prea ușoară, n-ar
exista gravitaţie suficientă care să rețină hidrosfera, biosfera și atmosfera şi
nici n-ar avea de unde să provină lava vulcanilor. Însă dacă globul nu poate
avea un mare spaţiu intern, psihicul da.
În
zile reci de toamnă ca asta, mă pierd în amintiri ca într-o expoziţie în care,
în loc de tablouri sunt ferestre prin care văd munţi, deşerturi, cețuri,
sclipiri din versurile poeţilor preferaţi. Cât regret că nu am ţinut un jurnal
ca ranger al Masivului Muntos! Mai vin şi acum de acolo, spre mine peisaje,
chipuri, mirosuri, dar am pierdut întâmplările. E nedrept ca timpul să împingă
în neant o lume în care ai trăit sau care a trăit în tine şi din care nu mai
poţi reconstitui decât fulguraţii. Imaginile din amintire sunt concurate de
memoria muşchilor, a picioarelor obosite, de foşnetul râului, de mirosul frunzelor
moarte şi al fumului de lemn ars. Pe o vreme ca asta de acum, umedă, rece,
înnorată, o capră neagră coborâse de pe creste la poala pădurii iar uscăţivul pădurar
austriac Hebel, cu păr alb şi ochi de gâscă, spunea că poate e bolnavă şi
venise să ceară ajutor omului. După trei zile de ploaie, când am stat în casă
cu obloanele trase şi am fumat pipă din păpuşile de tutun din pod, în prima zi
cu soare m-am gândit să dau o tură pe creste ca să-mi aerisesc plămânii şi
să-mi pun sângele în mişcare. Aveam forţă, timp şi energie de cheltuit. Aşa s-a
întâmplat că, la zmeuriş, în liniştea şi nemişcarea vegetaţiei, când am văzut o
creangă legănându-se, am crezut că era o gaiţă dar erau doi pui de urs. Am
făcut atunci a doua greşeală (prima era că mergeam fără nici un zgomot) care mă
putea costa viaţa: am pocnit din palme. O ursoaică uriaşă s-a ridicat în două
labe dincolo de tufe: avea un cap cât lada de lemne şi a scos un răget care m-a
încremenit o clipă. Nu mai mult, că am luat-o rapid la picior în sus, fără să
alerg, ca să nu-i stârnesc instinctul ucigaş. Tot drumul am cântat de frică,
aceleaşi cântece, din repertoriul meu limitat. Voiam s-o fac să creadă că nu sunt
singur, de parcă ea era proastă şi nu ştia mai multe despre viaţă decât mine,
ca fiară inteligentă şi mamă pe deasupra. În acel loc un cioban a fost scalpat
dar a ajuns la vale ţinându-şi pielea capului cu mâna, ca pe o căciulă. A
scăpat cu viaţă. Credeam toate acele poveşti şi nu mă gândeam că sunt vânătoreşti,
trase de păr, pentru că nici nu erau. De pe şeile de piatră călărite de nori şi
de neguri, decolează şi acum, acvile uriaşe, spre oglinzile reci ale lacurilor glaciare. Amintirile mă
accesează fără nici o ierarhie dar cred că pe primul loc atunci, era Singurătatea, care îmi plăcea cel mai mult deşi uneori mă năucea: pândeam
turiști, să-i chem la ceaiul meu de beţe de zmeură, oferindu-le ultimul strop
de zahăr, numai să vorbesc cu cineva. Umblam mereu singur prin pădure şi pe creste,
neţinând cont de ploaie, apărat de marea
pelerină dintr-o singură foaie de plastic sub care intra şi rucsacul. Într-o
toamnă, după un drum de 5 ore pe poteci abrupte prin pădure, în circurile
glaciare ale Zănoagei, pe cerul pustiu, deasupra stânei părăsite, plutea Acvila
