4
aprilie. Dacă nu găseam aceste tufişuri
înfăşurate în eșarfe de de nisip, cuiele
corturilor ar fi fost smulse demult de vântul care nu s-a oprit deloc, ba chiar
e mai puternic. Am dormit bine şase ore după care am ieşit să urinez. Urină e un
cuvânt înrudit cu Uranus, zeul care
trimite apa pe pământ. Papion susţine că poate urina în orice sticlă, chiar şi
în cele mici, stârnind comentarii răutăcioase despre instrumentul lui subţire
dar el nu se sinchiseşte: spune că suntem proști, că nu e vorba de calibru ci
de direcţie, presiune şi precizie. Ne
exprimăm liber, ca niște bărbaţi care ne cunoaștem deja, desfășați din feșele de
mumie ale reţinerilor şi aparenţelor protectoare. Ne devoalăm, ieșim din
confortul închistării şi ne instalăm în confortul comunicării nude. E soare
puternic dar vântul e și mai puternic. Discutăm despre scorpionii negri găsiţi
peste tot ieri și ne reamintim necesitatea de a nu lăsa vreun fermoar netras
complet la corturi. Saxa care doarme
afară spune că asta e o prostie, că ei simt vibraţiile şi oricum stau sub
pietre, nu aici, unde e nisip. Suntem plasaţi într-o vastă arie circulară, înconjurată
de munţi. Versanţii din faţa mea,
umbriți de ei înșiși, sunt albăstrui, cei din spate sunt devoalaţi în amănunt,
de izbitura frontală a luminii. Suntem într- o grădină cu pietre, nu cu flori
şi cu arbuşti ţepoşi. Oricât de dure ar fi crestele tăioase de piatră, oricât
de acide ar fi glumele şi izbucnirile minţii noastre, Cercul rămâne dictatorul absolut care îmblânzeşte şi netezeşte
totul până devine o linie, supusă apoi curbării. Trăim fiecare în cercurile
noastre şi dacă ieşim doar puţin dincolo de haloul tufișului ocrotitor, vântul
ne suge pe loc, ca o lipitoare rece, căldura. Când deschid sticla de apă, gâtul
ei şuieră ca un bucium. Oare observând atent echipa (care, deși cu destule
necunoscute, e totuşi compactă), n-aș putea afla mecanismele cercurilor intime?
Cel mai strict şi mai intens rămâne cercul personal: până şi cel mai distrat şi
mai nepăsător dintre noi, e obligat să reflecteze asupra propriei concentrări:
Portos îşi pierde mereu rucsăcelul printre bagajele dubei, Amoc îşi rătăceşte
bricheta şi ochelarii de soare, iar Saxa se înjură cu glas tare, pentru câte o
mică dar sâcâitoare neglijenţă.
În ce mă privește, aproape tot ce trăiesc aici se raportează la marele cerc
virtual al Capitoliului cu cartierul, familia, laboratorul igrasios. Dovada că
nu sunt singurul cuprins de gânduri ciudate deși pozitive - pentru că e unul
din momentele când nu urăsc pe nimeni din echipă - mi-o aduce Sena, care spune:
-
Declar
ziua de azi Ziua Bunăvoinței
Azi, în soarele sfâşiat de vânt, nu ştiu de ce îl plac până şi pe
Habotnik care a abandonat vânătoarea şi citeşe cu picioarele pe portieră din
romanul lui gros în slovenă, pe care n-am avut indiscreţia să-l răsfoiesc deşi
pe el l-am surprins cum se binocla în uşa cortului meu, ca să-mi surprindă intimitatea.
În dimineaţa asta chiar îl admir pentru capturarea lui Acomys - şoarece fragil, cu blană fină, care trăieşte între
stâncile cele mai dure. Habotnik are o viteză şi o precizie admirabilă în
jupuirea blăniţei, în tragerea ei pe calapodul de plastic şi în introducerea pe
sub pielea cozii a unei tije de carton care absoarbe zemurile şi o menţine
rigidă, altfel s-ar chirci.
-
Ești tehnic și rapid, Mister. Îl complimentez şi nu-mi vine să cred că fac
asta.
