Frigul
m-a obligat să-mi pun mănuşile
pe drumul spre gaura de vierme şi să-mi
șterg lacrimile reci dar e plăcut să vezi câinii veseli, cu burţile pline, nebăgând
în seamă câte un cârnat rămas prin pungile de plastic. Câinii flămânzi s-au
săturat poate, pentru ultimul Crăciun din viaţa lor, dacă Preşedintele va vota
legea eutanasierii iar acest Crăciun s-ar putea numi Crăciunul Câinilor. Talbot povesteşte
cum un indian putea materializa cu gândul orice, cum o indoneziancă a făcut să
dispară o pădurice întreagă iar islandezul Indridasson îşi dematerializa în
transă, o mână şi ea se refăcea în momentul când se trezea. Mintea poate interveni
în ordinea implicită şi poate copia orice de pe placa holografică numită
Univers, convertind din acest fenomen ondulatoriu, diferite forme. Realitatea
noastră e ceva conjunctural, ceva ce se stabileşte prin consens, universul este
numai şi numai gând, noi suntem propria noastră iluzie, totul este un vis
gigantic ce se visează pe sine. Timpul neexistând, nu există nici moarte, ci
numai nişte treceri peste o apă, peste un pod, printr-un tunel. Suntem încă
nepricepuţi, stângaci în manevrarea acestor lumi mişcătoare, copii naivi,
luptându-ne să devenim tehnicieni ai sacrului într-o călătorie şamanică, pentru
a învăţa să supravieţuim în infinitate.
În
laboratorul de sub streaşină privesc cum sclipeşte în lumina veiozei marea
tipsie de cupru din Damasc, scanez cu privirea narghileaua din Istanbul, așchia
de piatră pe care o numesc Turtureaua de
silex, tablourile Danei, Fluturele în
zbor şi Bărbatul cu pipă – prins
în cursa descrierii materialității aparente a universului. Ar trebui să nu-mi
pese de interiorul de dincolo de suprafaţa cuburilor de beton , care nu poate ieşi
dincolo de muchii – un fel de dig olandez care stăvileşte atât de precar
Oceanul. Temerea de marele Ocean e tentaţia şi miza oricărei existenţei. Ce
aflu de la Talbot mă satisface: moartea nu duce la neant ci la o nouă lume
strălucitoare, apocalipsa biologică e urmată de raiul psihic.
Seara, fiind înnorat, reîntâlnesc pata de lumină - inorog în poiana lui
privată, în teritoriul creat de el însuşi, într-un joc captivant, copilăresc,
atotştiutor. Jocul ei mă face să zâmbesc admirativ, abilităţile ei nu sunt
tributare nici unei constrângeri fizice. OZN urile sunt emanaţia spiritului
colectiv şi ele n-ar exista dacă n-ar exista conştiinţă.
Pe drumul spre sorbul
găurii de vierme, am parte de o surpriză:
un capac de canal din ”spațiul verde” începe să se mişte (singur?) şi de jos apare capul
lățos al unui băiat al străzii care se întinde somnoros, odihnit.
-
Cum e
acolo, jos?
-
Cald
-
Nu sunt
şobolani, nu e mucegai?
-
Ba
da, îhî! Ai o ţîgară?
-
Țîne !
Îi dau restul pachetului.
În
dreptul iurtei, femeia încotoşmănată a ieşit devreme la aer, pentru că nu are
sticla cu basamac în mână - câteva geamantane proptesc latura de nord a
colibei. Ştiu din experiența bivuacurilor mele, că dacă pui pe tine toate
ţoalele şi nu eşti singur în cort, poţi dormi bine şi în frig. Femeia e trează
şi mi-e jenă să o privesc în ochi. E la ea acasă, pe proprietatea ei. În metrou
văd de sus doi ”cititori”, posesori de locuri pe banchetă: unul citeşte o carte
nouă, groasă, altul una veche, subţire. Dacă nu există timp, cum apare vechiul?
Dacă timpul nu există în ultima instanţă, în prima, cea lipită de mine, există,
îl simt ca pe un râu care mă duce la vale, fără putință de împotrivire. Și dacă
aș reuși să mă împotrivesc, ce aș câștiga? Sunt un strop într-un râu care la
rândul lui e un strop din alt râu mai mare. Totul e o curgere rotundă, în sine.
Să lăsăm lucrurile curgă.
