Vineri,
17 feb. Ceaţa e
şi prietenoasă
și înfricoșătoare: prin proximităţile sferelor
ei minuscule, pot veni lângă tine cu paşi mărunți, depărtări inimaginabile. De
pe o picătură invizibil de mică, aflată la o distanţă la fel de mică de alta, cele
mai vechi şi mai slabe sunete, dacă nu
însăşi tăcerea, pot face salturi sigure. Ceaţa absoarbe lumina şi
formele şi retopeşte claritatea în confuzia consolatoare a începutului.
În unele
ţări se consideră că acum trei zile au început să crească ierburile, slovenii
spun că e ziua în care se căsătoresc păsările iar la noi, pe 24 e ziua fiului
Dochiei, Dragobete, al cărui nume pare
să însemne beat de dragoste. Se înmoaie inima de gheaţă a iernii. Dar mie, această
iubire exterioară, îmi aduce necazuri: banchiza de doi metri grosime de pe
acoperişul laboratorului şi-a infiltrat apa în pod şi de acolo pe tavanul care
emană aburi înăbuşitori. Mă doare pieptul şi deşi mi s-a propus să mă mut, nu
accept. Cer ajutor într-un strigăt mut, ensorian, visării. ca să pot fi stoic, să-mi
accept cu umilință soarta, ca pustnicii or ca puşcăriaşii, în jilăveala ucigașă.
Mi-a fost dat să am cuibul în spatele unui colţ de clădire. Lee Smolin numește
colțurile noduri care cară suprafețe. Nodurile mele malefice, cară suprafeţele (de
tablă) prost îmbinate. Ce n-aş da să pot pleca în Africa începând de luni!
Deocamdată mă bucur să pot pleca spre casă lăsându-mă înghiţit de gaura de
vierme a metroului. La ieșire, am impresia că ultimul manechin din cele
înşirate în faţa magazinului secondhand dă din capul acoperit cu căciulă de
blană. Şi chiar dă: e vânzătoarea care le aranjează și poartă aceeași specie de
căciulă ca manechinele, nerealizând nostimada. Există coincidenţe simpatice, deşi
coincidenţele nu ştiu ce fac, cum nu știm nici noi.
Pe
cerul albastru se face simţită primăvara. Printre norii albi, cvadriga unui cvadrimotor
urcă pe verticală, cu patru dâre albe. Cu
o astfel de căruță voi sui şi eu acolo, în azur, peste câteva săptămâni. Iau o
pizza pentru Dana, carne pentru Carnivoră şi un Tuborg pentru mine, ca să-mi
spăl mâzga de pe piept. Mai bine bal, decât spital! Încălzesc pizza şi ascult
muzică amintindu-mi ce mi-a spus directorul când m-am supărat că se mulţumeşte
cu formulări vagi de genul:
- Ar
trebui dată jos zăpada de pe acoperişul laboratorului - ştiind bine amândoi
că nu se va face mai mult. Atunci i-am
spus că nu mai plec în nici o expediţie.
-
Nu se poate, ești sarea şi piperul echipei! Relatându-i Danei discuția, îmi
spune să stau cu ea acasă, că şi ea are nevoie de sare şi piper.
Parcă n-aş renunţa aşa de uşor. Poate e
mai bine să fiu optimist.
- Ştii care-i diferenţa dinte un optimist
şi un pesimist? O întreb pe Dana
-
Care?
- E
mai bine să fii optimist şi să te înşeli, decât să fii pesimist şi să ai
dreptate.
Duminică,
19. feb. Am dormit mult azi în cort,
pe țărmul Oceanului, până când m-a trezit căldura
soarelui. Cum poate fi mai importantă amintirea şi imaginaţia decât concretul
ineluctabil ca piaţa, taxele, gătitul în cuhnie? Şi totuşi mă surprind tot mai
des plutind ca un pescăruş în amintire, deasupra falezei interminabile, bătute
de vânt, de la Sidi Kaouki. Îmi doresc să revăd acel loc de pe coasta marocană
a Atlanticului. Voi ține un jurnal și îi voi urmări pe băieți ca observator, din
alt unghi decât al jucătorului deşi ei habar nu au de intențiile mele. Pe la
prânz lăcrimmez în pătrunjel de la ceapa tocată, dar aflu că s-a încheiat Războiul Balenelor: Ministerul Pescuitului
din Japonia a oprit vânarea în interes ”ştiinţific” a balenelor.