Vom avea o zi grea dacă rămânem încă o zi
şi o noapte în soare, vânt şi praf, pentru că mai nou, Amoc şi-a amintit că
trebuie să ne ţinem de program deşi cuvântul cheie aprobat de toţi în şedinţa
din Sala de Consiliu a fost, mi-al amintesc perfect: elasticitate. Răsucirile
gratuite, inconsecvențele, sunt cele mai detestabile trăsături ale minţii. Dacă
în univers nu există puncte fixe, consecvenţa e cu atât mai necesară în supravieţuirea
vârtejurilor temporare ale formelor. Recăderile la baza oricărei înălțări sunt
demoralizante. E ca înălţarea unui zmeu ce trebuie menţinut în jocul aerian pe
vânt. Braco e răcit cobză pentru că ieri a făcut pe eroul, pe durul, umblând prin
curentul rece al uedului, doar în tricou. Nu avem parte de intimitate nici aşa
distanţaţi pe după tufişuri: Amoc şi Papion l-au surprins pe Portos
bronzându-și glandul la soare asistat (credea el) doar de curiozitatea unui nor
alb. Din uşa cortului văd linia dreaptă, tăioasă, a zidurilor printre care am bântuit
ieri. E tristă această rigiditate artificială care taie onduleurile naturalului.
Lucru valabil şi pentru carteiere, ogoare, civilizaţie. Dar ăsta pare să fie contrastul
de care are nevoie o artă pentru a-şi pune în valoare armonia.
Akad a fost cel care a opinat de dimineaţă
că vom avea o zi grea din cauză că e statică. Staticul e greu. Ca munţii. Din
acceea e bine să nu fii prea serios ci măcar puţin uşuratic, nepăsător.
Lucrurile pot fi uşoare sau grele, după cum le consideri. Dacă realitatea te
îmbâcseşte cu ceva neplăcut, cum e praful de nisip omniprezent, trebuie să nu-ţi
pese. Dacă în cercul unui fel de a fi, pe care ţi-l trasezi, te urmăresc
observatori nedoriţi, trebuie să nu-ţi pese. De câte ori am încercat să mă
izolez în intimitate am avut surpriza neplăcută de a fi descoperit. Dacă aici,
în aceste văi uriaşe nu e destul loc, unde se poate afla el?
În
timp ce Prado 1 e plecată la
cumpărături adun toate borcanele entomologice împrăștiate prin tabără și le pun
într-un anumit fel, pe toate la un loc, în găleata de plastic: pe cele pline cu
capacul în jos, pe cele goale cu el în sus. Băieţii vor observa logica, pentru
că de fapt totul vorbeşte, totul e un limbaj - un peisaj povesteşte în felul
lui o istorie, chiar dacă e ascunsă în timp şi în necunoscut. Timpul trece greu
când căldura învinge vântul şi nisipul fin ne înfăşoară într-o mătăse nedorită,
oriunde ne atingem, pe piele sau pe haine. Cel mai greu se suportă
conjunctivita; mai prăfuiţi n-am putea fi decât dacă ne-am uda şi ne-am tăvăli
în praf. Privesc ore întregi filmul norilor pe cer şi filmul umbrelor lor proiectate
pe ecranul de piatră al munţilor: umbrele iute schimbătoare, au altă formă
decât a norilor care le produc.
- Viaţa păstorilor de capre de pe aici e
foarte dură, îi spun vecinului Saxa
- Noroc că ei nu-şi dau seama!
Mă simt la fel de singur, ca în manejul
meu zilnic prin Capitoliu. Fluviul zbuciumat al vântului pe sub pereţii de
piatră, nu împrăştie singurătatea - suntem apatici: unii zac în cort unde e
prea cald, unii dorm pe scaune în maşini, pentru că nu există nici o umbră
ocrotitoare. Bem multă apă şi irigăm uranian, deşertul primitor. Cei din Prado 2 încearcă să iasă din apatie
plecând să dea ocol unui munte din apropiere. Mașina se întoarce peste câteva
ore, cu pasagerii ei prăfuiţi şi bărboşi, purtând ochelarii etanși de scafandru
pe faţă, contra prafului. Îl ajut pe Amoc să curețe cartofii și punem la fiert
oala de 7 kg
pentru o ciorbă în așteptarea căreia joc table cu Portos, urmărindu-l pe Akad
cum devine tot mai mic pe coclaurii unde pune capcane pentru Acomys fiind se pare, gelos pe Habo. Mecanismul
abstract al timpului subiectiv s-a spart: n-a mai rămas din el decât razele
lungi ale amurgului și câteva bucăţi mari de piatră - celelalte s-au fărâmiţat
în acest stupid fluid de nisip fin căruia nu-i rezistă nici o crăpătură oricât
de subţire, cum este spațiul dintre bila pixului şi tubul de alamă în care se
înţepeneşte.