Fac o vizită Șefului, în laboratorul lui, a cărui unică fereastră, e
acoperită cu folie opacă pentru că dincolo de ea s-a construit cafeteria La Agrippa. Șeful nu mai vede decât o
fâşie de cer albastru prin oberlicht
și prin pereţii de sticlă ai
cafenelei. Dacă ar deschide geamul, clienţii l-ar putea vedea la masa lucru pe
director. Mă distrează la culme, pe de o parte felul în care ascunde realitatea
lucrurile (mușterii habar nu au că dincolo de geamul mat e chiar Directorul
General) şi pe de alta dezinteresul material al acestuia, care şi-a donat mai
întâi cabinetul directoral oficial şi acum şi-a neglijat confortul propriu. Eu cunosc
foarte bine valoarea singurătății, a liniștii intime necesare cercetătorilor
ecologiei cailor verzi pe pereți, doar de aceea mi-am ales drept laborator o
magazie igrasioasă de lângă pod, fără apă curentă și vedere la stradă. După această
încântătoare vizită, mă întorc la mine, unde primesc telefon de la Elis: a făcut
cârnaţi iuți şi caltaboşi de casă și o să-mi trimită prin Di Ana câțiva. Prin
fereasta laboratorului remarc apariția în curtea interioară a Loganului ultramarin
al lui Amoc, decorat pe portiere cu un delfin și cu inscripția „Oceanic Club”.
- „Oceanic” e un termen din în patologia bipolară. Știi ce înseamnă? Îl
întreb când ajunge sus.
-
Ce?
-
Faza
paranoică euforică
-
Coerect!:
nu avem bani dar vrem să ajungem la ocean. În
ocean.
-
Pentru
că totul e numai o călătorie.
Vineri mă simt relaxat chiar dacă,
intrând în micul concediu de sărbători,
Fatam mă trezeşte la 7 fix ca să mă trimeată la serviciu iar Dana pornește
televizorul de la 8, ea care doarme până la 11! Azi am treburi în cuhnie și
deschid radioul propunânu-mi să fiu stoic. Îmi e dat să aud că un şofer,
intrând cu 126 km/h
pe Podul Grant, motorul maşinii a sărit şi a lovit alte maşini, că cincizeci
de căprioare care au consumat pesticide pentru rozătoarte au fost găsite moarte
într-o parcelă de vânătoare. În timp ce bărbieresc morcovi, jupuiesc de vii
niște cepe și le toc mărunt, cu ochii în lacrimi, încercând să nu-mi ciupesc
buricele degetelor, mă gândesc la iresponsabilitatea noastră în gestionarea
vânatului și la stupiditatea activității
vânătorești. Mintea noastră e locul ciudat unde se combină suculența,
zemoșenia, parfumurile vegetale, cu reflexele și umbrele. Bag sarmalele în cuptor,
la foc mic, ca să prindă crustă. Gust una – bună! În Schlafzimer, subliniez în
Lee Smolin - Spațiu, timp, univers:
muchiile târăsc după ele suprafeţe iar colţurile delimitează volume – toate
sunt jocuri geometrice desfășurate în gol, neproiectate pe nici un fundal,
pentru că şi fundalul trebuie să fie instabil. Deci
numai relaţia dintre suprafeţe şi volume naşte spaţiul şi timpul. Lumea e o
umbră fără trup, o reflectare a ceva unic, mare, care le cuprinde pe toate şi
pe el însuşi. Operarea cu astfel de elemente, fie prea mici, fie prea mari
pentru simţurile noastre, elemente deduse indirect, poate părea absurdă, inutilă,
neproductivă, dar ele au dus la realizarea bombei atomice şi la vizionarea pe
viu, cu ochii noștri de animal, prin telescop, nu cu imaginația, a marelui
cosmos.
Ultima zi a anului: în imponderabilitatea ceții
se pierde o infinită şi insondabilă geometrie:
blocuri, străzi, crengi, lumini difuze ca ale stelelor dispărute, vieţi
prizoniere printre evenimentele lente numite lucruri. Pentru că libertatea se
naște numai din îngrădire, ea va părea veșnic insuficientă și nedreptăţită.
