TURTUREAUA (Chipul din geam)

                                                Ud, ud. Bălţi pe drum. 

   Un ocean de aer cu burniţă fină, plăcut de tras în piept ca balsam pentru bronhii.  Înainte de a deschide ochii am scris două poeme în gând dar le-am uitat. Lumea de dinainte de a te trezi e chiar mai pieritoare decât un vis pe care-l ţii minte. Înainte de a se lumina am admirat acelaşi peisaj de cofetărie: lumini portocalii, roşii, verzi, chiar şi mov, fixate în jeleuri irizate, schimbarea cinematografică fiind datorată ploii care scoate reflexe din asfaltul ud. Pe drum mai mult am dormit decât am mers, pentru că m-am culcat la ora unu; manechinele celui de-al doilea magazin de confecţii sunt mai mici şi aşezate mai sus, spre tavan, parcă plutesc. În gaura de vierme unde mă afund cu plăcere, îmi cad ochii pe două fete cu piele fină, dintre care n-aş fi putut alege una dacă aş fi fost pus în această situaţie  (n-am fost), ci pe amândouă. Piaţa Gloriei e o radă de vapoare în ceaţă. Ar trebui s-o sun pe Ariadna s-o întreb cum îi place schimbarea meteo. Nu ştiu dacă Amoc va veni azi să mai lucrăm ceva la teza lui; n-am văzut om care să tragă mai mult de timp ca el, în dauna propriului interes. Cunctatorii din neamul lui Fabius Maximus Cunctator, care trag de timp pentru închegarea unei imagini mai corecte a problemei, au avantajul acumulării clarificatoare dar de la un punct încolo te îndepărtezi prea mult, te răceşti faţă de ce trebuie încheiat într-o anumită atmosferă subiectivă şi nu în una ulterioară, artificială. Se pare că sunt optimist, după cheful de a cumpăra cărţi poliţiste, de a scrie poeme şi de a scormoni după termeni în dicționare, ca după napi: apoptoză, în greacă înseamnă căderea frunzelor. „Apo” înseamnă departe iar „ptosis”, căderea frunzelor. Apoptoza e moartea autoprogramată celulelor. O celulă are o nevoie permanentă să i se confirme utilitatea ei; dacă nu i se confirmă, celula emite semnale sinucigaşe de pe cromozomul nr. 17, prin gena p53 care provoacă fagocitarea ei de către globulele albe. La om, asta stă la baza pierderii imunităţii HIV şi în alergii.  Apocopa marchează dispariţia unui sunet: de exemplu, din latinescul ad foras provine afară și cred eu, și făraş. Metaplasma  reduce sau adaugă un sunet: neaţa în loc de dimineaţa sau copchil în loc de copil. Asta e partea proastă cu noi: suntem şi nu ştim ce suntem, vorbim dar nu ştim de unde şi cum am ajuns să vorbim așa și nu altfel.

                                       Joi. Ucenic al lui Creția,

 nu pot neglija norii roz din zorii roz, de deasupra catargelor blocurilor înalte. Se spune că omul – produs al pădurilor calde - a avut drept strămoşi îndepărtaţi nişte mici mamifere nocturne şi de aceea a rămas până azi, cu  inabilităţi optice. Faţă de păsări de exemplu, care au o acuitate vizuală epatantă pe lângă noi. Noi ne-am cucerit dreptul la lumină, nu am avut acces liber la ea de la început.

   Trei ore de şedinţă mi-au stricat dimineaţa. Un vânt rece, rău, ca o zburlire de blană de lup se plimbă nevăzut printre frunzele brune agăţate pe ici pe acolo pe crengile pomilor Sălii de Consiliu. Umplu o nouă filă de agendă cu desene în pix – figuri geometrice pe care dacă aş încerca să le transpun în cuvinte ar arăta aşa: spirale cu 7 ture de spiră, pene de dinozauri, un şir de feţe de ciclopi cu fesuri semilunare, copaci cu câte un singur fruct punctiform în vârful fiecărei crengi, alt şir de sfere cu tot conţinutul tras în jos într-o deformare conică, un şir de unghiuri ascuţite ce nu închid nici o formă, valuri marine peste dealuri submerse, arcade, spirale răsucite invers decât cele din primul şir, calupuri de gheaţă paralelipipedice.

   Uneori, elemente minuscule din exteriorul tău, cum ar fi cuvintele scrise pe o hârtie, priviri, gesturi sau intonaţii efemere, te pot transporta pe neobservate într-o stare pozitivă sau negativă. Deşi am avut o zi enervant de infructuoasă, cu şedinţă şi vizite prieteneşti dar neanunţate şi cronofage, mă reabilitez pe drumul de întoarcere acasă, privind frunzele uscate din Patio ul unei minuscule grădini de vară închise. M-au atras întotdeauna incintele solitare tapisate cu frunze de toamnă. În Parcul Naţional Retezat aveam un loc secret, o covată de granit, unde litiera nu dispărea niciodată: îi ziceam Grădina cu Pitici pe lângă care, de câte ori treceam, nu puteam să mă împiedic să-mi imaginez că acolo dormeau noaptea sau dansau gnomi nordici relicţi de pe vremea glaciaţiunilor. Având de luat ceva de la o farmacie, cotesc pe o stradă pe care trec rar şi care are o cârciumioară cu terasă închisă într-o folie de plastic gros - imitaţie de geam. Ca de fiecare dată, spionez curios, ce se mai întâmplă în ea: în vestibul nu e nimeni, doar scaunele puse peste mesele rotunde de metal dar în incinta caldă sunt câţiva pehlivani fericiţi. Aici e barul unde se face cafea caldă şi imediat în spate e grătarul unde se frig mititei, rinichi sau fudulii pentru clienţii fideli şi intimi. Poate nu sunt aceeaşi de acum şapte ani când eram unul dintre ei, poate unii au renunţat la iluziile bahico poetice, poate alţii au murit de niscaiva ciroze previzibile dar pe cei prezenţi îi invidiez, îi iubesc şi le mulţumesc pentru contribuţia la reîncarnarea unor lumi pierdute, anonime, dar fericite. Altfel ar fi greu pe pământ.