5 aprilie. Frig şi o lună nebună pe munţii nopții
Când m-a trezit motorul Prado ului cu care a plecat Braco să recolteze capcanele puse seara,
am tras fermoarul cortului şi l-am salutat prin semne pe Akad care s-a întors
fără Acomys. Aerul e curat acum, dar
cât suntem de prăfuiţi nu merită să ne mai gândim. Totuși, pentru mine se
conturează tot mai clar necesitatea de a duce o existență dură. Dacă duritatea,
excesul fizic, sunt cheia unei vieţi fericite, înseamnă că Di Ana cu excesele
ei sportive, a găsit-o demult. Mulți discipoli nu sunt în stare să înțeleagă ce
îi învață maeştrii, de la început. O să spun Di Anei să mă înscrie la școala
ei, să mă înveţe alfabetul. La început îi dădeam dreptate Elisei şi râdem de
agitația și dicția precipitată a Di Anei. Greșeam? De la un timp, ca într-un
joc al schimbării polilor magnetici, mi se pare că Di Ana vorbește clar iar eu
înţeleg perfect tot ce spune. Poate se bâlbâia din pudoare, realizând că nu e
înţeleasă. Mulți pretind că realitate e simplă şi-i condamnă pe cei
sofisticaţi, dar realitatea disimulează până-n pânzele albe. Duritatea, disconfortul
premeditat, ascunderea intenționată, sunt descoperirile mele în a 16 a zi a călătoriei. Habo a
prins încă un Acomys şi îl face cadou
românilor.
Dejunăm pateu cu ceapă, ca aproape în fiecare dimineaţă, în vântul
șuierător care nu reuşește să ne scuture de praf. Duritatea valorizează viaţa
monotonă a unui bărbat, stabileşte relaţii comune între firile cele mai
diferite. Pe noi aici și acum, ne uneşte aceeași forţă a rostogolirii
universale.
Cu
doar trei claxoane trimise în univers pe aripile vântului, iată-ne scăpaţi de
praf şi vâjâială! Pe drum, admir în propriul aparat foto pozele celor trei cadavre
de şoareci jupuiţi şi abandonați în praf şi căldură de Habo: crăcănate, fără
gambe şi fără cap, cu maţele explodate în soare, aceste stârvuri nenorocite,
azvârlite cu nepăsare, a căror soartă nu
interesează pe nimeni, fac parte din fotografiile cu utilizare strict
personală.
Pe la prânz, Landschaftul se
schimbă radical: deşertul plat, e
întrerupt de ziduri uriaşe de granit. Trecem pe lângă altă oază unde am avut
tabăra acum cinci ani. Chipuri negroide înfăşurate în cârpe negre trec pe lângă
noi pe motorete albastre spre un sat nevăzut. E zona cu cele mai numeroase
palmerii de până acum. Nu ştiu cum se numeşte localitatea în care oprim pentru
aprovizionare, pentru că toate au aceeași arhitectură şi aceleaşi culori: ziduri
de culoarea lutului roşcat, coloane şi magazine la parter. Portos, căruia i s-a
suit din nou democraţia la cap, ne face să-l aşteptăm o jumătate de oră ca să
se îmbuibe cu pui și cartofi prăjiți. Când apare cu abdomenul lui proeminent în
kaşabia neagră, Akad i se adreseză în franceză:
- Bine ați venit Monsieur Monumental! Iar el o ia drept compliment.
S-a încălzit serios. Abia aştept să
ajungem la puţul singuratic din deșertul pietros ca să renunţ la lenjerie și să
mă spăl. Munţi mari delimitează depresiuni enorme, ca niște cocoaşe de
dromaderi. Saxa, demult în slip, mitraliază peisajul cu aparatul foto, cu bustul
complet afară, pe geamul Prado ului condus de Amoc, tot mai hirsut şi mai
mafiot cu ochelarii de soare sicilieni. - Eu nu mai fac poze. Nu mai are nimeni
timp să se uite la ele. Nici familia şi nici prietenii, zice Amoc. Nu mă
aşteptam să spună așa ceva dar are dreptate. Suntem intoxcaţi cu suveniruri foto
- virtulitatea a năvălit ca un țunami, peste noi; înainte aveam desenele,
pictura, genul epistolar, romanele. Pe mine mă mai apucă dorul de a face schiţe deşi ştiu
că nu vor folosi niciodată la nimic. Era să ratăm din nou un loc bun de campare,
noroc cu Braco care ne depăşeşte în trombă, trage pe dreapta şi de după
portiera pe care-şi ține picioarele, Habo ne comunică:
-
I ts a fantastic place! Like in a movie!