Ţipătoare - or eu semănam cu un animal, or ei îi era foarte foame: a coborât în
picaj, cu ţipete sălbatice spre mine şi aproape că i-am simţit sucurile
digestive în postura mea de vânat, de pradă neajutorată, senzaţie unică în
viaţa mea de până atunci şi de după; am fugit spre poteca în spirală din
jnepenişul des. Tot pe aici, Hebel a condus o pereche de nemţi tineri și
nebuni, cărându-le bagajele cu calul dar i-a prins viscolul timpuriu iar ei
erau beţi şi nemâncaţi, după cum s-a constatat la autopsie - au fost găsiţi
morţi, îngheţaţi. Numai Hebel a scăpat, tras în pădure de cal. Ştiu că după ce
a fost anchetat, l-am găsit foarte schimbat în acel an. Pe Pătrău, căruia Hebel
îi spunea Pietroi, nu-l plăceam, deşi era prototipul fidel al unui dac: bine
legat, cap cu bărbie pătrată, păr blond, des ca peria, ochi albaştri, viclean
şi sigur pe el - râdea mânzeşte, ca o fiară cumsecade de care trebuie să te fereşti s-o superi cu adevărat. Nu-l plăceam
nici pe Budău, blond, voinic, cu figură fină, ilirică, zâmbitoare, dar sperjur
- curvă masculină. Îmi plăcea în schimb Babău Bursucul: brunet, bărbos până-n
ochi, grizonat doar cât să arate încă mai viril deasupra umerilor şi coapselor lui de gladiator. Trăia
izolat în pădure, într-o căsuţă de lemn dar era generos şi primitor - mi-a
arătat cele mai bune locuri cu ciuperci
şi m-a învăţat să-mi prepar „ciorbă de brânză”, dacă ma-ş fi rătăcit sau m-ar
fi prins noaptea: o bucată de brânză grasă de oaie, cu dumicţi de pâine, în apă
fiară în gamelă. Îmi era mereu foame, mai ales de mâncare gătită. Printre
aceşti hirsuţi ai munţilor hirsuţi, în afară de Lara mea, cum îi spuneam Danei
( pe atunci o fîşneaţă brună şi focoasă), se afla o singură femeie tânără pe
care nu o puteai trece cu vederea: Marioara – „străina” din nordul ţării, albă
la faţă, cu plete negre şi pomeţi mari, ca în sculpturile lui Vida Geza. Avea
nişte ochi căprui atât de intenşi, încât trebuia să-şi mute privirea de pe cel
privit, ca să-l menajeze. Când mi se adresa cu: domnu’ Tru dragă ( aşa-mi
spunea ea, nu ştiu de ce: Tru), îmi transmitea că patul ei primitor din Staţia
Seismică, mă aşteaptă la orice oră din zi sau din noapte. Deşi ştia că eu o
iubeam pe Lara. Nu era depravată, era naturală, directă; dimineaţa se spăla
până la brâu în apa rece ca gheaţa a Pârâului Limpede, făcând să iasă aburi din
sâni-i ca două mere pădureţe, sâni de virgină, nepotriviţi cu statura şi forţa
ei de amazoancă. Era o corcitură de războinic şi femeie-copil. Uşor te fură unghiul de fugă al lumilor
ascunse în tine, interiorul gol al planetei, luminat de zeul soarelui fumuriu
al amintirii! Probabil numai ziua gri lăptoasă şi ploaia măruntă, mocănească
sunt de vină.
Seara,
cerul gri rece, spintecat de o pană de lumină albă, metalică şi mai rece, se colorează într-un roz homeric
în timpul concertului lui Yehudy Menuhin, apoi se împarte în colosale entităţi
diavoleşti plumburii care se vor înfrunta toată noaptea. Fatam m-a luat în stăpânire
aşezându-se pe mine, punându-şi o lăbuţă peste mâna mea şi privindu-mă cu ochi
de bufniţă. De mâine trec la încălţăminte groasă - se simte frigul prin talpa
pantofilor.
