Chipul din geam

                                       De dimineaţă, vin din piață

 încărcat ca o furnică, printre arborii senioriali ai toamnei - coloane de catedrală cu boltă verde, înălţată deasupra grădinii. Pe alei nu se mai târăsc omizi; au găsit o soluţie sau a găsit timpul una pentru ele. Dincolo de bolta frunzelor, în bolta cerului, un avion îşi urlă fericirea sau nebunia. Îl salut pe vecinul posac de la parter iar el nu-mi răspunde, ca de obicei. N-am avut curiozitatera să aflu cum îl cheamă. L-aş fi încadrat la surdo muţi dar am remarcat că ascultă muzică. E meloman în  cochilia lui apărată de exterior, de zăbrele groase. Aş reciti volumul trei din Aveuglant al băiatului nefericit, căruia i se acordă atâta atenţie, despre care am scris nişte rânduri critice pentru blog dar le-am şters. Nu vreau să mă grăbesc. Aparenţele înşeală sau noi nu știm să le citim, mai bine avem răbdare unii cu alții.  Fac o oală mare de compot, două capucino şi mă instalez pe divan să citesc în timp ce trag cu coada ochiului la un documentar despre pisici. Una seamănă cu Fatam.  Au nume frumoase: Tolănici, Ciorăpică, Opal, Panda, Bumerang. Aflu că posesorul unei  pisici trăieşte alături de o fiară cu instincte ucigaşe rămase intacte de acum 10. 000 de ani. Dar sunt sincere. Nici instinctele noastre ucigaşe n-au dispărut, s-au ascuns doar. Concertul de pian îl ascult privind în glasvand cum avansează pe deasupra copacilor un mare vapor de umbră, cu prora  ascuţită. Pe balustrada reflectată în sticlă, a lui B1 patrulează cu paşi sacadaţi imaginea unui porumbel - o santinelă care păşeşte solemn, deși i-ar fi mai uşor să zboare. Soarele continuă concertul de pian într-o coda luminoasă. Auzul şi vederea sunt veşnic alături, ca umbra lângă lumină. În deşertul de sticlă, veioza e pe post de lună.

  Aveuglant  nu mă prinde chiar dacă are şi poezie şi informaţie de ultimă oră. Ceva nu merge, nu se leagă, e fragmentat, cuvintele sunt fără lipici, ca orezul cu bobul oval: nu cred că e nevoie să iterezi cuvinte ca vulvă şi fractal la interval de câteva propoziţii. Dacă sublimul e înspăimântător, cum am aflat pentru prima dată de la Rilke, poate fi deci oricum, chiar şi trivial ? Câştigi mai mult dacă laşi terifiantul să te obsedeze până la schizofrenie, sau e mai bine să rămâi senin, în adierea contemplării?

                                               Luni, nu ştiu când

am ajuns în Piaţa Gloriei,  sub impresia visului în care mă adăpostisem cu taică-meu sub creasta unor munţi înalţi. Dormisem într-o dolină de calcar (?) unde abia încăpeau doi oameni; el se simţea bine la 91 de ani şi parcă voia să rămână definitiv (viu) acolo. Dar am coborât fiecare pe câte o potecă divergentă, separaţi şi totuşi apropiaţi, cum am fost mereu. Privind înapoi vedeam muntele foarte înalt dar cu poteci line; apoi, fără nici o tranziţie, mă aflam într-o ambarcaţie pe un canal veneţian prin care fugeam printr-o ecluză, de o gafă urâtă - nu ştiu în ce consta.

   În Piaţa Gloriei observ pentru prima oară jocul de valuri pe loc, frenezia statică a ferestrelor clădirilor dispuse în amfiteatru. Poate am exagerat în antipatia privind preferinţa comunuştilor pentru geometria citadină monotonă: chiar dacă totul e static, rotirea privirii pune în mişcare ca într-un domino, succesiunea ferestrelor, una câte una sau a tuturor deodată, când fluviul maşinilor foşneşte şi şuieră. La cea mai mică deplasare a capului, caleidoscopul se schimbă : într-o parte valurile de sticlă verticală aruncă sclipiri incendiare, în alta e un abur  albicios iar în faţă, un firmament albăstrui cu diamante. În dimineaţa asta, pe holul scării în penumbră, crocodilul nu e singur: îi ţin companie o ţestoasă gigantică şi un peşte cu spadă. În laborator cobor zebra de pe topul de fişe şi pun în locul ei curmalul,  pentru că el trebuie să fie mai sus; nu ştiu cum s-a produs rocada în timpul nopţii. Peste ritmul sacadat al muzicii latino (Un mundu escondidu es esta matina), se suprapune  bătaia în uşă a  Di Anei.

- Ţi-am adus nişte must. Să nu mă refuzi!