E
un ued (cu apă!), lângă o oază. Deși nu e chiar dulce ( am băgat un deget şi am
gustat-o), apa e foarte binevenită: ne bălăcim ca elefanţii, ne clătim lenjeria
- mare lux după 14 nopţi la cort, chiar dacă bate vântul. Saxa, cu raţia de Tuborg din lada mea ( e singurul care
are voie să se atingă de ea), s-a pitit după Prado 1 s-o savureze.
- Uite colo perfecţiune bă băiete! Îmi arată el luna plină, pe cerul opalin.
-
E
prea îndepărtată pentru noi
-
Ca
tot ce e perfect
-
De ce
dorim perfecţiunea dacă ne e inacccesibilă?
-
De
fraieri!
Braco despăduchează o Silvia cantilans căzută în plasă. Are capul spart.
-
Ce-a
păţit asta?
-
Când
a căzut în plasă, a venit sfrânciogul, a lovit-o în cap şi i-a scos creierii. Dar
a căzut şi el în plasă.
-
Sfrânciogul
vânează păsări?
-
Mănâncă
insecte şi şoareci, pe care-i înfige într-un spin şi ciuguleşte din ei. Dacă
poate, ucide şi păsărele. Probabil că la început se ospăta doar cu ouă și pui
din cuiburi.
-
Nu
credeam că sunt astfel de devorări între paseriforme.
Vântul
puternic e curat, fără praf, iar luna şi tot ce luminează ea, sunt limpezi,
transparente. Minunate clipe, în care totul se acceptă cu seninătate iar
devorarea şi răul se micşorează până la
imperceptibil!
6 aprilie. În albia uedului, în foșnetul cortului,
am dormit
fără să aud sonorul filmului pe laptop al insomnaicul Sena. Nu-mi place melicul
ăsta al lui! Nu-i lasă pe băieţi să se odihnească şi a doua zi nu dau randament.
Pe la trei m-a trezit cloncănitul telefonului descărcat, când tocmai o visam pe
laboranta mea cea indolentă; avea un pubis ca o cocoaşă de cămilă. Am greşit
iar, când mi-am plantat cortul lângă maşini, fiind obligat acum, să aud paşii
agitaţi ai lui Habo şi discuţia în engleză, cu Akad: au mai prins un Acomys.
-
Parcă
erau amatori de stânci, nu de mal de râu! îi spun lui Akad
-
Sunt
destui bolovani dacă te uiți bine. E micro biotopul lor
Crezi că ştii ceva despre ceva dar toate
ascund. Cum putem trăi înconjurați de atâta ignoranța la care ne supune ambianța?
Plec la colectări dar nu găsesc decât câteva insecte; e prea devreme pentru
apariția lor şi asta îmi dă un sentiment de inferioritate. Mă simt singur,
gelos pe ornitologi şi mamalogi care au acaparat atenţia întregii expediții. Îl
invidiez şi pe Portos, din ce în ce mai
încântat de sine deşi nu văd de ce, şi pe Sena care doarme în cort până când îl
scoate căldura afară, de multe ori ţinând echipa pe loc, pentru că el se culcă
după ora unu noaptea. În noua zi
însorită, Saxa îmi face curte pentru încă o brichetă și un Tuborg din lada mea demoralizant de goală. Pitit după vehicul,
Braco jugulează o păsărică cu o mină scârbită, strângându-i în palmă pieptul ca
să nu respire. Mă fac că nu-l observ şi o iau la picior repede, spre palmeria
unde deasupra pâraielor săpate în lut,
zboară în răcoare, roiuri de diptere Efidridae.
Le capturez și le bag în borcanul cu vapori de eter. Și eu sunt un ucigaş! A
trăi înseamnă a ucide. Chiar și domnișoarele suave devorează pui cu beregata
tăiată, castraveţi rupţi prematur de pe vrej, înainte de a avea urmași.
Portos,
la lizieră, tratează cu bomboane trei doamne localnice, cu caprele. După
turbanul lui dichisit şi după mustăţile răsucite în stil risorgimento, le place!