20 feb.
Papion a adus de la ţărmul Pontului
29 de păsări moarte de frig: lebede de
iarnă şi de vară, raţe cu ciuf, corcodei crestaţi, lişiţe, cormorani, stârci,
pescăruşi, un erete sur. Brâncuşi a făcut exact 29 de variante pentru Pasărea Măiastră care se mai numea şi Pasărea în zbor - câte un monument
funerar pentru fiecare din cele 29 de păsări moarte
-
De ce
crezi că au murit? Îl întreb pe Papion
-
De foame,
urmată de hipotermia care se instalează mai ușor dacă sunt slăbite.
-
Aşa..
-
Pot
fi şi cauze virale. Nu le-am găsit moarte pe toate. Pe unele le-a luat Amoc
acasă şi a încercat să le hrănească cu peşte proaspăt. Degeaba! Unele bâţâiau ciudat
din cap. Până la urmă au murit toate
-
Trist!
Bine măcar că le-ai adus pentru muzeu.
-
Am
dus şi la DSV
vreo sută
-
Ce e
DSV ul?
-
Direcţia
Sanitar Veterinară
După ce pleacă Papion rămân să-mi savurez
euforia dată de victoria Păstorului Mării (Sea Sheperd), contra samurailor
nemiloși în Războiul balenelor.
Apoi ascult o cronică la cartea de succes Contorsionista, de Bobe. Nu e admisibil să nu ştiu nimic despre
el. Mă documentez pe net: se numeşte T. O. Bobe, a scris „Cum
mi-am petrecut vacanţa de vară” iar în volumul cu contorsionista e vorba
despre opt faţete ale iubirii. Una din povestiri se numeşte „Tandreţea felinelor mici” – îmi plac
titlurile. Și eu am ținut la Sinay un jurnal de vacanţă și eu cunosc tandreţea
care te umple de sânge a felinei Fatam.
25 feb. Iar e Sâmbătă ! Ce repede trece timpul,
și ce nemilos de fină e ajustarea lumii noastre!:
a fost de ajuns o mică neglijenţă – am uitat că nu mai am decât trei căţei
slabi de usturoi – ca să nu am ce pune peste ştiucile prăjite, deci plec iar în
piață unde cumpăr o cyclamă în glastră, ornamentată cu un fluture de plastic albastru,
african, un Papilio. La colţul
blocului fluturele şi-a luat zborul - îl caut
şi îl găsesc pitit la baza tufelor unde-l dusese vântul. Escapada lui mi-a
atras atenția asupra peticelor de zăpadă care se tot micșorează în soarele tot
mai puternic şi sub adierea vântului tot mai prezent dar mi-a amintit și de
perioada când colectam fluturi la poalele Retezatului: umblam prin fâneţele înflorite,
peste care zburau fluturi și sub care săpau cârtiţe şi râme. Amintirile sunt
fulguraţii ca și ființele și lucrurile: mixturi de fulgurații. Cine ar putea
descrie şi înţelege infinitele mixturi care mişună în transparenţa orelor şi
clipelor ca să poată afla astfel totul?