Îi ofer un loc pe fotoliul de sub tabloul alb negru  Fluture în zbor şi-i fac o cafea cu zahăr brun.

- C’est étonant câţi au căpătat obsesia farfalei după Aveuglant, spune ea privind tabloul.

- Dana l-a pictat înainte de a-l citi pe Mircea. Care nu-i place.

- Recunoaşte și el că e „necitibil”. Dar cred că îşi dă aere de neînţeles. Se maimuţăreşte.

-          Nu e curajos şi pitoresc să copiezi expresii de pe pereţii veceurilor publice?

-          Nu găsesc.

-          Poate e un tip tragic. Intimitatea e mizeră.

-          Avem destui tragici.

                                        Seara, babordul lui B1,

pătat cu umbre de aur, avansează înspre  apusul luminos ca răsăritul. În lumea fără timp a sticlei, în care sălăşluieşte liniştea submarină  ferită de agitaţia furtunilor, B1 e o navă scufundată. Luceafărul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu privirea mea prin frunzele din moțul unui arțar în timp ce greierii se bagă în seamă unii pe alţii, în adâncul ierburilor.  Omul de Neanderthal cânta la nai și nu a dispărut cum se credea, ci s-a ascuns în ADN ul omului de azi. Peştii aveau genele membrelor de uscat, înainte de a merge. Horia Alexandrescu dirijează ”Simfonia copiilor” de Leopolod Mozart, pletos şi acum, când e grizonat. Fatam doarme pe cuvertura cu carouri, după ce a clefăit carne în carnasierele ei ascuțite iar cineva spune din micul ecran: „poetul nu avea limbă de cârpă, era de o cruzime diabolică cu dictatorul.” Aşa ning peste mine astăzi lucrurile, aparent fără sens deși poate au unul şi încă frumos, dacă aş şti să-l caut. Așa cum, la început n-am realizat ce sens are acea „dăruire de must” din partea Di Anei deși ştiam că pe la ţară astfel de daruri au semnificaţii mai adânci decât îşi dau seama cei ce le practică - obiceiul vine din adâncul istoriei unde schimbul de daruri în culturile primitive avea o importanţă crucială, astăzi uitată: provine de la jertfele şi ofrandele aduse zeilor. Istoriile se ascund din ce în ce mai adânc, în lume.

    La plecarea din Piaţa Gloriei, pe acoperişul plat ca o punte de corabie al Palatului, se înalţă erect, catargul unei macarale. Impresia marină e favorizată de un bloc în formă de navă aflat mult în spate, în ceaţa depărtării.  Piaţa e o radă, blocurile - corăbii pe care suntem îmbarcaţi noi, marinarii. Oraşul şi lumea sunt un port, în care viaţa şi gândul sunt o etapă a  călătoriei.

Octombrie

                                        „Târziu în octombrie,

când s-a terminat totul şi vara”, cum scriam în Poemele Pierdute, am intrat în toamna gri. Cerul e cucerit de nori luminoşi - un ultim asalt al luminii. Am uitat să notez că Vineri, artezienele de la Punctul Rotund aruncau jeturi de apă albă, pufoasă, ca în desenul de pe Petite Larousse Illustrée sub care scrie: Je semme á toutes vents iar pe plasma neagră din intersecţie ardea un delfin roşu, în virtualitatea care ne cucerește pe neobservate până ce ne va învinge și ne va înghiți definitiv în adâncurile ei. Regret că nu am timp  să privesc cum scade lumina pe marea norilor – cine ştie dacă nu e ultima imagine reflectată în glasvand pe anul ăsta, pentru că dacă vine frigul nu voi mai putea ţine uşa de la balcon deschisă. Triez şi să repartizez în recipiente, antidepresivele Danei. Pierd astfel tălăzuirea mării de nori dar compensez  cu Petru Creţia. Frumos dar ne-a făcut când, scriind „Norii” ne-a încurajat pe cei fără de mare, de munţi şi de depărtări, pe cei din ţarcul oraşului şi al jocului de cuburi opace, amintindu-ne că avem chiar în fața ochilor noștri orbiți de inconștiență, una din libertăţile supreme: Cerul. Subliniez în carte:  „ La codrii cei mari şi la deşerturi, la tundre, oceane, cataracte sau al imenşii codri de la miazăzi  ajungi mai greu sau poate niciodată, oricât ai da şi ai visa. Dar cerul, care se amestecă în toate şi hotărăşte şi de frumuseţea lor, îţi stă la îndemână zilnic..cu preţul unei simple ridicări a ochilor spre el.”