Idila se tremină brusc, când apare domnul soţul lor și le gonește acasă. Portos
nu suportă eșecul și bănuind că va veni după mine, încerc să-l fentez sărind un
gard înalt de crengi țepoase. El ocolește gardul şi mă ajunge dar îi spun că mă
grăbesc să colectez la râu. Acolo mă descalţ şi traversez pe malul opus. Îmi
ascund hainele şi o iau prin apă colectând până mă ustură pielea spatelui. Încerc
să prind gândăceii verzi şi iuţi Cicindella
sau Repedea. Ei mă văd şi se feresc. Sunt răpitori dar se apără şi de mine,
cu un talent diabolic. Cine i-a învăţat să se eschiveze? Duşmanul lor? Care? De
ce suntem fiecare duşmanul celuilalt? Nu cumva aparenţa ascunde o mare duşmănie
interioară?
În tabără, Amoc găteşte, chircit pe vine, cu genunchii la gură. Mă ofer
să-l ajut dar refuză și-l las să oficieze fiertura șamanică solitară, revenind
între palmierii care-şi înalţă în cerul albastru penajul uriaş. În orice
călătorie, oricât ar fi de obositoare, există măcar o singură zi perfectă. E
asta ? E linişte şi ritm alert, generat de solzii de pe trunchiuri, ca într-o
fugă de Bach. Liniştea e o nelinişte organizată. Cine și pentru cine a dat ritm
frunzelor penate? Oare suntem doar noi, oamenii, beneficiarii armoniei
mecanismelor oarbe? Să nu spună nimic, nimănui altcuiva decât nouă, afirmaţia
vântului pornit deodată prin frunzele
aspre? Dacă fericirea există doar în capul nostru, în altă parte nu există? O
femeie frumoasă care nu s-ar vedea niciodată în oglindă ci numai indirect, în ochii
bărbaţilor care o doresc, e totuși mai norocoasă decât uriaşul cer cu nori și
stele, reflectat în oglinda oceanului. E o nebunie mult mai mare decât în
mintea unui nebun, acest fel de a fi fără să ştii că ești, fără să-ți poți
vedea chipul în nici un fel de oglindă. Și totuși noi, oamenii, ne privim unii
pe alţii fără să ne vedem, luăm cunoştinţă în treacăt de chipul şi numele
nostru fără a dori să cunoaștem ce se află dincolo de mască. Ceea ce observăm noi
ușor și rapid, pregnant, e duşmanul de care trebuie să fugim sau pe care trebuie
să-l ucidem. Aştept în răcoarea umbrei ciorba lui Amoc, neglijând înţepătura din
talpă, urechea crestată într-o frunză tăioasă și chiorăitul mațelor, în
atmosfera limpede ca un cristal. Ascult păsările moţate Bulbúl, cum spun parcă pe românește:
-
Chip tu ai! Chip tu ai! Chip
tu ai!
- Oui! Oui! Bene! Bene! răspund altele în
fanceză amestecată cu italiană, luând-o de la capăt calm, monoton, pentru că
ele nu aşteaptă ciorba lui Amoc.
Seara,
echipa sătulă în sfârșit, mulțumită de colectări, rodată, cu aciditățile
neutralizate, fotografiază luna uriaşă, răsărită magic între curmali. Când se
ridică deasupra copacilor se distinge pe suprafaţa ei Fata din Lună, cu coc şi ochelari de soare. Nu ştiu ce soartă vor avea
aceste rânduri dar știu că le voi reciti cândva, încercând să înțeleg ceva din
ele. Există multă și veche învăţătură în
lume, dar noi n-o înțelegem și o reinvetăm inutil, la nesfârşit.
7 aprilie. La soare e leşinător de cald,
încă de la ora opt, dar aici, în ritmul
muzical al trunchiurilor palmierilor, e de-a dreptul frig. Mierlele grase şi
turturelele delicate nu se feresc de mine. N-ar trebui să existe războaie aici,
unde ființele sunt înşirate ca mărgelele pe firul aceleiaşi necesităţi: răcoare
şi apă. Ca și ele ne refugiem din calea forţelor şi spaţiilor prea mari, din
calea furtunilor exteriorului, în oaze interioare dar nici acolo nu ne găsim
liniștea: lupta continuă cu vânătoarea canibală a gândurilor, cum fac
sfânciogii care ucid alte păsărele. Aseară auzeam prin pânza cortului un
chirăit subţire ca un scârţâit; Braco despăduchia mierle. Pe unele le elibera
dar pe altele le asfixia, de aceea
scoteau acele sunete care mi-au dat coșmaruri. Sau poate am stat prea mult la
soare, am băut prea mult ness, ori numai luna plină a fost de vină că m-am
trezit pe la 2 -3. Azi aş vrea să zac la umbră pe o pătură dar trebuie să
plecăm. Deja Portos rage ca un dinozaur, fără să-i pese de cei ce dorm. Zac pe
tripod cu fața tapisată de muștele atrase de crema de plajă, amintindu-mi că
noaptea m-am gândit la Di Ana. Se pare că nu suntem pe aceeași lungime de undă.