   În colţul din dreapta sus al blocului meu, pluteşte o lună ciudată, picturală, înconjurată de un halou de ceaţă gri iar dincolo de ea văd parcă pentru prima dată blocul geamă. „Looking for the Summer”, cântă de unul singur tranzistorul argintiu în cuhnie în timp ce Dana şi Fatam dorm deja, una bolborosind cuvinte neînţelese iar alta mârâind fioros la un alt animal din vis – duşman sau pradă. Mă răzbună jocul perfecţiunii nesprijinite pe nimic al lui Joachino Rodrigo.

                                         În întunericul matinal  

din Piaţa Gloriei, lumea semnelor luminoase anunţă începutul sărbătorilor de iarnă deși nu e decât 9 decembrie. E criză economică și Piaţa nu e ornamentată ca în alţi ani: un brad cu ghirlande străvezii în faţa Propileelor şi nişte linii fluorescente intermitente, pe muchiile clădirilor. Asta permite evidenţierea în toată vastitatea ei a marii suprafeţe vitroase verticale a faţadei Băncii Comerciale care captează vaga şi îndepărtata lumină a zorilor. Remarcile veninoase ale DJ ului D. Dinculescu, vecin de cartier, îmi pică bine în încercarea mea de a mă trezi. Scot din geantă cele trei cărţi pe care le port cu mine de la muzeu acasă şi invers: Provocările ştiinţei, Timpul şi Cartea Infinitului. Solomon, în paragraful „Liniar şi circular” spune: prin ştiinţă pierzi realul de la care ai plecat, el devine cu totul altceva: relaţie, formulă, simbol iar acest altceva se va desfăşura pentru sine, uitând de om …arta, la fel, îşi pierde şi ea sensibilul care a generat-o, desfăşurându-se de acum înainte în altă lume..numai filosofia e singura care te întoarce în aici”. Pentru Noica, drumul științei nu e circular, ci se pierde în infinit, observă S.

   Mult mai spectaculoasă apare în oglinda matematicianului poet, relaţia dintre timp şi sănătate: dacă percepi timpul liniar, unidirecţional, ireversibil, îţi dai seama că viaţa ta e o linie care nu poate continua la infinit, te îngrijorezi, te stresezi, te îmbolnăveşti de frica morţii. Cauza bolilor poate nu se află atât în lumea biologiei moleculare cât în căderea noastră în capcana timpului, numită Ceas - instrument care creează timpul sub ochii noştri, deși el nici nu există dacă nu-l bagi în seamă, dacă nu-ţi pasă de el. Nu e bine deloc când toate par să strige:

-          Timpul nu stă în loc! Îţi trece viaţa! Grăbeşte-te!

„Boala grabei” crește tensiunea, scade imunitatea şi iată-te ajuns din sănătos - bolnav. Există oare vreo cale de scăpare din  „capcana ceasului” pe care ne-am construit-o singuri ? se întreabă Solomon. Uneori, un sistem supus unei perturbaţii mari şi insistente, poate trece printr-o bruscă reorganizare. Încercând să se menţină, sistemul devene mai complex. Procesele creatoare au nevoie de haos pentru a ajunge la o formă nouă. Omul se căleşte prin suferinţă iar unele societăţi ies întărite în urma unei sciziuni. Ilya Prigogine - „poetul termodinamicii”, a unificat umanul cu non umanul, viul cu ne viul, nu a văzut omul şi natura ca pe ceva intern şi extern, ci ca pe elemente ale aceluiaşi proces integrator în constituirea lumii. Circularitatea nu este o şansă sau o alegere, ci un destin. Dacă citim doar uşor altfel, afirmaţia lui Solomon  că ”lucrurile care ne stau tot timpul la îndemână riscă să rămână neobservate şi că obiectul preexistă celui care-l cercetează”, putem identifica in extremis obiectul cu Dumnezeu şi pe Solomon  cu un dreptcredincios.

                                      Sunetul fierăstrăului electric  

circular al vecinului, mi-a tăiat nemilos, în două, ca un os la ortopedie, visul. Nu ştiu unde e plasat acest vecin, sus, jos, la dreapta sau la stânga, pentru că blocul e de fapt un cofrag de beton şi reverberează ciudat. Pe la miezul nopţii m-a trezit un coşmar intens şi incredibil în care Dana era accidentată şi tăiată în bucăţi din cauza mea. M-am convins foarte greu că era doar un vis, atingând-o pe Dana pe mână. Am adormit dar coşmarul a străbătut jumătatea somnului. Coşmarurile sunt oribile dar nici să fii obligat să te trezeşti dint-un vis frumos nu e mai plăcut. După cum neplăcut, umilitor e să fii obligat să adormi în fiecare noapte după ce seara abia reuşiseşi să potoleşti în geometrii calme, esoterice, ostilităţile care sfâșie puritatea zilelor ce-ți sunt date.

