2
mart. Di Ana intrase în magazin
să-şi cumpere rădăcinoase şi eu
rămăsesem afară să-mi aerisesc plămânii obosiţi de igrasie iar un moş cu baston
și ochelari groși, incomodat de 4X4 ul Di Anei parcat pe trotuar, mă întreabă:
-
E a dumitale
maşina?
-
Eu
sunt pasager. Şoferul e în magazin
-
Ai
carnet?
-
Nu.
-
Să-i
spui şoferului că data viitoare să intre cu maşina în magazin.
-
Aveţi
dreptate. Şi umor.
-
Nu
glumesc! Vorbesc serios!
-
E bun
şi umorul negru
-
Dacă
nu erai mata aici, îi lăsam o „ştampilă”
şi ridică semnificativ bastonul de metal. Apoi pleacă în acelaşi ritm
imperturbabil de ramolit aparent dar care ascundea un tip dat dracului.
În
curtea Casei Albe din Louis Black a Di Anei mă primeşte cu o voce cavernoasă
fioroasă, Odio, molosul roman, ucigaş de scalvi. Îl calmez cu o vocea mea
baritonală şi el înţelege că nu mă poate
speria, fiind dintre tipii care nu mai au multe de pierdut în viaţă. Mă aşez pe
scaunul din capul mesei de Consiliu al biroului cu tavan înalt, cu parchet
vechi, impecabil lustruit.
- Nu vrei să mergem la demisol să bei
berea acolo? E mai intim şi să știi că mă
simt jignită că n-ai dorit niciodată să vizitezi partea de jos a casei. Sunt mai multe camere decât
sus, legate printr-un gang luminat de ferestrele de la nivelul solului. Cobor.
-
Ce bâzâie după colţul gangului?
-
Femeia
de serviciu. Face curat cu aspiratorul
-
Eu
n-aş putea trăi cu lume străină în casă
Pretextând toaleta parcurg gangul până la
capăt, unde coteşte şi dă în alt gang și mai lung, cu câteva trepte la capăt,
terminate cu o uşă ce dă unde? Spre alte camere? Spre altă casă, spre altă
curte?
-
Ţi-am
spus acum nişte ani că voi fi mereu singură, îmi zice la întoarcere.
Sunt uluit că repetă asta după atâția ani.
-
M-am
gândit de multe ori la afirmația asta a
ta
-
A
fost opţiunea mea, nu a destinului. N-am fost mai singură decât o femeie
căsătorită. Am evitat rutina şi minciuna. Tu de câte ori şi cât timp ai fost „pe culmi” și ai simţit că-ţi fuge pământul de
sub picioare cu o femeie?
-
Odată,
înainte de căsătorie.
-
Vezi?
Nici eu nu sunt decât o femeie oarecare. Când sunt stresată plâng.
Odio
anunţă pe cineva. După gustul meu, se perindă cam multă lume pe aici. Îmi înfig
privirea în iedera de pe zidul de vizavi.
- E
Nataniel, administratorul. Îmi e văr,
avem acelaşi nume de familie.
- Nu sunteți intimi? Nici măcar în zilele de
caniculă când îţi vine să umbli gol sau cele de iarnă când nu-ţi vine să dai un
câine afară?
-
Nu
sunt nimfomană deși poate era mai bine. Eu
sunt ca tine. Nataniel e însurat.
-
Adică
ești alter ego ul meu feminin?
-
Știi
demult asta.
Dacă e ca mine înseamnă că ştie (poate
înaintea mea) că nu vo mai avea curajul să fim din nou împreună ca altădată. Acasă,
iau poziția Annei de Noailles pe divanul fără baldachin, deschid la întâmplare
una din cele 7 cărți din colecţia Opere Complete de Sven Hassel pe care i le
cerusem cu împrumut. Pe paginia de gardă e o dedicație proaspătă, cu data de
azi: Cu drag, Di Ana. Mi-a dăruit
colecția completă, sfidând ca întotdeauna, prin stilul ei direct de a (se)
dărui, improbabilul.
4 martie. Soare şi în
Duminica asta, deși
se aşteaptă o nouă zburlire a vremii. După
cum spune Elis, la Sinay
a fost un viscol nemaipomenit, cu molizi smulşi din rădăcini şi aruncaţi peste
case şi peste maşini. Di Ana mă întreabă la telefon dacă am citit ceva din
Hassel şi dacă mi-a plăcut.