Alergăm cu maşinile pe pista îngustă, creată din înlăturarea pietrelor,
printre pălăriile arganilor apropiați şi castelele îndepărtate ale munţilor
tabulari. În spaţiul şi timpul rămas în memorie se întind alte deşerturi prin
care am umblat împreună cu unii dintre băieți. Amoc visează cu glas tare la
microfonul staţiei, cum o să-și ia carnet de condus Unimog ul, mașină de teren hiperdotată.
-
Treziţi-l,
că e periculos să doarmi la volan! strigă Sena prin stație, din dubă.
Avansăm prin ţara pietrelor - hamada, găsim
un iepure mort frumos, aproape împăiat
şi ne apropiem de puţul cu doi stâlpi de piatră – singura construcţie pe o rază
de sute de km pătrați, greu de depistat chiar şi de aproape. O ravenă prin care
duba nu poate trece, ne oprește la o sută de metri de puț. Coborâm. Căldura ne
pocnește în moalele capului ca un bolovan, foamea ne înjunghie ca pumnalul în
mațe. Schimbarea bruscă a climatului ne provoacă o agitaţie fiziologică, o
senzație de vulnerabilitate. Înghițim lacom lipie cu pateu şi cu mult usturoi
la umbra celui mai mare copac unde ne instalăm bucătăria şi sufrageria și asta
ne mai calmează. Am putut nota asta, abia după Abia mi-am fixat cortul printre
bolovani încinşi la umbra unui copac îndepărtat de vehicule, când cân îl aud
urlând pe Saxa ajuns deja departe, numai în chiloți: - Pensa maare! Peeensaaa
maaareee!
Ne aduce un scorpion uriaș, translucid, cu
5 dungi verzi pe cefalotorace: Lejurus
quinquestriatus. Saxa nu se mai poate plânge că nu are soare şi căldură.
Habo plantează capcane gol până la brâu – mă mir că ne face onoarea să-şi
devoaleze nuditatea în fața noastră, chiar de la distanţă! Se instalează
liniştea şi singurătatea. Care va să zică, în momentele de degringoladă m-am
agăţat iar de colacul de salvare al scrisului. E unul din locurile unde suntem
obligați să dedicăm mai mult timp supravieţuirii decât lucrului. Pozez soarele
care linge cu limbi galbene, de varan bolovanii, privesc fulgerările lăstunilor la câţiva cm de pietre, ascult
vociferările lui Papion şi Sena care reușesc să desfunde cu un ac entomologic orificiul primusului şi aprind
focul sub marea oală de ciorbă. Din uşa cortului începe ţara poporului pietros.
S-a răcorit suficient ca să pot gusta frumusețea arganilor şi a stelelor mari, printre
frunzele minuscule. M-aș culca fără să mai aştept ciorba dacă Portos n-ar
orăcăi ca un buhai, dacă Sena nu și-a
pune iar filmul cu bizoni atacați de lupi pe zăpadă pe care-l poate vedea și
acasă și dacă nu l-ar fi apucat limbariţa şi pe Papion.
8 aprilie. Ies din cort la
patru dimineața,
trezit de luna plină enormă. E o linişte
nebunească, incredibilă. Spre dimineață lumina devine tristă când stelele
palide se pregătesc să cedeze puterea altei lumi. Încep să se zărească brazdele
de piatră arate de forța marelui absurd, pălăriile arganilor mai mult negri
decât verzi şi vehiculele noastre negre, risipite pe unde le-am putut scoate de
pe firul pistei. Amoc tuşeşte dar în rest e o linişte pe care nici pocniturile
pânzei cortului nici sforăielile băieților nu o anihilează. Scriu pe tripod, în
uşa cortului, despre ei, ca despre mine. Împreună suntem un singur orgasnism,
un polip cu organe complementare. Singur, nu pot scăpa de mine cum nu pot scăpa
de cămaşa ruptă şi murdară pe care eu arunc şi unul dintre ei mi-o aduce mereu
înapoi, crezând că a dus-o vântul. Se apropie
punctul de rouă. Tușește și Saxa - i-aș putea oferi cortul meu, că eu tot stau afară,
dar știu că nu are rost; fiecare are războiul lui, ales de el, de care ar fi
păcat să-l privezi.