O cioară neagră, punctiformă, imobilă,
nevăzută de nimeni decât de mine, zburătăcște pe neșteptate dintr-un platan în
altul pe fundalul tabloului a cărui ramă e fereastra cuhniei. Platanii inutil
de însoriţi câtă vreme nu mai au decât câteva frunze moarte, faţadele cu nuanţe vagi și oamenii de dincolo
de ele pe care nu-i văd şi nici ei nu mă văd, căpuşa care trăieşte 18 ani fără
mâncare, avem cu toții conservate în noi, genele hibernării. Pe viitor, cosmonauţii care vor pleca departe
în cosmos, vor fi graşi și rotofei ca niște bursuci, ca niște marmote, ca
niște ursuleți, ca toate fiinţele care hibernează, spune radioul. Fatam bea apă
proaspătă de la robinet confundând mirosul de clor cu cel de izvor pentru că ea
nu ştie cum e apa naturală iar mie nu-mi place să fac şniţele: sunt din piept
de pui nezburător și mie nu-mi place să
înghit un zbor învins, ucis iar prăjirea de șnițele are un tempo nemilos care
nu-ţi permite nici măcar să fumezi un Camel.
Cum pot femeile acestei lumi să gătească de atâta mar de vreme şniţele din
orice?: din conopidă, din țelină, din dovlecei sau din banane cum am mâncat pe
o insulă din Marea Iavei. Cum pot femeile să continue să nască copii în dureri,
să facă piața, să spele, să facă curăţenie, să brodeze, să picteze și să le mai
ardă de flirt? Scriu repede, urât, ilizibil decât în ”stenodactilografia” mea. Ca
să poată exista, lumea are nevoie de viteză la fel ca de greutate, de pondere.
Fără viteză nu se poate captura pe sine şi menţine, nici o formă. Nu e vorba de
ţarcuri fixe ci de unele mobile, produse de viteza cu care ceva circulă şi
înconjoară altceva. O muzică romantică pluteşte în cuhnie ca o singurătate în
singurătatea lumii poetice până la durere. Di Ana la telefon:
-
Aseară
am adormit greu. M-am gândit la tine
-
Eram apropiaţi?
-
Da.
M-am gândit la tine și la zicala ”dacă dragoste nu e, să facem!”.
Apoi îmi cere împrumut nişte bani cash pe
termen scurt.
Sunt
fericitul posesor al unei noi cărţi de
Radu Petrescu, Locul revelaţiei, pe
care o pot sublinia. Locul e o
problemă de topologie. Prefaţatorul afirmă că R. P. e unul dintre cei mai
rafinaţi cititori din toată literatura română. Deci e cititor, nu scriitor! Un scriitor
e un cititor în stele. E plăcut să stai în baldachin, să ronţăi şniţele cu
piper şi ienibahar, să subliniezi într-o
carte şi să tragi cu ochiul la televizor unde afli că pasărea cu oul cel mai
mare raportat la corp e Kiwi care, alături
de struţ, cazuar, emu, face parte din Ratitae, păsări mari, ca Moa care trăia în Australia şi era
vânată de acvila uriaşă Haast, cu
anvergura de 3 m .
Kiwi şi-a micşorat talia ca să scape de acvilă dar oul i-a rămas mare, ceea ce
se numeşte memorie genetică. Spre miezul nopţii în secvența unei anchete, o
femeie frumoasă, cu buze cărnoase, mărturiseşte:
-
Era
prea târziu pentru el: îmi căzuse în mreje.
-
Ce
sfat le-ai da fetelor tale pentru lumea în care trăiesc?
-
Să
nu-i creadă pe cei care le spun că le iubesc. O lacrimă mare îi trece pe lângă
nas, pe lângă buzele cărnoase, în jos, peste bărbie.
-
De ce
ți s-au întâmplat aceste nenorociri care sincer, m-au impresionat şi pe mine?
-
Pentru
că i-am permis unui bărbat să deţină controlul.
Duminică, 26 feb. Cosmogonie
de cuhnie:
o mâncare de cartofi, una de fasole verde,
curăţenie. Am trecut prin momente
apocaliptice, de maelstrom, în sincronizarea vitezei celor două rântaşuri cu cele două fierturi, simultan cu
privitul pe fereastră a primăverii care se infiltrează cu paşi mici şi
urmărirea turnirelor Fatamei care intră şi iese dintr-o cameră în alta - totul
simetric cu somnolenţa de 13 ore a Danei. Sunt mulţumit de realizările mele
domestice dar regret că n-am avut timp să notez nimic. Trăirea e imposibil de
înregistrat. Tot ce e viu în trup, suflet, idee, e sortit pierderii.
