O
pasăre de lumină străpunge
lumea dimineţii din cuhnie, ca o ciocârlie căzută din cer. Sunt în
continuare sub impresia matematicianului – poet. După el știinţa se integrează
în poezie, răul în bine, urâtul în frumos, (noi) fiind ”obligați să acceptăm minoritatea, secundarul, nesemnificativul, anonimatul, dacă vrem să transformăm
neputinţa într - o orgolioasă superioritate”. Singuratatea clipei de carne e
influenţată de idei, teorii, lucruri abstracte. Aseară am scos din bibliotecă o
altă carte a lui Solomon - Timpul. O
am demult dar de câte ori încercam s-o citesc nu reușeam. Acum îmi e clară, o
pot citi și sublinia rapid: animalul şi omul sesizează în primul rând în mediu ce
e esenţial pentru supravieţuire - un duşman sau o pradă care fuge, sunt percepute
după reguli stricte în geometria câmpului vizual, fenomen numit pregnanță. Spre deosebire de animal,
omul a diluat pregnanţa interesului biologic într-o percepţie mai amănunțită,
mai fidelă a mesajelor din mediu, fenomen aflat la baza metaforei. Un subsistem este şi întreg şi parte, funcţia nu poate fi separată
de structură - omul e la fel. Toate sunt complementare, indivizibile. Solomon
îl citează pe Koestler, care crede că în istoria creierului uman, evoluţia a
făcut o greşeală: a dezvoltat exploziv neocortexul (acum 500 de mii de ani), iar creierul reptilian şi noul
creier al mamiferului, au rămas
insuficient corelate, de unde înclinația
paranoidă a naturii umane, conflictul dintre raţiune şi emoţie. Toţi
oamenii sunt puțin nebuni deci..
Dacă
variantele de cuhnie - cârnaţi prăjiți, fasole verde cu usturoi, dovleac copt,
somnul soarelui în perdea și concertul de viori sunt compatibile, aici nu are loc nici o creație. În timp ce
gătesc sunt conectat cu lumea largă prin radioul argintiu, de unde aflu că
există două tipuri de Stradivarius: cele lungi sunt timpurii iar cele scurte,
ulterioare. Enescu a cântat pe un Guarnieri vechi de 3 secole. Soarele, mutat
pe furnirul de nuc care reflectă mai puţin lumina, capătă un aspect misterios, de
lac de pădure din care sar peşti cu gurile deschise. Românii sunt informați din
eter despre o parte din meniul unui vietnamez care se respectă : vrăbii
prăjite, cleşti de scorpion, penis şi testicule de taur, ureche de porc,
cârnați fermentați cu papaia, viermi de mătase, melci cu ceapă prăjită, viermi
de navă, sos de peşte fermentat la soare un an de zile, acru, sărat, amar şi
dulce la un loc. Când eram student căminist mi-a plăcut o fată din Vietnam cu
care am făcut cunoştinţă cu greu dar a fost posibil pentru că eram prieten cu băieții
vietnamezi. Ea m-a întrebat dacă știu cum o cheamă:
- Da: Toi
- Ce înseamnă în franceză?
- Tu
- Noi doi nu suntem francezi.
- N-am putea fi măcar odată?
- Nu. La noi, odată e pentru totdeauna.
Frumoasă
şi ciudată fată: prin zâmbetul ei, mi-a arătat că e încântată că o plac, mi-a
dăruit şi mi-a luat totul, în acelaș timp.
3 dec. Înainte de a coborî din pat
rămân un
timp cu ochii închişi, alunecând cu gândul pe teme pe care acţiunile din timpul
zilei le elimină. Mă gândesc de exemplu că unul dintre savanții dispăruți, de
la muzeu, nu sesiza diferenţa dintre familiar şi familial, fiind un băiat
simplu de la țară dar genial zoolog, că un altul, atins de pretenţii
filosofice, nu era productiv ştiinţific iar mulți nici măcar nu apucă să se
formeze şi se și lasă dislocaţi de preocupări lumești, ca parvenirea şi banii. Ies
cu cafeaua în logia nordică, unde soarele reflectat într-un geam al lui B1, e imposibil
de privit – orbește.
Un
ciudat, dar compatibil amestec de preocupări şi acţiuni matinale în minunatul
soare deşertic, domină începutul unui decembrie promiţător: breakfast cu cafea,
Michael Jackson, Albano, tabieturile excreţionare ale Fatamei şi vântul care ar
rămâne o forţă transparentă, invizibilă dacă nimic nu i s-ar opune şi nu s-ar
da de gol când clatină crengile arţarilor cu câteva frunze uscate, chircite.