   E o dimineaţă urâtă, mohorâtă, rece, umedă, fără strălucire. O cioară trage o diagonală neagră peste peisajul ferestrei cuhniei în timp ce italianul orb bocește și pocește orice geometrie, în disimetrii sonore patetice. La parterul blocului se află capacul unui coşciug înconjurat de jerbe dar preşedintele blocului, vesel, deşi neras, îşi plimbă cel de-al şaptelea pisoi, pe Norocel, prin grădină. Am fost în piaţă să cumpăr cafea columbiană înainte de a începe şmotrul în cuhnie: curăţenie şi un pilaf călugăresc cu mult morcov. Pentru o viaţă monahală sănătoasă ai nevoie doar de orez - legumele le iei din grădină, mai prinzi un peşte în iaz, mai primeşti un vinişor de la enoriaşi..Nu-i cunosc pe călugări pentru că nu am făcut religie în şcoală iar acum, ce ajunge la noi, prin mass-media sunt numai scandalurile homosexuale. Beau un Tuborg în cuhnie. Acum câţiva ani frecventam o braserie din piaţă dar mai bine că s-a desfiinţat pentru că prea întâlneam în ea mereu doar un ţigan cu o burtă uriaşă care mânca trei porţii şi un instalator tânăr şi frumos care s-a degradat sub ochii mei. Mortul e dl Niculescu pe care nu am apucat să-l cunosc, fiind mutat de curând şi mereu la pat. Pe doamna o cunosc - hrăneşte pisicile din grădină. Urâtă, foarte urâtă, ternă, gri, fără nici o formă e căscătura norului rece care înghite un biet bloc îndepărtat. Cine-i înţelege pe poeţi îi înţelege şi pe beţivi, pe drogaţi, pe aventurieri, pe nebuni şi pe matematicieni. O viaţă ţine (durează), cât timp durează senzația că trăieşi, că eşti viu iar pentru această impresie merită să te îndrăgosteşti, să te îmbeţi, să te droghezi. Ziua carte a început prost, cu indecisă şi vagă lumină se întunecă, devine tot mai umedă, în timp ce pun piper şi dafin la pilaf: condimente exotice. Exo e ceva din afară, de foarte departe, unde răul nu mai ajunge. Huxley a scris despre exotism, parcă am conspectat ceva pe undeva.

                                   Pe sub un anumit tip de nori

– şi asta localizat – aseară, se plimbau nişte pete luminoase –  OZN uri în care mulţi nu cred şi nici eu, uneori; de dimineaţă, o pată rotundă de lumină singuratică se lăţea şi se micşora ca o frumoasă petrecăreaţă rătăcită între noapte și zi. Azi e Duminică și lumina care pătrunde prin fereastra cuhniei e ciudat de binevoitoare deși după meteorologi trebuie să ne aşteptăm la ceaţă, frig şi vânt. Îmi amintesc că aseară, am vrut să-mi fac cartofi prăjiţi şi nemaiavând ulei m-am dus în piaţă uitând că voi trece iar pe lângă coşciugul cu coroane de flori de plastic, ca să ţină mai mult..timp. Furios pe timpul care ne batjocoreşte, m-am răzbunat în cumpărături excesive: brânzoaice, carne de gulaş pentru Fatam, vin dulce şi o floare în glastră pentru Dana. La întoarcere, pe hol nu mai era nimic în afară de un miros de tămâie şi nişte lumânări circulare, într-o cratiţă cu nisip. M-am simţit uşurat deși e o nedreptate, o asimetrie, o necinste şi o imperfecţiune a geometriei binelui. Dar ce mai contează micile imperfecţiuni în curgerea perfectă a aparenței?

   Acum, lângă bătrânul aragaz aprins şi cu geamul cuhniei larg deschis, îmi amintesc de clipele frumoase de la Sinay, când am scris fără plan, aproape fără să vreau, un fel de jurnal. Am şi acum remuşcări că am fost fericit în perioada care are în centru moartea mamei. Poate a fost o formă de autoapărare inconștientă. Nesimţirea (spun medicii) e o nestemată în coroana supravieţuirii. Am cunoscut doi oameni foarte nepăsători care au murit de curând şi nu la vârste înaintate: la origine unul era grec şi unul turc. Primul avea un stil bărbătesc, voluntar, optimist, celălalt nu se enerva niciodată, ambii fiind exemple de existenţă imperturbabilă, mereu invidiată de mine.

   De la vecinii de jos care şi-au făcut o omletă cu slănină vine un miros apetisant care mă determină să prăjesc și eu doi cârnaţi ardeleneşti care-i vor înnebuni pe vecinii de deasupra. Cea mai mare ciudăţenie a unui sistem ierarhic e că ceea ce se petrece mai jos se apreciază mai sus. Simt asta ca pe o mare nedreptate: de ce pare a se afla mereu beneficiul în alt cerc decât în cel în care plătit prețul? Oare în afară de seve nu ar trebui să mai existe o comnicare democratică, un feedback direct, sublimat, între parfumul florii şi umezeala rece, neagră, în care trăiește rădăcina așa cum în religie, suferințele vieții terestre sunt răscumpărate de viața veșnică. Se spune că  memoria e păstrată integral în orice fărâmă de creier, în orice organ, ţesut şi celulă, iar fizicienii cred că asta e valabil pentru tot universul de unde teoria universului holografic. Mă sună Elis de la Sinay:

-          Ce face domnu scriitor, și-a scris pagina?