      Chiar suntem în octombrie? De acum înainte, oare va mai exista ceva care emite şi răspunde cu vreo sclipire? Nucii au început să îngălbenească, frunzele arţarilor par gheare palide şi albicioase, de cocoşi fierţi. Iau cele trei mere „ bot de iepure” care au putrezit în formă de bot de iepure în fructieră, le pun pe cristalul mesei din cuhne şi le privesc înainte de a le arunca. Sunt trei, ca şi noi. A fi sau a nu fi, e acelaşi lucru.

   Piaţă, gătit, măturat. Trebuie să urâm redundanţa, repetiţia monotonă,  aducătoare de banal, de derizoriu şi de moarte, dacă doar prin ele am ajuns să existăm și să aflăm că existăm? Scriitorul Mircea C. spune că e fericit că a avut norocul să se nască om. R. Dawkins spune pe aproape, că suntem marii câştigători ai loteriei probabilităţilor.

    Pentru a scoate cuhnia din faza soioasă, spăl tuciul şi-l pun cu fundul în sus, pe pervaz  iar stropii de apă, de pe emailul negru, bombat, reliefează şi mai mult forma sferică, de planetă neagră, tot mai mare, pe măsură ce îl privesc. Tai înotătoarele tari ale crapului şi îmi crestez un deget. Sângele meu se amestecă cu al peştelui - o întâlnire după milioane de ani de separare. Ştiuleţii porumbului fiert arată plini de forţă, ritm şi vitalitate. Termin de gătit şi pun totul la răcit pe  placa de marmură. Beneficiar nemeritat al acestei după amieze de toamnă luminoasă, beau o cafea în logia nordică, neputându-mi lua ochii de pe pe frunzele aurite, apoi îi citesc Danei o pagină din jurnalul unei expediţii, când credeam că suntem atacaţi de bandiţi noaptea, în deşert dar eram doar vizitaţi de patrula jandarmeriei. Adoarme ca un copil.  

   Ies la un Camel în logia nordică unde, pe cerul clar, un nor ca un punct alb se naşte după cornişa lui  B2,  dovadă evidentă că lucrurile se nasc din nimic. Dar iată că în spatele lui apare unul mai mare, apoi altul şi  mai mare şi se dovedeşte că ei sunt doar marginea zdrenţuită a unei  pături de nori albi. Toţi facem parte din ceva. Oare ce fac norii noaptea? Dorm?  Se culcă pe aer, cu faţa spre stele, iar ziua se întorc  radioşi spre pământ, zâmbesc şi râd frumos, cu gura până la urechi, spre noi?  Noi nu-i auzim decât pe cei care au dormit prost şi atunci tună şi fulgeră.

   Mă aşez pentru prima oară anul ăsta, pe fotoliul de bambus din balcon, de unde privesc interiorul întunecat al dormitorului în care Dana pluteşte pe apele somnului iar Fatam, imobilă ca un Sfinx, mă urmărește prin cele două lame înguste de oţel ale pupilelor, cum îi ocup „locul ei”. Cum pot fi atât de egoiste fiinţele acestei lumi? Fatam nu e îngăduitoare cu mine, care fac totul pentru ea; acum se spală şi se spală, mânjită cum e în fiecare zi, cu sângele victimelor imaginare. Mă învinovățesc de  captivitatea ei și a Danei. Dar  ar trăi mai bine Fatam jos, unde o pot călca maşinile, o pot sfâşia câinii sau poate aduna căpuşe? O poate fura cineva pentru că se vede că e  boieroaică şi iubeşte mai mult oamenii decât pisicile. În filmul mut de noapte, ultimii cimpanzei sunt prizonierii ultimelor pâlcuri de pădure tropicală, urşii albi se topesc odată cu  banchizele, deşerturile avansează rapid.  Nu pot să adorm şi mă întreb cum vor decurge orele întunecate în care a pierit după amiaza luminoasă, cum or fi artând noaptea vitrinele de la Sinay,  cum o fi arătând scheletul mamei, de doi ani de când stă  sub stejari, la marginea oraşului pitit în memorie, cum va fi  la iarnă când blocul lung va pieri şi el, pentru că, fără a se reflecta în glasvand va părea că nu există.

                                               P 2 oct. îmi amintesc de

portretul meu în ulei, pictat de Dana în căsuţa Punctului de Control din Parcul Naţional Retezat şi botezat de mine „Chipul din geam”. Nu ştiu unde o fi ajuns pentru că mama îl ţinea în camera ei, să-i aducă aminte de mine. O fi la Ariadna? „Personajul” stă în picioare, rezemat de peretele de lemn al verandei închise de jur împrejur cu geamuri, poartă o  maletă galbenă şi fumează pipă; e un bărbat șaten, văzut din profil, iar în geam se reflectă chipul lui în vedere frontală, mult mai matur -portretul altui om, voalat de fumul pipei. Când tabloul era proaspăt şi mirosea a vopsea, l-am considerat o joacă, o încercare a Danei de a reda simultan două aspecte ale aceleiaşi figuri. Acum, în amintire, îmi pare că s-a definitivat singur, prin trecerea anilor, ca o mobilă veche de familie, care leagă două vârste şi două timpuri, într-un singur gând.