Cercetarea merită întreprinsă, chiar dacă piatra care susţine cheia de boltă a aflării nu a fost deocamdată găsită,
spune Lee S. La mezzo, în opera Sylvia de John Neumaier, răsună un
ademenitor corn de vânătoare, o Diană cu arc şi vestă de piele dansează pe
lângă înaltele picioare dreptunghiulare ale unui uriaș lup butaforic - un lup
albastru care priveşte (urlă?) la lună. Geto-dacii aveau cultul şi dansul ursului
sacru care moare şi înviază odată cu anotimpurile – așa se decriptează
rostogolirea în cerc şi suirea pe toiag a dansatorilor. Dar aici, în operă, în
limbajul fără vorbe, în noaptea fundalului, mai mare decât ziua prezentului, eroii
cu musculaturi perfecte, spun cu trupul, povestea sufletului - după teoria
universului holografic orice trup are suflet şi orice suflet se poate
materializa. Un dansator gesticulează
frenetic şi ceilalţi îl consideră nebun. Deşi arată ceva în exterior, tensiunea
jocului vine din interiorul trăit şi ştiut numai de el. După operă, pe micul
ecran, Jean Marais şi Florin Piersc se rostogolesc prin prăpăstiile Pietrei
Craiului şi se bălăcesc ca niște copii mari, în râuri cu apă cristalină. La
Cannes, după ce Florin a dansat cu o actriță celebră, ziarele au publicat o poză
sub care scria: cutare actriţă în braţele unui roumain, jeun et beau. La care Popescu – Gopo prezent și el acolo, a
ricanat: -Nu puteau să-ţi scrie numele, în loc să scrie ”un român tânăr şi bou”?
Mai sunt 3 ore până la încheierea acestui an
greu. Sătul de ştirile tâmpit alese și prezentate, răsfoiesc un album zoologic
editat la noi, la Agrippa, despre alte bipede decât omul: Păsările (Aves), în care admir un mare papagal
negru, cu un uriaș cioc încovoiat, din Noua Guinee, Probosciger aterrimus, papagalul cu trompă – își face cuibul numai
în scorburile copacilor bătrâni, poate trăi chiar și 90 de ani! și este foarte
apreciat ca animal de companie. Există ”peste
9600 de specii de păsări actuale, care împart cu noi pământul, apa și aerul. Au
fost mai multe iar acum sunt din ce în ce mai puține. Nu mai au loc. Pământul a
devenit mai mic pentru că este al nostru, al oamenilor ” scrie cu îndreptățită neagră melancolie, autorul
albumului, ornitologul dr. Angela P., nora lui Radu Petrescu. Mai târziu, pe
canale naturalistice privesc cum în Africa nişte oameni taie gâtul oilor cu
seninătatea cu care curăţ eu cartofi, alţii beau sânge cu lapte şi au relaţii interzise
cu femei circumcise și aflu că un proiectil are nevoie de o viteză doar cu puţin
peste 11 km
pe secundă, ca să evadeze de pe Pământ. Acestea se petrec pentru că Universul
se află într-o poziţie de echilibru aproape imposibilă, ca un ac ce stă
vertical pe vârf. În logia nordică palpită grăbit, lumini colorate, la toate
geamurile. Între alei țâșnesc artificii sfârâitoare. Gata! S-a dus totul și totul a reînceput deja.
Ianuarie
Indiferent ce-mi va aduce acest nou an,
îmi propun să fiu calm. Și în această zi
de Duminică 1 ianuarie a noului an, lucrurile fac tot ce știu, prezentul vine
din trecut şi nu piere în viitor, îl naște doar. Așa mă voi pierde și eu în
labirinturile anonimatului. Există o istorie a lucrurilor, o devenire a lor. Arta
oferă iluzia opririi timpului în loc.
Nimic nu este decât foarte aproximativ şi limitat în timp. Ceva e o iluzie. Nu sunt mai multe lumi ci una singură
văzută mereu diferit. Cine pune aceeaşi întrebare și privește din acelaşi unghi
primește acelaşi răspuns, scrie Lee Smolin. Eu cred că nici siamezii nu văd aceleaşi
lucruri deodată, că noi alunecăm ca nişte schiori pe panta interiorului văzând
exteriorul din unghiuri atât de diferite încât de multe ori îl vedem invers. Ceva
reglează şi unifică totul, lăsând fiecăruia libertatea lui.
Când îngerii pleacă, demonul sunt eu
Ca ninsoarea ninsă-n deşert dimineaţa în
soare
Strânge-mă la pieptul tău să uit de mine spune
Bosquito Redivivus.