-          Da. Regina Condimentelor mai face trasee?

-          Da, dar nu pe cel circular, care acum e Drumul Urşilor. Mi-e frică fără tine. Alerg pe stradă.

-          Poți merge pe traseul prin pădure cu condiţia să ţipi din când în când.

-          Ţip, cânt, urlu!

-          Altceva ce mai faci?

-          Nu e destul?

  La miezul nopţii un foşnet lung trece prin crengile goale ale plopilor canadieni. Mai au frunze uscate nevăzute? Ceva se aude, se mişcă, este.

                                  Mă simt blocat în dimineaţa asta

  din 12. 12 a, ternă, gri, de toamnă târzie şi iarnă timpurie. Abia m-am îndurat să adorm azinoapte, citind despre ruperea texturii spaţiului: o poveste romantică a unor bărbaţi liberi care-şi imaginează tot felul de întâmplări pe care le poate suferi cosmosul. Brian Green, autorul cărţii Universul elegant, împreună cu câţiva fizicieni încearcă să confirme ideea năstruşnică a unor chinezi, Yau şi Tian, că unele forme ale spaţiului ar putea fi transformate în altele prin străpungerea suprafeţei şi coaserea (de la sine) a rupturii după un model matematic . Sfâşierea se face pe dedesubt, sub pânza ocrotitoare creată de o coardă care vibrează pe deasupra. Astfel de mari rupturi se pot petrece chiar în clipa de faţă, lin, inaparent, fără salturi catastrofale sesizabile (decât către poeţi). Ideea spaţiilor încolăcite în sine e profund poetică, deși metaforele sunt infantile: corzi care cu care se joacă copii, găuri de vierme într-un măr, praştii, mingii de volei, spumă de bere sau de detergent. Dacă banale obiecte neanimate din prejmă sunt valabile ca metafore pentru întâmplările fundamentale ale universului, oare câte am putea afla din ceea ce ştiu animalele, inconştientul nostru? Se pare că că totul e înregistrat undeva, ascuns într-un cod nedescifrat. Şi totul se petrece natural, simplu, pas cu pas, ca o sculptură în interiorul unui ou de fildeş, încât ajungi să nu te mai miri de nimic cu cât totul devine mai complicat și mai greu de crezut.  E perfect posibil ca o femeie bătrână să moară de foame într-un sat din România, în acelaşi timp în care motanul Tommasso din Roma moşteneşte 10 milioane de dolari de la stăpâna lui iar câinele Günther al IV lea moşteneşte chiar mai mult: 372 milioane de dolari de la tatăl său, Günther al III lea, în acelaș timp în care DJ ii noştri vorbesc în extaz despre milionari şi fiţele lor şi apoi mănâncă salam cu ceapă lângă tastatură. Pentru ei ăsta nu e un moft, ca pentru milionarul Umbrărescu sau pentru mine, anonimul, care mâncăm fasole cu mămăligă din plăcere. E întunecat, umed, iar eu mă delectez cu simetria dualului: acelaşi lucru se poate afla în două stări - gheaţa care se topeşte ziua în deşert și devine iar gheaţă noaptea, e tot apă. Ca și aceste faze ale apei, astfel de faze ar avea şi Universul care poate deveni cu totul altceva, rămânând acelaș.

   Seara în cuhnie, realizez că sunt obsedat de timp, de cărţi şi de tablouri, că sunt un mecanism care funcţionează prin motoare obsesive. Obsesia fiind o circularitate perfectă, fără sfârșit, nu știu dacă voi reuși să rezum povestea Ştiinţei Ceasurilor aşa cum o spune Solomon dar încerc: un economist grec din Montreal, Kimon de Valaskakis a scris un studiu în 1982, intitulat  ”Cronosophy. Preface to a science of time” în care spune că această ştiinţă ar avea la bază patru propoziţii. Prima propoziție: timpul e ceea ce ceasurile măsoară; dacă timpul e ceva autonom, e greu de separat ce este, de ce se percepe. Dacă a fi înseamnă a fi perceput ( esse est percipi), la faimoasa întrebare a lui Berkley - „un arbore care cade în jungla Amazonului departe de orice vietate produce oare un zgomot?”- nu se poate răspunde decât că nu produce nici un zgomot. Propoziţia a doua: ceasurile pot fi ceasuri de mână, planete, oameni, instituţii sau orice altceva: soarele, luna, ziua (rotaţia Terrei), omul (copil, tânăr, bătrân, mort), ceasurile de nisip, ceasul de mână, ceasul psihologic (percepţia mentală a duratelor). Propoziţia a treia: ceasurile se pot afla în conflict; fusele orare, decalajul dintre o agricultură înapoiată şi o industrie dezvoltată. Lui Solomon i se pare interesant conflictul dintre timpul de fierbere a unei cantităţi de orez ( în cultura indiană) şi timpul atomic.  Valaskakis propune reintroducerea conceptului de timp absolut: un ceas care are prioritate faţă de toate celelalte ceasuri. A patra propoziţie: cronospaţiu înseamnă alegerea unui interval sau a unei serii de intervale (ore, zile, ani, ani fiscali), cu un scop determinat. Concluzia lui Solomon: Cronosophia mută atenţia de la timp la ceas care, ca instrument, îşi produce propriul cronospaţiu şi e normal ca aceste timpuri să intre în conflict. De aici fricţiunile şi alienarea. Concluzia mea: dacă vrei să scapi de stres  arunci ceasul şi trăiești la cort.