Marţi, 28 feb. Pe marginea
trotuarului, la „zebră”,
aşteptând să vină verde la semafor, gândul la mica
mea zebră de pe birou atât de asemănătoare cu cele adevărate, din Africa, face
ca vâjâitul maşinilor să-mi pară când un răget de lei, când un muget de turmă
de Gnu, forţând un fluviu cu crocodili. Mi-a plăcut ce am citit aseară (fizică
şi filozofie) şi aş fi putut fi fericit în dimineaţa asta rece și însorită dacă
nu m-aş fi întâlnit în metrou cu frumosul flăcău nebun pe care nu-l mai văzusem
de mult timp și văzând că tace şi nu se manifestă zgomotos ca de obicei, l-am
crezut vindecat. Speram. Dar deodată spune cu voce tare, baritonală, în
telefon, încât se aude clar, în tot vagonul:
-Zbor spre
Catedrală! Mă întâlnesc cu Doamne Doamne, apoi am o mulţime de lucruri de făcut:
de citit, de redactat 6 pagini despre cel mai prost spion român din ultima sută
de ani, care a murit anul trecut. Cum? I-a crăpat un vas de sânge în creier.
Cum? Totul se joacă la nivel de spionaj, vezi Ungureanu – Meleşcanu şi mai
prost e că ne afectează pe toţi. Cum? Da, absolut pe toți, chiar şi pe noi, cei
din Berceni.
Nu ştiu
cum face de se menţine la zi cu informaţiile, numai că nu le poate lega! Și nu
sunt deloc sigur că era cineva real la capătul firului. Cât de frumos, de
tânăr, de voinic, de bine şi curat îmbrăcat, cât de informat şi de nebun e!
Aş fi
putut fi fericit măcar o zi, măcar câteva ore în care aş fi crezut că mă integrez
într-o noimă mai mare dar iată că vine năzdrăvanul şi-mi toarnă în cap o
găleată cu apă rece şi mă face să mă întreb iar, cât de deosebit e susurul raţiunii
noastre de susurul unui izvor, cât de deosebită e bolboroseala conştienţei
noastre de bolboroseala vulcanilor noroioşi?
Caloriferele
ard, e soare afară, zăpada de pe acoperiş se topeşte încet, apa se prelinge pe la
coamele tablei prost îmbinate, îmbibând tavanul şi pereţii laboratorului,
realizând în final o expoziţie de artă a
inconştientului prin petele umede sau exfoliate. Mă doare iar în piept când
respir, mă ”ține” un genunchi, am ochii roşii de la curent, pentru că stau cu
geamurile şi uşa deschisă. O colegă îmi face onoarea să mi se confeseze că o
tentează pictura.
-
O
pictură e mai grozavă decât un poem. Un tablou
spune tot dintr-o dată, nu pe rând.
Știinţa e un instrument limitat şi rigid în cunoaştere, îi mărturisesc
și eu, în schimb.
Am plecat devreme acasă, fără să anunţ conducerea.
Am chiulit.
29 feb. La cinci dimineaţa, turnul termocentralei
e un con lung şi subţire de vulcan activ, cu jar
roşu în vârf. Marea lui fumarolă e o căciulă lunguiaţă de miel alb, înclinată
spre apus, pe fundalul cerului întunecat, noros. N-ai bănui că în acest
întuneric stau ascunse blocuri masive, cu muchii rigide, ce închid în
neîneduplecarea lor geometrică zbuciumul fugilor captive ale ferestrelor
redundante. Blocurile sunt materia întunecată dominantă însă invizibilă a
cartierului. Omul de zăpadă făcut de una dintre puţinele fetiţe din bloc, Natalița, e din ce în ce mai anemic, mai
subţire, cu un cap tot mai mare, în care ochii din capace de borcan sunt tot
mai înfundaţi în creierul lui de zăpadă. Pe trotuar și pe capota Lincoln ului
negru, bobiţe mici, albe de măzăriche se înmulţesc tot mai mult şi tapisează
asfaltul negru. Găsesc și iau ca obiect de colecție, un segment de cablu
electric. Mă atrag piesele tehnice scoase din context: buloane, piuliţe mari.