2 ian. Dacă ei n-au reuşit să dărâme
dictaturile,
”fraţii
musulmani” nu vor rezista tentaţiei de a fura revoluţiile magrebienilor, scrie
la gazetă. În jocul dintre bine şi rău, diferenţa de scor e minimă, victoria
binelui fiind mereu incertă. Aflu despre noua modă liberală a europenilor - couchesurfing ul: patinezi prin casele
altora, dormi la schimb, în alte regiuni, oraşe, case decât a ta şi ei fac la
fel. Totul e să ai hobby uri comune: cânţi la chitară, cânţi la acordeon, adori
croşetatul, ikebana, dansul ukulele sau dansul din buric.
Vărs din greșeală vinul roșu pentru friptură, pe mobila albă de
bucătărie și mă simt ca într-un thriller cu mult sânge roşu. Crima e ceva murdar şi la propriu - când tai o găină sau
porcul, exteriorul se mânjeşte cu secretul colorat al interiorului. Din punctul
de vedere al distrugerii suprafeţei, al membranei care ţine forma, orice astfel
de eveniment poate fi considerat o
crimă. Pentru Universul plin de distrugeri, crima, nebunia, absurdul, sunt
modalități normale de lucru. Să mă mai mir că olandezii vor să ridice în ţara
lor pe care abia şi-o apără de invazia oceanului, un munte înalt de 2000 de
metri?
-
La mulţi Ani! Cum ai trecut puntea dintre ani?
mă întreabă Di Ana la mobil
-
Acasă.
-
Eu am
privit focurile de artificii din Sinay. Revelionul mă indispune.
-
Şi pe
mine. Serbez revelionul şi ziua mea în alte momente din an, când mă simt bine.
Aş vrea ca anul ăsta să nu spun nu la
nimic. Să mă las dus de apă. Unde eşti acum?
-
La Castelul Pelas. Al pelasgilor? E soare, frig şi castelul
e romantic.
-
Ce
mi-aş dori să fiu și eu acolo!
-
Eu
mi-aş dori să nu mai fiu aici!
-
Elis ce
face?
-
Imprevizibilă
..nu te mai aud că trece trenul.
Sunt
încă în mica vacanță de sărbători, am mâncare și curățenie, îmi permit să
lenevesc și să rătăcesc împreună cu canotorul Shaun Quency pe Marea Tasmaniei:
în cele 54 de zile când s-a filmat singur, odată, pe o furtună, barca s-a răsturnat
şi a era să moară înecat sub ea. După ce s-a salvat a avut de ales dacă să
anunţe prin telefon să fie recuperat sau să continue. A ales să continue. Şi-a
înfruntat neputinţa: vâslea 20 de minute, plângea 20 de minute. Toţi îi spuneau
să renunţe. Un singur SMS l-a remontat. Suna așa:
-
Am
auzit că te-ai răsturnat, norocosule!
Tipul care vedea lucrurile invers decât
toţi ceilalţi l-a făcut să-şi amintească esenţialul: a fi lovit de valuri e cea
mai mare plăcere a vieții. Canotorul puternic fizic şi psihic, era epileptic.
3 ian. la şapte dimineaţa
deșertul din dunga orizontului e roşu şi
friguros. Gata cu vacanţa de iarnă! În curtea interioară a muzeului soarele
pieziş poleieşte cu aur câteva crengi ale copacului uriaș, restul rămâne în
umbră, ca și viaţa noastră şi tot ce e pe lume: câteva muchii luminate, restul
în umbră. Sunt în ambianța mea intimă, aparent
neschimbată, dar alta. De pe această platformă plec la drum scurt, sau
lung - din împrejurimile imediate. Privesc marele ceas de mână circular - roata
timpului inventat, turtureaua de silex, planeta de gresie - porţi spre lumi
anonime, parţial scufundate în lumea somnului, parțial denudate de impresia
existării.