-Neaţa, neaaaţaaaa!
Exclamă foarte
bine dispus Portos, dar nu-i răspunde nimeni. Sau poate el e cel ce răspunde cuiva care s-a trezit
înaintea lui şi l-a salutat pe tăcute, ca să-i lase pe ceilalți să doarmă. E
deja cald și e doar șapte jumate.
Toată
ziulica asta lungă, mă voi învârti după umbra arganului, voi bea 5 kile de apă
și berea mică și acră, 33 Export a
lui Saxa, pentru că stocul meu de Tuborg
e epuizat demult. Trebuie să fiu atent să nu mă picure răşină de argan,
uleioasă şi grena ca sângele.
Când nu
vorbeşte și nu piuie nimeni, tăcerea ia în stăpânire nonsensul întinderilor
înțesate cu pietre. Un umăr şi degetele de la un picior rămase afară din umbra
trunchiului, mă frig. Sena doarme ca mort în cort, Amoc mă întreabă cu gura
plină de tocăniţă de pui cu măsline gătită aseară:
-
Te-ai
retras în „oaza dudului” (expresia mea din Siria) să scrii frumos de noi?
-
S-o
crezi mata! Gata cu stilul benign!
-
Fii
cât mai malign! Guşterii ăştia nu merită să-i lauzi!
Mă încurajează Saxa cioplindu-și în retrovizor
hectarul de barbă și pregătindu-se de o nouă zi minunat de însorită şi
fierbinte, pe gustul lui. Turtureaua deși nu se vede, își face simțită prezența
indirect, prin trilul ei catifelat, feminin, insistent, iar frunzăriţele cenuşii,
cu coadă scurtă, zburătăcesc silențios de pe o creangă pe alta. O furnică mare
umblă repede pe un bolovan mic și una mică abia se mișcă pe unul mare. Sunt din
aceeași specie, deci sunt la fel de mari și au aceeași viteză – bolovanii de
dimensiuni diferite sunt de vină! Suntem robii iluziei. Ai iluziilor. Se aude
vocea lui Sena, semn că e viu:
-
Dacă tot n-avem altă treabă şi tot are Portos echipamentul speologic cu el, ce-ar
fi să coborâm în puţ să-l ecologizăm?
-
Intru
eu pe coardă! sare Saxa
-
Ştii să
foloseşti blocatorul ca să ieși de acolo?
-
Nu. Da
mă legaţi de o maşină şi mă trageţi!
Portos se lansează în povestiri eroice. Ei
îl cred. E suficient de nebun ca să-l crezi în stare de orice. Dovadă că e
aici, acum. Propun să lăsăm puţul netulburat, că avem nevoie de apă curată, așa
că o echipă pleacă cu Prado 1 să
caute un lac temporar care ar trebui să se afle la 50 de km. Merg la puţ să mă
răcoresc şi să-mi spăl lenjeria. Îmi iau cu mine nessul dar vântul îmi
răstoarnă paharul de plastic şi musca Fannia
canicularis soseşte cu toată familia la cafenea. Mă ard pe spate din nou și
apoi mă ard la deget îndesând tutunul în pipă. Ce şi cât din tăria Marelui Arid
va pătrunde şi va rămâne în mine? Aerul încins dansează ca un voal de musculiţe
de sticlă, hainele spălate se usucă în zece minute; la fel de rapid ne deshidratăm
şi noi. Când trec pe lângă ”bucătăria” de sub arganul mare, îl văd pe Habo
dărâmat pe un scaun, cu picioarele pe o masă pliantă. Pe chipul obosit i se
citește slăbiciunea pe care o ascunde de noi sub bravadă. Mă simte şi tresare:
-
I am
lasy today
-
Tired?