La bucata asta de cablu m-au atras sârmele tăiate drept la fiecare capăt. O
foarfecă tăioasă a muşcat ca o hienă începutul şi sfârşitul acestui lucru,
înfăşurat zadarnic în cămaşa moale de plastic: aparenţa iubitoare n-a reuşit să
apere miezul, fasciculul de sârme care făcea parte din ceva continuu, care avea
un rost: venea de undeva şi ducea ceva, undeva. Acum, fragmentul întrerupt, e
fără rost. Aşa aș putea încheia și rândurile înmănunchiate de mine până acum: prin
ghilotinare. À propos de „înmănuncheat: o țigancă la gura metroului vinde şerveţele
”împarfumate” , așa cum o fată de la ţară ajunsă doamnă la oraș încă spune că
îi place să ”înnumere” bani. Vechi libertăți ale limbii rurale, supravieţuiesc
prin cotloane citadine. În metrou un moş cu o
mustaţă nepotrivită cu figura lui de animal subteran, mă privește cu
ochi mici, de viezure. Nu sunt vinovați nici el şi nici viezurele, ci eu, care
uneori simt că nu suntem altceva cu toţii, decât nişte fiinţe subterane,
ascunse sub masca feţelor noastre false. Girafa din fața muzeului și-a pierdut
fesul şi şaua de gheaţă. Zăpada s-a topit pe versantul dinspre Piaţa Gloriei al
acoperişului dar în colţul meu ascuns și nevăzut dinspre curtea interioară e
jale: toată zăpada care alunecă de la coamă se opreşte pe acoperişul meu venind
de hac tavanului şi în curând şi mie. De la hac
vine a hăcui. Lepra de humă albă
bordată cu ruginiu de pe pereţi, e un univers în mişcare după cum pot observa
cu ochii mei roşii, de şobolan. Am conjunctivită şi bronşită. Tuşesc şi hârâi. A hârâi – frumos cuvânt, cu trei vocale.
A hăcui e urât? Nici petele nu sunt
urâte: deasupra uşii am harta Franţei care continuă cu botina fără vârf a Italiei. Însorita Italie! Păcat că lipseşte
Sicilia, spre care, dacă ar exista ar putea năzui Fluturele Acrilic din tabloul de pe peretele opus. Ajuns departe în
această expediţie parietală, mă simt obligat să relatez şi despre grupul de insule
de forma literei K : Sulawesi şi Halmaheira. Dar Borneo? Lipsă, ca şi Sicilia. Dat
fiind ritmul în care apar și dispar petele, nu știu dacă aș reuși să le fac un
inventar complet, serios, responsabil, urmat de un index științific, alfabetic.