Aseară mă luase
somnul citind:
faptul că într-un nor de particule de praf
suspendat în spaţiu se creează o atracţie gravitaţională reciprocă, e mai
uimitor chiar şi decât că acum 15 miliarde de ani universul era o sferă cu
diametrul de doar 3 mm. Somnul mi-a pierit când a început episodul pe care l-am
ratat Duminică, din Războiul Balenelor. Oamenii ăştia chiar
îşi riscă viaţa pentru salvarea balenelor. Şi-au găsit un scop şi un motiv
pentru a-şi pune viaţa în pericol. Cauzele nobile te conving mai ușor să-ţi
periclitezi viața, însă faptul în sine de a-ți pune viața în pericol, devine cu
timpul, mai important decât cauza. În film, răul, negativul (ucidera
balenelor), face pozitivul să strălucească. Păcat că mulți dintre cei care au
atins notorietatea pe baza talentului, muncii și a unor idealuri nobile, cad în
capcana banilor. Ana Lesko ( autoarea hitului „Ard în flăcări” ), aflu din
ziarul Inelul, era să moară într-un
accident, gonind în noaptea de revelion să prindă un concert bănos. Nu mă
grăbesc ca altădată, s-o condamn că aleargă cu disperare după bani, pentru ca
banul e pentru mulți, sinonim cu libertatea. Mai interesantă mi se pare poza ei
din ziar: stă din profil în faţa unei oglinzi iar ochii i se văd numai în
oglindă, deci avem deja două imagini (profilul real și imaginea frontală
reflectată), poza în sine, cuprinzând cele două imagini, imaginea mintală a
fotografului şi cea din mintea mea. Și ar mai fi imaginea de ansamblu a a celui
care citește. Dacă așa se multiplică lumea, e ciudat că astfel nu mai știm
care este corpul inițial, care generează totul. De aici să provină impresia de
ascundere intenționată a realului?
Credeam că iarna nu va mai fi soare strălucitor dar iată ce soare mare
şi roşu mă întâmpină pe drumul către gaura de vierme, amintindu-mi de deşertul
în care nevoia de a scrie a devenit pentru mine de neoprit. Păşeam cu botinele
mele de piele cu vârful ros printre pietre, când am simțit o înfrăţire cu
Planeta, pe care n-am mai trăit-o niciodată deşi am rupt destui bocanci prin
munți. Nu era vorba numai de sol. La fel simţeam şi faţă de nori, faţă de
tufişurile ţepoase şi amare, faţă de capre, de păsări şi de coechipierii
hirsuți, nespălați de săptămâni de zile. Îmi amintesc o potârniche atât de homocromă mediului încât n-aș fi putut s-o zăresc altfel decât
din întâmplare, la un metru de mine. Oare doar selecţia a fost cea care a tras
pe calapodul armoniei nuanţele stâncilor şi ale penajului ei, numai istoria
naturală necunoscută ne-a şlefuit şi pe noi, fără să-i pese de noi? Poate fi întregul, atât legat de toate părţile
lui și în acelaşi timp atât de indiferent cu ce se întâmplă cu ele? Uneori pare
că între părţi şi întreg e o distanţă infinită. Poate că și e. Nevăzutul, neştiutul,
anonimul, e spațiul în care se naște și trăiește libertatea, fără de care n-ar
fi posibilă lumea. În noaptea de revelion, în timp ce eu priveam luminile
colorate palpitând pe geamurile lui B1 și B2, undeva, într-o localitate
neștiută, unui cântăreţ i-a murit tatăl însă ”el, ca un adevărat profesionist,
a reuşit să-şi ascundă durerea în faţa mulţimii care se bucura”, altul a lovit
cu Jeep ul un câine care i-a spart radiatorul (ce nenorocire că i-a spart
radiatorul, nu că a omorât bietul câine!), iar altul şi-a luat pur și simplu
zborul în Republica Dominicană pentru a-şi încărca bateriile într-o ţară caldă.
”Neuniformităţile” universului nu sunt împrăştiate, disipate, pierdute
definitiv, ci ascunse undeva, dincolo de orizontul nostru, unde nu pot fi
văzute, spun fizicienii. Harold Camping pretindea că pe 21 mai 2012 la ora 6 va
avea loc Judecata de Apoi, când
omenirea va pieri şi numai 2% vor ajunge în Rai, restul va ajunge în Iad. Și predicţia
lui din 21 octombrie anul trecut a dat greş dar el a câştigat 72 milioane de
dolari. NASA recunoaşte modificările polilor magnetici dar lent, pe parcursul a
500 de mii de ani. Ziarele sunt iar pline
cu poza imbecilă a lui Irinel Columbeanu (ziariștii ăștia nu știu să redea
inteligența!), care speră să câştige postul de primar al Capitalei pe baza
notorietăţii lui de – spun ei cu răutatea lor gratuită binecunoscută - ”peşte bătrân de curve de liceu”. Aceste
știri mă enervează şi ca să mă liniştesc rulez niște poze dintr-o expediţie: între
două coloane albe ale unei verande, doi câini albi cu urechi negre, dorm duşi
în plin soare, lângă nişte biciclete prăfuite. În spatele lor se află o uşă de
lemn. Căţeii sunt culcaţi unul în faţa celuilalt, separați prin câţiva metri,
ca într-o oglindă în care nu ştii ce e real şi ce e reflectat. Altă secvenţă cu
aceeași imagine dar mai de la distanţă relevă că sunt mai multe coloane şi mai
sunt doi câini, în exteriorul primei perechi, bicicletele se văd prin ceaţă iar
uşa nu s-ar putea distinge dacă n-ai şti că e acolo. În altă poză, sub un cer
albastru pluteşte un nor alb, iar coechipierul Papion stă pe marginea unui râu
secat, în albia căruia apa absentă e mai prezentă decât dacă ar exista.