-
Frunzăresc
un volum chiar acum. Ție de ce-ţi place? Pentru expresii ca asta: ”Hai mai
repede, a zis puştoaica pe cale de a fi violată
a patra oară?” Crezi că Hassel
spune adevărul despre viaţă şi moarte?
-
E pseudo biografie. Hassel a făcut războiul şi
arată cât de crudă e lumea dincolo de pojghiţa civilizației. Sunt cărți de vacanţă,
pentru un anumit gust. Al nostru.Vacanţă, frumos e numele tău!
- Vacanţă – libertate a plăcerii!
-
Da, frumos! Acum te las! Te pup!
Studiind insectele, m-am simţit multă
vreme liber în încleştarea unei ambiții
liber alese. Dar când am constatat că nu pot avea toate articolele care apăreau
fără încetare în toate limbile, în număr tot mai mare, că nu fac faţă concurenţei
informaționale nebunești, m-am întors la cunoaşterea mai rapidă, mai plăcută,
și mai completă, prin intuiţie şi visare. M-am ridicat în zbor deasupra
pădurii microscopice, știinţa rămânând pentru mine doar un pretext şi o trambulină
pentru lansări libere în spațiul de deasupra lucrurilor. Într-unul din aceste
salturi m-am agăţat din întâmplare, ca un purice de un câine vagabond, de o ceată
de vântură lume care părea că nu ştia ce vrea sau n-o interesa să ştie și mergea
şi ea ca și mine, pe principiul pretextelor, în explorarea nimicului. Când
și-au dat seama că sunt în blana lor era prea târziu ca să mai scape de mine și
m-au acceptat în gâfâiala și în transpirația lor.
5 mart. Acaparat, tăvălit, torturat fără milă
de mărunțișurile pregătirii expediției. Am
făcut rost de pungi de plastic pentru ”probe”, pentru conservarea în alcool a
fiinţelor pe care le vom ucide. Zoologul de muzeu e un ucigaş în numele
ştiinţei. Seara am citit Pădurea de cactuşi de Hassel şi m-am
uitat pe internet la biografia lui: soldat danez cu cetăţenie germană, înrolat
voluntar în Vermacht. Mulţi dintre eroi sunt reali. Hassel trăieşte încă, la Barcelona , are 95 de
ani. În povestire m-a şocat cum a putut Porta să privească fără să intervină cum
bandiţii omoară părinţii unui copil în faţa lui, când nu trebuia decât să apese
pe trăgaci. Ce vrea să spună cu asta? Că fatalitatea n-o poate opri nici
Dumnezeu? Literatur? Jawohl! Al dracului de crud Literatur!
7 mart. Grohăi ca un rinocer (un porc mai mare și
mai ciudat), din cauza recrudescenței
petelor de umezeală pe pereţii laboratorului. Sunt în continuare prizonierul,
sclavul batjocorit al pregătirilor. Pe 15 martie bagajele vor pleca cu Mercedesul
Negru iar noi, cei patru de la muzeu, vom zbura pe 19. După atâtea drumuri între pod și subsol,
deshidratat, seara în cuhnie, beau o sticlă de Tuborg pe nerăsuflate în timp ce
frig pulpe de pui, apoi mă aşez pe divan cu volumul 6 din Sven Hassel: Drum sângeros către moarte şi Curtea marţială. Sunt și secvenţe ale
realității expediţionare pe care le recunosc dar e clar că e mai mult o
cumplită joacă literară. Pe pagina de gardă a volumului dau peste altă dedicaţie
a Di Anei: Cu drag, Di A. 27. a II a, 2012. Nici
acum nu ştiu ce a fost în capul ei când mi-a dăruit colecţia dar dacă tot e a
mea, o să fac sublinieri. Dacă nu le fac, știu din experiență că mă voi chinui
să regăsesc pasaje. Nu subliniez idei principale ci doar ce mă interesează sau
mă amuză acum. Sugestia autorului pare să fie următoarea: trebuie să-ţi
păstrezi încrederea în norocul tău şi în libertatea ta, posibilă chiar şi în
cea mai neagră şi umilitoare sclavie.
8 mart. Calota polară a acoperişului
muzeului s-a topit demult dar gheţarul de
deasupra marchizei aberante, nu! Umezeala se infiltrează în pereţi, exasperant.