Îmi dau seama că mă aflu din nou în fața problemei sâcâitoare a
incompletitudinii cunoașterii, dar tot draga de Poesis mă scoate din mahmureala scepticismului și a disperării
făcându-mă să exclam iar, plin de speranță și de patos liric: Habemus Patam! Urmărind fără întrebări
inutile șoldurile ondulate ale Descrierii, mă pot umple din nou de fericirea
topologică a imediatului, așa cum în școală, un coleg idiot desena minunat de
frumos, cu limba scoasă lasciv fiecare literă, din cauza asta neînțelegând
nimic din ce nota și neajungând vreodată să termine o frază. Mai avem deci:
trei specii de peşti abisali cu guri căscate şi dinţi lungi, o şopârlă
zburătoare, un şarpe de apă, un triton sau un cameleon, nu e clar dacă e ceva
acvatic sau de pădure tropicală.. umedă. Nişte lebede decolează de pe apă pe
peretele vestic iar pe peretele dinspre curtea interioară siluete antropoide se
luptă cu mamifere preistorice. Pe zidul din exteriorul uşii, s-au născut subit,
basoreliefuri şi altoreliefuri fragede, cu o viteză care l-ar îmbolnăvi de
gelozie pe Gaudi dacă n-ar fi mort. La muzeu suntem o adevărată familie, unde
avem grijă unii de alţii, cu drag. Și nu suntem ocoliți de noroc, cum am eu
noroc acum, că zidul de sub tabloul Sentimentul
trecerii timpului e intact. Încerc să identific niște insecte din Tunisia
pe determinatoare românești care sunt traduceri incomplete, pe unele
franțuzești care sunt ridicol de literare (structuri anatomice descrise cu
termeni ca nări de cal, șa, jambon, aripă
de pui, epoleți, etc.), cele englezești sunt prea seci acolo unde zgârcenia
nu-și are rostul, cele rusești (în limba însușită cu forța încă din clasa a
patra), sunt vanitoase, absurde și nesigure. Cele mai precise sunt tabelele nemțești (Bestimmungtabelle) dar ele se opresc brusc,
odată cu moartea în al doilea război a autorilor. S-ar putea ca aciditatea mea
critică să fie produsă de mucegaiul care mi-a ajuns la creer, așa că mai bine
reiau cartea începută acasă, despre Orientări
şi stiluri în filosofia contemporană și Locul
Revelaţiei. Între timp sunt vizitat de un coleg, căruia am plăcerea de a-i
prezenta „prima mea expoziţie de artă rupestră” intitulată Pete umede.
- Păcat că arta e la fel de caducă ca și
realitatea pe care o reflectă, îi spun. Astfel, fără putință de a interveni în
mecanismele existenței lumii, lebăda devine dinozaur, peştii abisali devin
meduze, o insulă în formă de K devine căluţ de mare gigantic care devine un
câine Teckel monstruos. Dacă n-ar veni vara aş putea începe un roman consacrat acestei
cosmogonii. Mă bucur în continuare de ceea ce-mi oferă clipa prezentă: o
ninsoare interioară cu fulgi de humă.
Martie
1 martie. E bine sau e rău să-ţi pui mereu întrebări?
Nedumerirea,
mirarea, întrebarea, îți arată că te situezi mereu în afara fluxului principal,
pe când indienii spun că trebuie să ne contopim cu toate şi mai ales cu
infinitul dominant, dacă vrem să fim fericiţi.
A nins din noua azi noapte şi lumea e din nou albă, pură, sclipitoare în
soare. Poate exagerez, unde am dormit mult şi bine şi văd iar frumuseţea.
Stratul moale de zăpadă, acoperă totul, ca o pătură de păr de cămilă albă,
ştergând graniţa dintre trotuar şi carosabil. O maşina de teren cu geamuri
fumurii se apropie încet ca în vis, ca o vizită a întunericului pe tărâmul
luminii. Singurul ei geam nefumuriu e al şoferului - o foarte frumoasă,
pletoasă şi cu buze roşii brunetă, cu faţa de zăpada şi o mină visătoare. Poate
nu e urât dar e sigur păgubos, să nu te poţi fixa de real ca un animal marin în
lipsa substratului. Dar e oare mai bine să te gândeşti numai la avantaje
materiale, să-ţi prostituezi curiozitatea ingenuă numai pentru proiecte bănoase,
ca Braconierul? După unii, visarea nematerialistă, poezia, scrisul, arta, sunt
singura cale de salvare a sufletului; ei cred că fără subiectivism şi creaţie
gratuită viaţa nu se justifică.
La ieşirea din subteran, din gura găurii de
vireme văd azi ca pentru prima dată muzeul cu ziduri gălbui și cu pantele
acoperişului înzăpezite, ca pe Westwandul Piatrei Craiului - la intrarea personalului, pe
Brâul de Mijloc, citesc pentru a mia oară cu respect, admirație și recunoștință
că au existat așa cum au existat, acei oameni al căror nume sunt săpate săpate în piatră: Racoviţă, Băcescu, Borcea, Motaş. În Sala de Consiliu ţinem prima
şi ultima şedinţă privind expediţia noastră de pe țărmul Atlanticului, ce va
începe în 14 martie.