Ajuns târziu acasă, după ce lunga zi a
devenit noapte neagră, în afara timpului, o privesc pe Dana cum doarme şi bolborosește
ceva neînţeles. Eu nu pot să adorm de pe acum, așa că-mi iau din frigider o sticlă
cu vin roșu, o încălzesc cu apă caldă de la chiuvetă și rămân singur în cuhnie,
să fumez, să răsfoiesc teancul de note
eclectice și să o ascult pe Dalida cu ale ei parole - doar aceste vorbe au mai
rămas din fosta ei viață și glorie. Totuși poezia are darul de a învia morţii,
pentru că ”.. poeţii sunt nişte ţări ca
şi munţii şi amintirile. Uneori sunt ţări deşertice, alteori submarine sau
extraterestre”, scrie Mircea Ivănescu. Stau singur în noapte şi mă gândesc că
nu posed nimic în afară de viaţa mea, a Danei şi a Fatamei, în cartierul
monoton, geometric concentraţionar. Singurul lucru pe care-l posed din plin e jocul
mortal, dansul nevăzut, cu balaurul timpului. Mi-am îngropat anii frumoşi în
mari ambiții și mici reuşite. Otrava fără antidot a gândului, sapă pe dedesubt
totul, ca apa malul. Fericiții? Ce altceva sunt decât nişte copii naivi, drogaţi
cu iluzie? Ce am realizat cu toţii, mai bine, de-a lungul mileniilor decât să
devenim tot mai dependenţi de abilitatea de a ne minţi? Trebuie să ne creăm
proiecte, chiar dacă știm că nu ne folosesc la nimic, altfel suntem pierduți. Din
radio, vocea lui Demis Russos delirează dulce - el nu s-a sinucis ca Dalida şi
acum revine în România pe un scaun cu rotile. Dacă există circularitate,
spiralitate, toate au mai existat de multe ori şi asta n-o spune poetul ci omul
de ştiinţă. Dar matematicienii, oamenii de știință, nu sunt decât niște poeți
simplificați. Pe Petru Creţia în Norii, îl găsesc mai profund, mai complet decât un fizician sau un
filosof când scrie : ” este mereu la fel,
ca într-un vis, fără să fie niciodată vis.. valurile vin fără răgaz, înspumate,
urlând. Însă mereu, ca într-un vis, ele nu te ajung, ca şi când valurile şi cu
tine nu aţi face parte din aceeaşi lume ..iar tu eşti treaz şi nemişcat şi greu
în acest fel de vis şi indicibil de absent de peste tot”.
În
vechi clipe de demult, mă gândeam că îmi voi aminti odată acele clipe. Astea de
acum, sunt clipele la care mă gândeam atunci. Poeţii înţeleg acest mod ciudat
de a trăi al unora care nu se pot bucura de prezent, văzându-l deja ca și
consumat, trecut, înțeleg acest fel de a nu
avea - având, de a fi cu gândul mereu în altă parte, prezentul fiind doar o
trambulină iar tu aflându-te mereu, în eterna impoderabilitate a visării. M-a
prins ora 1 ascultând-o pe Mireille Mathieu, în cuhnia în care am făcut cald ca
în cuhnia dintr-un un sat bănăţean pierdut într-unul timpurile mele vechi. Când
am pășit în satul arhaic de oieri, parcă de la începutul lumii, fiecare tindă gemea
de cojoace şi cojocele, laibăre şi bundiţe pentru toate vârstele, sexele şi
taliile. Erau făcute din blană de miel neînțărcat, albă ca spuma laptelui și ca
lumina zorilor acestei nopți albe.