Fiind 8 martie, femeile din instituție stau azi acasă iar bărbații se lăfăie
într-o tihnă complice. Am scăpat și de manipularea echipamentelor prăfuite pe
care le-am îngrămădit în laboratorul lui Braco. Somnolez privind umbrele
aruncate de copacul de plastic luminat de veioză peste zvâcnetul secundarului
ceasului circular. Azi dimineață am dormit până la ora opt și mi-am amintit ce
am visat: eram într-un labirint sau canion de piatră albă, cu coechipierii - o
combinaţie între un oraş medieval arab şi
galeriile unei peşteri. Se părea că mă rătăcisem pentru totdeauna prin aceste
galerii. Deşi mă întâlneam uneori cu câte un localnic, el nu părea real,
singurătatea devenind tot mai acută. Apoi mi-am amintit alt vis, mai scurt:
ţineam în poală o fată cu fusta ridicată, fără lenjerie intimă. Nu ştiu cum s-a
răsucit dar am reuşit s-o privesc în ochi: avea ochi căprui iar privirea ei
intensă îmi părea cunoscută şi uitată.
Pe la prânz am fost cu Mercedesul Argintiu al instituției la Decathlon, unde am cumpărat două corturi
cu verandă încăpătoare iar Akad, directorul muzeului şi-a luat sandale larg
deschise în faţă.
-
Pentru
liberul acces al scorpionilor a spus zâmbind dulce acrișor Braco, omul care nu
râde niciodată, doar zâmbeşte.
Seara, după ce mi-am hrănit cu carne carnivorele și pe mine cu un şpriţ,
m-a sunat Saxa de Pontus Euxinus să-mi spună că a făcut rost de „mălai” pentru
biletul de avion și că își va cupla zborul cu Congresul de Arheologie la Paris , aşa că își va lua şi
costumul de gală. Sunt curios în ce poate consta un astfel de costum.
Vineri, 9 mart. Streaşina a picurat pe cimentul
din curtea interioară o figură umanoidă: un oval
mare cu un cap mic rotund, ca în pictura lui Dorel Zaica. Nici tavanul nu stă
degeaba: ”Franţa” e acum un calcan abisal, ”Sicilia” un bou moscat iar un uliu
în picaj se apropie vertiginos de o pădure de chiparoşi; dintr-un anumit unghi,
un bărbat cu coadă călăreşte un tarpan iar din alt unghi, doi paraşutişti cad
cu capul în jos şi cu braţele desfăcute pe lângă nişte nori ca niște intestine
de vacă. Narvalul s-a îngrăşat mult, e de-a dreptul obez şi dintr-un ou crăpat
eclozează un pui de pasăre sau de şarpe. Lumea petelor umede nu se opreşte aici,
continuă în aer liber, în altceva. În natură și în privire, norii şi umbrele
sunt formele cele mai dinamice, dar şi vegetaţia formează pete, care pe măsură
ce avansezi în deșert devin tot mai sărace şi mai mici, până dispar înghițite
de nisip. În metrou am privit furtiv o
fată cu o faţă îngustă, ochi laterali, de maimuţică sudamericană. Poate că avea
şi coadă prehensilă pe sub haine, cine ştie?
Ca să
scap de aerul irespirabil, plec la Institutul de Speologie, la Portos, care merge cu
noi. Descifrăm împreună prospectul noului aparat Petersen pentru detectarea speciilor de lilieci numai după ultrasunetele
emise. Mă tratează cu o havană cubaneză, Tuborg rece și ness tare. E culant ca un
boier de viță veche ce este dar acum are un motiv în plus față de mine: eu l-am
introdus în haită, cu toate că știu că nu se va putea abține să n-o acapareze
și s-o domine cu nonșalanța lui proverbială, demențială și inexplicabilă. La
întoarcere, căldura de afară a făcut ravagii în fauna zidurilor laboratorului:
insulele indoneziene s-au unit într-o reţea de atoli circulari, dragoni şi
tucani plutesc la acelaşi nivel cu peştii de recife. În universul parietal în
degringoladă, un monstru abisal cu gura căscată s-a apropiat îngrijorător de Sentimentul trecerii timpului care - acum
îmi dau seama - nu e decât o vedere frontală a Chipului din geam. Nu vreau să se degradeze deşi nu e altceva decât
o reflectare în mintea Danei şi o amintire pentru mine. Dacă acceptăm
presupunerile fizicienilor că nu suntem decât reflectările, amintirile şi visele
altora, lumea se complică mult. Suntem entități care ne hrănim cu amintiri? Ne
devorăm propriile halucinaţii în lumina altor universuri şi mai îndepărtate?