Alaltăieri am citit din Dragomir,
ieri
a fost tot vreme rea, m-am simţit bătrân. Deşi rezultatul analizelor Danei nu
arată cancer, am fost tensionat, am băut bere, am scris opt poeme şi am corectat
un jurnal dintr-o expediţie. Am dormit prost. Într-unul din poeme descriam busturile de ghips fără cap,
dar cu sâni mari, pe care stăteau umflate bluzele scăldate în lumina rece a
neonului magazinului secondhand - imagine explozivă, pe fondul dimineţii
întunecate. Tot aseară, Missa Solemnis a
lui Rossini, s-a suprapus peste criza de autodepreciere, la înştiinţarea că
figurez pe lista elitistă a specialiştilor (entomologi), fapt care nu mă mai încântă
după ce mi-am dorit atât de mult să mă văd acolo dar nici nu mă miră, pentru că
aşa reacţionez la succes. M-a indispus şi întâlnirea la ultimul chioşc din
drumul spre casă, cu un tip pe care-l ştiu demult şi pe care nu l-am plăcut
niciodată. Nu pentru că ar fi urât sau rău: are o faţă de soţ cuminte şi de
casă, mereu curat, cu pulovere croşetate şi zâmbet senil. E o păpuşă de ceară,
cu piele şi păr de un alb nefiresc - mă îngrozesc că aş putea arăta aşa peste
nişte ani, dacă-i apuc. Mai ştiu oameni cu păr alb care arată tineri. Pe unii
timpul îi arde de vii sub ochii tăi; aproape că simţi miros de carne arsă.
Acum,
în dimineaţa însorită dar rece, vânzătoarele fâșnețe de la magazin, scot în
braţe pe trotuar, manechine de damă mai înalte decât ele dar uşoare, fiind
goale pe dinăuntru, pe care le ţin în poziţii groteşti pentru noi, viii; unele poartă
malete, jachete cu glugă, trenciuri şi peruci călduroase. E un contrast izbitor
între manechinele suple, vide şi femeia care vinde tămâie mai la vale, la poarta
cimitirului. O urmăresc de câţiva ani cum stă înghesuită într-o mică tarabă
metalică: bondoacă, rotundă, îndesată, ca un bolovan, are un cap fără gât, un
nas ca un buton şi ochi invizibili, ascunşi în grăsime – un orbete al
subteranului naufragiat în lumea străină a
suprafeței.
Al. Dragomir, filosoful clandestin, guru ul filosofilor români la modă, spune că banalul
din jurul nostru naşte cele mai spectaculoase întrebări - asta contează, nu
răspunsurile.
În vagonul de metrou, pe şirul de scaune de
plastic din faţa mea, chipul unui bărbat se încadrează într-un dreptunghi (nas
lung dar turtit, urechi lungi dar lipite, bărbie dreptunghiulară dar plată) iar
altul pare îngropat într-o sferă: nas mic, rotund, nări ca date cu burghiul,
urechi rotunde ca scoicile, bărbie afundată în grăsimea guşei care înconjoară
capul precum coaja groasă, o nucă verde. Am observat o „potriveală”
compensatorie la partenerii unui cuplu: fata cu nas drept, are prieten cârn şi
invers, ochii căprui îi preferă pe cei albaştri, pleata blondă pe cea neagră,
graşii pe slabi, crăcănaţii pe logilini. Sunt şi perechi mai subtile în care
crăcănaţii pe interior îi „aleg” pe cei cu picioare arcuite în exterior.
Şamanii spun că dacă vrei să fii tare, ţii lângă tine un diamant, dacă vrei luciditate
ţii un cristal, dacă vrei erecţie foloseşti corn de rinocer, dacă vrei forţă şi
agresivitate venerezi zeul tigru. E explicabil aşa, de ce, trăind într-o
galaxie spirală, avem în noi mereu, câte un vârtej sau un taifun. Eu ador
cicloanele, vijeliile, tornadele, furtunile şi ploile torenţiale. Înainte de
culcare mă ”întreţin” cu trei prieteni: Di Ana, Portos de la Club şi Al. Dragomir.