-
No,
just lasy
Dacă ai recunoaște că ești obosit ți-ar
cădea galoanele? mormăi pe româneşte, retrăgându-mă la umbra îngustă a
arganului personal. Chiar e harnic acest Habotnik: a pus 150 de capcane pentru
şoarecele elefant pe care nu l-a prins. Când se opresc simultan toate sursele
de sunet, chiar şi bâzâitul unei muşte, liniştea devine nefirească. Îmi convine
că băieţii rămaşi în tabără stau mai mult la puţ. Am nevoie de linişte: încerc
în continuare să aflu ce să fac cu viaţa mea. O viespe blondă, prăfuită, se aşează
pe ceasul rotund, aerul încins dansează ca o ninsoare fină, de musculiţe de
sticlă deasupra bolovănişului: Das
glasfliegenspiel - jocul cu muștele de sticlă, ca să-l parafrazez pe Hesse.
Dar parcă am mai scris asta. Încep să delirez? De fapt bolovanii sunt cei care
încing aerul.
Dacă
nu te distruge din prima clipă și reuşeşti să rămâi măcar un timp în preajma Teribilului,
poţi împrumuta de la el tărie până când, încet încet, îşi pierde puterea asupra ta. Marele, provine
din aglutinarea unora mai mici pe care nu i-a distrus ci i-a călit pentru a
putea face parte din el. O violentă rafală de vânt îmi zboară şapca şi
răsuceşte cămaşa pusă la uscat pe o sfoară – noroc că i-am înnodat mânecile.
Când duc paharul de ness la gură, munții se prăvălesc ca nişte valuri uriaşe
spre mine, dinspre orizont, de unde bate vântul. Dacă toate ar fi aşa de simple
cum par, ar fi uşor să înţelegem ceva. Dar după ce că nu sunt simple, le mai
complicăm şi noi. Apare un localnic înfășurat în kaşabie. Nu e localnic, e Sena pe care-l credeam plecat
cu Prado, deci e plecat demult. Îmi
arată un scorpion negru maroniu de mari dimensiuni şi un solifug blond, mare și
el. Piese de muzeu. A petrecut atâtea ore şi s-a deshidratat doar pentru două
jivine? Cum se poate numi asta dacă nu dorinţă de singurătate?
-
Te-am
confundat cu un localnic. Noroc cu rucsăcelul de Decathlon.
Nu prea l-am înţeles pe băiatul ăsta. Inteligent
şi generos, îi place să facă pe dictatorul. Dacă-l priveşti fără să ştii cine e
şi ce spune, vezi un copil mare, singur şi trist. E totuși absurdă şi incorectă
pretenţia de a-i putea înţelege pe alţii. Și eu mai vreau să mă înţeleg pe mine,
prin ei!
Aşteptând eroii homerici plecaţi în căutarea lacului fantomatic, mă
hidratez, irig deşertul şi privesc bolovanii: cei mari, rotunzi şi grei ca
nişte capete de olmeci, sunt rari - poate sub ei se ascunde Elephantulus pe care mi-ar place să-l prindem
la noapte chiar dacă asta înseamnă a-l minţi şi a-l ucide. Un certcetător e un
prădător. Inteligenţa nu elimină ferocitatea. Poate au dreptate unii să se
teamă de extratereştrii care nu pot proveni din ierbivore, ci din carnivorele
agresive, dinamice, cuceritoare, la care curiozitatea e vitală. Nu ştiu cât vor
întârzia băieţii şi nici nu-mi pasă. E frumos să aştepţi pe cineva. Di Ana îmi
spunea că a citit o carte de Coelho, Zahir,
în care viaţa femeii nu e decât aşteptare. Oare Di Ana, cum simte, dacă simte,
absenţa mea? Acum e departe dar nici când ne desparte doar interscția din Piaţa
Gloriei nu e mai aproape. Mă simt cel mai apropiat, de Amoc, dominaţi cum
suntem amândoi de visare, în cantități farmaceutic egale. Prado 1
apare din direcţia opusă cu știrea că
lacul nu există şi ei s-au învârtit în cerc în jurul unui munte care nu se vede
de aici. Versantul vestic al munților apropiați e udat de o ploaie de raze
reflectate. Amurgul se devorează pe sine, în lumina tot mai densă, pliată în
dunga orizontului. Nu știu dacă am învăţat ceva din această zi memorabilă dar
trebuie să reţin arta forţării organismului şi a psihicului până la limită – ca
sursă de fericre.
Înainte
de a intra în cort, o lună imensă, sclipitoare, ofilește stelele. În oglinda ei
rotundă se reflectă Fata cu coc și
ochelari de soare. Nimic nu-mi reuşeşte atât de deplin în lumea concretă, ca în
lumea imaginaţiei.