    Celibidache îşi şterge cu o batistă albă ca zăpada fruntea de sub coama lui de leu alb, cu un zâmbet atotştiutor despre jocul vibraţiilor și propune reînceperea lumii cu o clipire complice, insesizabilă, a pleoapei. E un leu ideatic care dirijează un timp din alt univers în care noi suntem o reverberaţie, un ecou multiplicat printre alte ecouri sau poate doar o oglindire a lor. Dumnezeu ar putea fi o entitate melancolică: cel ce ştie şi vede cursul jocului mereu reluat nu se mai poate distra ca la început. Dar ce facem dacă nu există nici un început?

                                Dimineaţă ceţoasă ca universul

 înainte de transparentizare; atunci fotonii, care interacţionează numai cu obiecte încărcate electric, nu puteau traversa nici cea mai mică distanţă fără a se ciocni sau a fi absorbiţi, deci universul era umplut de o plasmă densă de particule şi era tulbure ca o dimineaţă ceţoasă. Însă când în jurul nucleelor pozitive electronii s-au aranjat circular, creând atomi, fotonii au putut circula nestingheriţi şi întreaga întindere a universului a devenit vizibilă pentru că ceaţa s-a risipit.

  Recitesc cărţile lui Solomon ca pe niște romane polițiste cu cheie. Dacă totul e relativ, dacă foarte micul e foarte mare în adâncurile lui, însemnă că s-ar putea ca în  marmura arcadelor din stația de metrou, în carnea lor de piatră să existe entităţi gânditoare ca într-o lume numai și numai din piatră ca în serialul cu Fred și Barney, iar dincolo de galaxiile văzute prin telescoape, poate că acum, un tip  ca mine, se gândeşte la mine cum mă gândesc eu la el. În acest context colosal și absurd care e de fapt realitatea, faptul că eşti anonim nu mai are nici o importanţă: când îți va veni sorocul, vei muri fără să se menţioneze asta în vreun ziar, cum s-a menţionat moartea poetesei Leonida Lari şi a cântăreţelor Mădălina Manole și Mălina Olinescu - femei frumoase, cu nume muzicale, ultimele moarte pentru că nu mai erau băgată în seamă. Cum pot înţelege altfel sinuciderile recente, sinuciderile în general decât ca pe o auto orbire din nepriceperea de a trăi ?

  Seara în cuhnie: pulpe de pui prăjite natur, şmotru la vase şi nostalgia de a nu fi un boier căruia să i se aducă totul pe tăvă de argint. La canal, boierii au făcut faţă de multe ori, pentru că aveau expertiza poeticii, a lumii profunde adică. Nu-mi cunosc arborele genealogic cum şi-l cunoaşte Prinţul Charles care se trage din Dracula dar îl pot intui ca provenind din povestea turnirelor nemiloase și sentimentale. Apropos de sentimentalism: am încetat să mă mai mă ruşinez de inteligenţa mea emoţională, bestială, ca a muşchiului rece de moluscă sau a celui fierbinte, de panteră. Am acceptat că sunt sânge din sângele acestor fiare hrănite canibalic cu sângele strămoşilor. Am în mine şi fiara şi prada, de la ele am luat energia şi curajul continuării, evitând, cu un minim de știință și bunăvoință, căderea în capcanele minore al sinuciderii. Există pe tărâmurile viului o diversitate uimitoare de explorat, bucurii frenetice de savurat și spaime teribile de înfruntat..a te sinucide înseamnă a renunța prostește la un mare spectacol, în care ești mereu invitaul cel mai stimat, și ai cele mai bune loji. Am ajuns să scriu în maniera lui Exupery în Citadela. Poezia vine dintr-un loc mai adânc decât geometria şi matematica, de acolo unde începe limbajul, din relaţia cu pietrele, cu ierburile, cu duhoarea dihorilor şi sconcşilor (dihorul - Mustella putorius - musteşte şi pute). Chiar dacă cuibul vieţii terestre s-a născut poate în adâncul oceanelor, lumina se vede mai bine şi e reflectată, multiplicată între suprafeţe, acolo se simte ea acasă.  Există o poezie a luminii şi una a tenebrelor - contragreutăți egale, simultane. Lumea provine din forţe şi istorii subterane, al căror efect nu poate fi perceput decât în pojghiţa subţire a suprafeţei, a formelor şi a simetriilor, chiar asta este lumea.

   Înainte de a adormi subliniez câteva cuvinte despre pregnață în Solomon care-l citează pe René Thom ( L’espace et les signes): pregnața, teoremă din teoria algebrică a categoriilor, formele de pregnanţă maximă, cu semnificaţie majoră, forme – mamă, p. senzorială - un stimul sonor frapant- efectul morarului adormit care se trezeşte de îndată ce moara s-a oprit, pregnanţa biologică – pradă, răpitor, partener sexual – reacţii majore, modificări comportamentale şi motorii persistente în starea nervoasă şi hormonală a subiectului.