   Printr-o ciudată coincidenţă, în drum spre muzeu am văzut un geam spart, rezemat de un copac. În câteva fragmente mari se reflecta soarele rece, aproape alb, iar în muchiile înguste licăreau sori mici ca nişte scântei aurii şi rubinii. Asta a fost soarta lui. Cine ştie cum s-a spart, câte dimineţi şi seri, câte veri şi ierni a reflectat, cine ştie ce întâmplări s-au petrecut în afară şi înăuntru? Dacă vine iarna şi rămân fără lumea din glasvand, mă voi muta în amintirile la care nu am avut timp să reflectez,  fiind ocupat să trăiesc.

                              Să luăm acest drum ca pe o excursie

de plăcere prin oraș îi propun Danei pe 6 octombrie, când ne aventurăm până în Centrum  la un consult medical și o biopsie uterină. La întoarcere îi cumpăr din piaţă şniţele şi pârjoale calde, ca s-o liniştesc. Mă opresc la colţul blocului şi privesc înapoi, în adâncul orizontal al aleii, în capătul tunelului vegetal, tarabele din marginea pieţei, înconjurate de furnici umane. Aflăm că a murit creatorul companiei Apple, Steve Jobs la 56 de ani, că Bob Dylan candidează ca scriitor, la Nobel, că Ducesa de Alba are voie să intre călare într-o catedrală şi să nu se încline în faţa Papei. Nu ştim atât de multe lucruri care se întâmplă simultan pe lume fără ca noi să le influenţăm cu ceva şi totuşi continuăm să trăim  liniştiţi aşa cum suntem,  incompleţi şi neputincioşi. În logia nordică soarele  dizolvat într-un roz exotic, pare o piersică tuberculoasă, îmbujorată maladiv, vrând să echilibreze prin fervoare, griul luminii muribunde. De unde provine nevoia noastră permanentă, de exotism? De ce brunetul e atras de blonde, blondul de brunete, colţurosul de rotund, durul de pufos,  greul de  uşor şi asimetric?. Exotic e tot ce nu  eşti şi nu ai tu - altul, celălalt, lumea, pe cât de posibilă, pe atât de  inaccesibilă.  

   În seara luminoasă, pe cerul albastru, un avion străpunge cu triunghiul lui sclipitor eterul şi lasă în urmă o dâră de vapori; deşi e foarte sus, se vede cu ochiul liber  cum se nasc vaporii luminaţi de soare şi apoi dispar. În vârful de lance al avionului e nimicul; după el - acelaşi nimic. Orice este, are în el o parte de neant - o corcitură ciudată.

- Numai nebunii se uită după avioane! ne-a spus odată Di Ana, mie şi Elisei, la Sinay deşi nu are dreptate: un avion e eroic pentru cei ce zboară şi poetic pentru privitorul înlănţuit de gravitaţie pe pământ. Când privirea mi se întoarce din depărtarea avionului observ un cablu care leagă trei blocuri pe sus, pe la cornişă, deşi până acum credeam că sunt  legate doar de firul gândului meu.

   În timp ce ascultăm Chopin cu Gewandhousorchester din Leipzig, realizez că după 150 de ani de la dispariţia lui fizică, Chopin pătrunde din ce în ce mai intens în tot mai multe suflete. În muzică şi în amintiri se ascunde cea mai pură speranţă. La fel cum la marii maeştri minusculul se reflectă gigantic în sufletul lor, pe mine, în momente de cumpănă sau de oboseală, mă atrag amintirile muntelui unei vârste pline de forţe şi piscuri; acolo, un bob de rouă care sclipeşte rubiniu la lumina focului, echivalează cu vânarea reuşită a marelui urs. Am văzut odată pielea unui astfel de urs pusă pe prăjina pe care abia o duceau doi vânători, pentru că avea, crudă, 200 de kilograme. Cioplit până la nimicnicie de geometria oarbă a cartierului mărginaş, grele ca plumbul, mă atrag, amintirle muntelui. Brutus, Moş, Budău, Pătrău, Babău, Ursu, Lupu, Haas, Hebel, Bruno sunt cei rămaşi pe vecie în ploile cu grindină de pe creste, în singurătăţile toamnei, pe traseele sălbatice, păzite la cotituri de ţapi de capră neagră, printre fulgerările lacurilor glaciare în amurg. Toate se reflectau, atunci când le-am trăit, mai puţin în minte şi mai mult în muşchii înfierbântaţi de ascensiuni şi coborâşuri.