  Regret că trebuie să dorm lăsându-l singur în noaptea veşniciei pe marele, pe pregnantul, pe legendarul Celibidache, să juguleze nemilos, atât elanurile centrifuge ale corurilor, cât şi strigătele infantile ale fanilor dezlănţuiţi în admirație - printr-o singură fulgerare de baghetă.

                                         Frumoasă zi de decembrie,

cu melodii în ceaţă, ecouri şi reverberaţii. Dacă vidul nu e un gol, înseamnă că ceva  vibrează, comunică prin cântec, măcar în altă lume. Ignoranța nu mă indispune și nu mă împiedică să fiu fericit amintindu-mi de timpul petrecut în lumea tropicală unde misterul rămâne ascuns între copaci cu frunze uriaşe, majoritatea tăioase sau ţepoase, din care atârnă liane lungi de 24 de metri. Și pădurile noastre închid în adâncul lor viaţa nevăzută, ascunsă, a urşilor, lupilor, jderilor şi pisicilor sălbatice. Coperta cărţii poliţiste Sacrificiul din miezul iernii  de Mons Kalentoft pe care o cumpăr din staţia de metrou e neagră, cu mesteceni albi, contorsionaţi sub cerul de oţel; nu pare o pictură ci o fotografie dar reiese clar duritatea existenţei, dificultatea de a sui mereu zi de zi pe muntele luminii al cărui vârf e noaptea decupată cu ultima rază din întuneric de către seară. De această povară nu te scapă decât moartea. Nu cunosc nimic nici despre arta coperţilor deși sunt convins că există și ea și minunate  expoziţii de gen. „V-aţi bucurat de cărţile lui Stieg Larsen? Acum e momentul unui nou rege al prozei scandinave, Mons Kalentoft” scrie pe copertă, sub mestecenii cu scoarţă albă, fără nici o frunză. În laboratorul de sub streașină îmi privesc rafturile cu mape, manuscrise, desene în creion și în tuș, copii xerografiate, bloc notes uri de la congrese legate în spirale metalice: file după file, zile după zile, ani după ani legaţi în spirala timpului. Au fost atât de diferite lucrurile, vibraţiile, clipele ca să fi meritat să fie jinduite, cucerite, trăite sau totul nu e decât reciclarea unor fragmente invizibile, ca moleculele de apă sau de aer care au făcut parte din alţii şi refolosite la nesfârşit, încât ne mâncăm, ne bem şi ne respirăm unii pe alţii, la nesfârşit? Totul e doar o rearanjare a unui caleidoscop infinit. Abatele Parent, marele specialist în grupul meu de insecte sunt convins că făcea desene după ceea ce credea că a fost făcut de Dumnezeu. A lucrat cu religiozitate la propriu și la figurat. ”Pentru a patra oară în ultimii patru milioane de ani, monolitul se trezeşte” aud la radio şi regret că nu ştiu despre ce vorba. Dacă Cel ce a făcut lumea a vrut să anihileze plictiseala nu a reuşit decât s-o fărâmiţeze, pentru că orice joc se termină – jocul rebusistic al fosilelor împietrite în straturi geologice şi al ideilor în cărţi e reciclat de geologie şi de uitare spre timpul zero. Au început să se audă cântecele sărbătorilor de iarnă - oglinzi sonore în care se reflectă melancolia efemerităţii. „E iarnă şi seară iar. Din geamul meu de pe strada mea văd un trecător mergând spre casă gânditor şi-mi amintesc cum ai lăsat să cadă-n urma ta o stea când ai plecat” Aşa cânta fata care s-a sinucis, Mălina, Mădălina sau poate alta, care încă trăieşte.

                              Nu mai ştiu a câta zi ceţoasă este.

   E ceaţă şi noaptea şi ziua - o ceaţă generalizată. Iar pe mine ceaţa nu m-a lăsat niciodată indiferent. Dacă particulele ei s-au contaminat măcar puțin, de pudra fină a unor forme efemere, reflecările virtuale fac asta mult mai uşor - poate că toate au fost şi au rămas mai aproape unele de altele decât credem. Am căutat mereu să îmblânzesc ceața într-un înțeles dar ea a rămas acelaşi cal nărăvaş scăpărând din copite. Aseară când veneam pe întuneric, blocurile în ceaţă erau nave maritime iar autobuzele cu inscripţii electronice - submarine. Sunt recunoscător sorţii că mereu, atunci când m-am întors din neîncetatele mele plecări, pe întuneric sau pe ceață,  m-a aşteptat la etajul cinci o fereastră luminată. Scriu un nou poem anonim, pe această temă. Ceaţa e cea mai moale şi mai firească acceptare a imprecisului, becurile sunt sori înfăşuraţi în halo ul depărtării. Ceaţa tămăduieşte în compromisul vagului, rigoarea, de muchiile ei tăioase. E o democraţie a ceţii care ocroteşte anonimatul unui lucru prea sfios pentru a avea tupeul unui nume. Ceea ce face ceaţa în primul rând şi mai bine, e să răscolească amintirile. Ea e cea care îmi amintește acum, de o petrecere numită din cochetărie țărănească feciorească ( deși ea era a unor masculi maturi, duri și hirsuți), la Gura Zlata, după întoarcerea pe întuneric, dintr-un traseu la altitudine, obositor şi deshidratant: am iluminat poiana plină de morene cu becul pentru prins fluturi de noapte, am adus pe lângă palinca din dotare câteva lăzi cu bere de la Cabană, am făcut chetă cu  resturile de ness din clădirile mucegăite ale silvicilor, am pus radioul pe baterii şi am făcut cartofi prăjiţi. Dar nu atât libertatea copilărească şi romantică din întunericul Muntelui Îngăduitor îmi revine pregnant în memorie cât bărbații: Jâfu Blondul, Babău Bursucul, Alfeio – Friulianul, Hebel Austriacul, Duhăneanu și de feciorul lui, Vânătorul, mort dintr-o lovitură de cuţit, pentru că nu accepta compromisul. Gârlea – Veterinarul escroc nu era cu noi, fiind duşmanul meu natural, însă cred că era în schimb Ursu Cârlionţatul care punea pe fugă un urs numai cu boata lui groasă și noduroasă. Nu-i plac femeieşte pe bărbaţi dar atunci femeile nu existau pentru noi, ci doar noaptea, muntele şi viaţa cu fiarele ei, între care eram şi noi, în cercul de lumină al unei întâmplări nepovestite de nimeni. O întâmplare fumată ca fumul pipei mele de care nu mă despărţeam niciodată. Ceaţa mi-i aduce acum pe toţi aproape deşi am aflat că unii nu mai trăiesc. A existat o astfel de noapte perfect bărbătească în viaţa mea şi câte astfel de zile şi nopţi nu vor mai fi existat și le-am uitat şi cu toate astea eu nu mă mulţumesc cu ce mi s-a dat şi vreau să nu mor niciodată. Au existat poate nenumărate astfel de nopţi, zile, ore clipe pe care le-am lăsat să piară cu indiferenţă criminală, înghiţite de Oceanul Uitării numit așa de Al. Dragomir.

   Nu ştiu ce se petrece în mintea Fatamei dar o calcă cu toate patru labele şi cu toate  kilogramele  pe adormita Dana, care deschidă ochi somnoroşi şi mă întreabă la ce mă gândesc de nu m-am culcat până în zori. N-aş vrea s-o mint dar e prea complicat să-i povestesc aşa că îi spun că mă gândesc la prietenii mei din deşert. Și ar fi o minciună dacă n-aş simţi deja arsura soarelui şi mirosul de carne de miel cu iaurt de bivol negru de la popasul de pe drumul Damascului.

  Poate părea decrepit și ridicol să-ți cultivi amintirile frumoase dar oare n-ar putea fi,  nu funcționează deja dintotdeauna retrăirea intensă a clipelor celor mai fericite ale vieții, drogul euforic, dulceața, masca plăcută, a ultimului hap amar al existenței? Poate că lucrurile sunt aranjate perfect de la început.

                                          Intoxicat de ceaţă,

de ţigări şi de oboseală, aflându-ne fix la jumătatea lui decembrie, cred că ar trebui să-mi iau restul de concediu şi chiar fac cerere dar o rog pe secretară să n-o înregistreze decât marţi, dacă nu vin luni. Ceaţa nu e un zid de piatră, e un volum de abur. Dacă aş fi de un milion de ori mai mic decât un purice de apă (o nano Daphnia), aş putea sări dintr-un strop de ceaţă în altul până foarte departe în spaţiu şi aş ajunge în alt timp fiindcă timpul nu e decât spaţiu desfăşurat. Aveam un chip angelic în copilărie, deși nu am avut înclinaţii feminine. Am fost „băiat”, fascinat de căutarea lumilor pierdute, fie în cărţi fie în realitate, când fugeam de acasă pentru a explora peşteri în Piatra Craiului. Târziu am aflat că strămoşii ambilor părinți se trăgeau de la poalele acestui munte dar am fost atras inconştient de cetăţile de calcar cu vârfurile în nori ale Pietrei – într-o o zi cețoasă am traversat muntele de la Plaiu Foii la Curmătura pe Brâna Caprelor, printr-o negură s-o tai cu cuţitul: nu vedeam la mai mult de doi metri dar muntele se înălța pregnant în sufletul meu. De aceea cred că nu poate exista prizonierat absolut nici pentru cel aflat între zidurile unei celule nici pentru cel ţinut în lanţuri. Chiar şi cel condamnat la moarte, în clipa căderii ghilotinei evadează subit, instinctiv, în amintirea a ceea ce a iubit mai mult pe lume: o zi senină cu cer albastru şi nori albi sau chipul iubitei dacă a avut norocul să-l cunoască şi să-l păstreze. Și a avut.

   Noaptea, pentru că se face întuneric de la 5.30, găsesc în gazetă un articol despre Solomon Marcus  şi unul despre Restaurantul Kuib de la Sinay. Aflu că a apărut o carte numită Întâlniri cu Solomon Marcus pe care mi-are place să o am. Coincidenţele cu preocupările mele le consider un cadou al providenţei şi mă remontează. Renunţ să ascult Oratoriul de Crăciun de Bach, prea dramatic pentru psihicul meu erodat de ceaţă şi ascult părerea lui Mircea Mătieş despre cum ar trebui să scrie scriitorul de azi: simplu, cu firescul existenţei, în ritmul anotimpurilor şi al unei zile. Fără scenarii şi situaţii inventate? Îmi place. Dar nu-mi place că el crede că la scriitorii care s-au sinucis, moartea era o obsesie decelabilă, cu o excepţie: Cioran, care vorbeşte numai de moarte dar nu se sinucide. Atunci ta megista a gânditorilor antici ce era dacă nu gândul la efemeritate şi dansul permanent cu ideea morţii?

                         

                                   Reacționez paradoxal:

   cererea de concediu depusă, somnul recupertat, dispariția ceței, sunt elemente care m-au revigorat și m-au adus din nou pe drumul spre muzeu, printre copacii cu scoarța udă, de un negru brun. Ce bine că există verticalitate, altfel n-ar exista copaci, îmi spun privind șirurile ritmate ale trunchiurilor de pe marginea trotuarului spre gaura de vierme. Şi motoarele maşinilor merg parcă mai bine. În absenţa ceţii vâjâitul lor se potriveşte cu clipirile stopurilor, complice cu reclamele luminoase. Reclama magazinului CORA se vede de la distanţă. Un  lucru mă indispune: noua limuzină albă, enormă, a vecinului care arată ca un măgar între oi printre maşinile modeste din parcarea blocului. Nu-l invidiez dar nu l-am plăcut nici când nu aveam nici o dovadă că e un bandit. Și-a luat o maşină caraghios de mare doar din îngâmfare, din poză. Știu că nu are alt motiv. „Poza” e o boală urâtă. Socrate spunea că cel mai urât lucru la un om e să se laude că ştie ceva.

-          Ce faci, nu mai dai nici un semn? Mă întreabă la telefon Elis

-          M-au terminat ceaţa şi oboseala de sfârşit de an

-          Şi la noi e urât, frig, sunt singură, mama n-a venit iar Di Ana sare peste week-end uri fără să mă viziteze.

-          Poate vrea să te lase în pace. Nu spuneai tu că te înnebuneşte când vine?

-          Mai sună-mă şi tu din când în când. Într-o noapte te-am visat

-          Ce făceam?

-          Dragoste. Dacă dragoste nu e, să facem! Spune o vorbă

-          Am auzit că la Kuib a fost un concert de Jazz

-          Am fost acolo. Era și un tip care mă plăcea dar nu i-am permis să mă viziteze. Mi-e frică de complicaţii.

-          Relația ta principală e  cu televizorul, ca și a Danei. Mai alergi?

-          Merg în pas vioi

-          N-am mai vorbit nici eu cu Di Ana. Ce mai face?

-          Se îngrijeşte. E nebună să creadă că poate opri timpul.

-          Timpul e produsul nostru

-          Nu produci nişte timp şi pentru mine?

-          Ba da, dacă mă visezi..

-          Ne visăm unii pe alţii. Știi ce-a făcut tipul care m-a plăcut la concertul de jazz? Mi-a lăsat flori la poartă.

-          Eşti valabilă. Scuză-mă, am o vizită. Te sun.

E Portos. Vrea naftalină pentru una dintre amante.

   - Deci nu e pentru tine..

   - Ba e pentru mine. Ca să scap de cicăleală.

     - Tu ce faci, mergi cu mine în Maroc?

     - Dacă mă iei..

     - Nici eu nu știu dacă o mai pot lăsa pe Dana singură o lună de zile.

  Poate că și eu ca și Dana şi Elis am găsit o lume mai comodă în virtualitate, în lumea inodoră a imaginilor şi a imaginaţiei. E mult mai comod să privești o fotografie decât să mai faci o călătorie în acelaș peisaj. De exemplu în poza asta, depărtarea face ca tabăra noastră să pară o grămăjoară de pietricele colorate iar firicelul de apă care cade peste un bolovan, mărit cu zoom ul, pare un perete de perle zdrobite într-o galaxie de scântei din alt univers. Simultaneitatea lumii exterioare şi interioare e năucitoare. În fiecxare clipă, gândul execută incredibile piruete. De exemplu, în clipa asta, amintirea luminii orbitoare de la capătul unui tunel de frunze dintr-o pădure dobrogeană s contopeşte natural, de neoprit, în minte, cu lumina deşertului. Poate că suntem un joc de oglinzi prea mare şi prea complicat ca să poată fi înţeles, iar mintea, ca un acumulator egoist, încearcă să aibe totul, să dispună de el cum şi când vrea, cu preţul uciderii lui în virtual.  

-          Ai auzit că occidentalii nu mai acceptă ouă stresate de la găini prost crescute? Întreabă Dana

-          Poate vrei să spui greșit întreținute. Cum sunt ţinute? Cu capul în jos?

-          Nu, li se zdrobesc picioarele şi li se taie ciocul ca să nu se „canibalizeze”.

   Răsfoiesc patru ore jurnalele lui R. Petrescu dar nu găsesc citatul în care spune că vrea să se sinucidă. E un pasaj misterios care se ascunde de mine. Parcă era o scenă în care el dormise cu lumina aprinsă şi cu geamurile larg deschise iar la trezire scrie că dacă ar fi avut un pistol, s-ar fi împuşcat fără ezitare. Dirijorul japonez care dirijează Bach are chelie, plete albe, bogate, barbişon alb. E foarte ciudat un japonez care mimează un european deși poate nu e decât o altă față (fațetă) a lui, din cele 50 de personalități care, spun unii, s-ar afla în fiecare om.