Cine ştie câte forţe umblă astfel prin univers, nedovedite dar puternice? Unele
pot fi melancolia şi poezia care compensează neîmplinirile. Subliniez în Timpul, așezat pe cristalul mesei din
cuhnie: ” timpul cosmic şi timpul
calculatoarelor ne dezvăluie viteze nebănuite anterior. Timpul biologic şi cel
subiectiv temporizează ritmurile naturale..” Cunoaşterea pas cu pas a ideii de
timp e o problemă psihologică şi fizică şi e cercetată de către specialiști iar
noi, profanii, trebuie să luăm urma vânătorilor timpului. Ca animale, trebuie
să traducem totul în termenii zoologiei noastre. După Solomon, în aventura
traducerii apare problema limbajului. Şi iată-ne aterizând pe acoperișul
literaturii! Dintre științe și arte literatura a fost prima, pentru că la
început a fost cuvântul. Cât am suferit că n-am avut abilităţi matematice ci
doar vag literare! Lumea moale, soft, a visătorilor, e elastică, se poate mula
pe situaţii şi de aici provine poate şansa supravieţuirii mele intelectuale și
deci și fizice. O servesc pe Dana cu cartofi prăjiți și salată de ridiche
neagră, cobor şi umflu o roată a matizului, aduc nisip pentru Fatam, apoi din
nou în piaţă după ţigări, unde admir pâlcul bețivilor fericiţi şi îi
compătimesc pe bătrânii obligaţi de sărăcie să nu se poată lansa în trăiri
finale dezlănţuite. Unul spunea că s-a împrumutat la casa de ajutor 15 lei ca
să-şi repare ochelarii. Nu e foarte frig, mă las impregnat încet, de atmosfera
sărbătorilor de iarnă.
La mezzo, avem parte de Beethowen,
Debussy, Brahms: în arhitectura sonoră curajoasă şi echilibrată a sunetelor, suferinţa
nu poate fi eludată deși nu doare carnal - între a fi şi a nu fi nu mai e nici
teamă, nici tensiune, doar o alergare de miei, pornită spontan, oprită brusc
pentru a fi reluată din capriciu, pe tăpşanul primăverii imateriale. Chiar dacă
unii dintre ”miei” nu vor depăşi acest anotimp, supravieţuirea nu pare să aibă
vreo importanţă. Oare n-am putea muri plecând pur şi simplu în lumea unei
simfonii, găsindu-ne un loc ascuns ca un fruct nevăzut, între ramurile şi
frunzele ei sonore? Dana spune mereu că avem noroc cu canalul mezzo agreat şi de Fatam care doarme şi visează
probabil şoricei albi alergând prin mintea ei ca notele pe portativ. Adorm și
eu și visez o alergare de cai pe lângă un lan de porumb pe un drum de câmpie
pierdut în orizonturile plane: o ceată de băieţi fuseseră prinşi de proprietar
că îşi păşteau caii în porumbul lui şi acum fugeau călare. El trăgea după ei cu
puşca cu alice. Caii puternici, bine hrăniţi scoteau sunete ciudate, ca nişte
sughiţuri. Era o miză vitală plină de adrenalină şi de farmec haiducesc. Simţeam
din căruţa în care mergeam liniștit pe drum, teama lor dar percepeam și plăcerea
riscului jocului la care eram martor întâmplător.
-
Ce
avem la micul dejun?
-
Omletă
sau cârnaţi și coadă de oaie rece, din frigider
-
Omletă.
Friptură rece mâncăm diseară, ca englezii
În cuhnie, în timp ce iataganul de aur al soarelui loveşte gâtul
timpului fericit să moară în lumină, mă gândesc la dispariția mamei. Agitaţia
vieții devine până la urmă o povară pe care tot timpul, cu sabia lui nevăzută,
o transformă într-un zbor ușor, poetic. Cât timp se poate plăti energetic
jocul? Vârful curbei, clipa în care vezi
și crezi că poți totul, durează atât de puțin încât poate nici nu merită
preţul. Poate că profitul maxim constă,
fără să ne dăm seama, în lentoarea suişului şi coborâşului, în farmecul lor prelung
în bucurie, în mirare sau în stupoare. Termin omleta și Dana îmi spune că a sunat-o o fostă elevă,
Tănțica
-
Ţi-o
aminteşti pe fata brunetă care vindea ochelari de soare în piaţă?
-
Tigăncuşa
zâmbitoare?
-
Puii
de om sunt la fel, indiferent de culoare
-
Știu:
îţi plac și mânjii și puii de elefant şi puii de țestoasă.
-
Copilăria
e o singură lume. Cea mai frumoasă. Ai observat că omul seamănă mai mult cu puiul
de cimpanzeu decât cu adultul?
- Am preluat un stadiu juvenil de maimuţă.
Mai elastic.
-
Mai
plastic
-
O
formă copilăroasă
-
Copilărească.
Fata din portretul care-ţi place e Tănţica. I-am făcut ochi verzi din simpatie.
Lumina neaşteptat de puternică pentru o zi
de decembrie arată totul aşa cum e, până la cele mai mici amănunte, face ca
toate să se reflecte în toate, să se lumineze reciproc. Observ cu acest prilej, spre ruşinea mea ca
„om de cuhnie”, rapănul de pe grătarul aragazului dar nu am răbdare să-l înmoi
sau să-l fierb şi folosesc cuter ul, arma cu care a fost ucisă stewardesa la 11
septembrie. Mă lupt o oră cu fierul murdar amintindu-mi de meseria murdară, de
mecanic, a tatălui meu: fierul tare, opus slăbiciunii cărnii. Orice duşman îţi
e partener până îl învingi. Pe urmă regreți: era un alter ego al tău, care n-a
reușit să-și învingă anonimatul. Clipa finală a jocului e importantă dar timpul
îndelungat petrecut împreună de învingător şi de învins e mai important.
Efectul cauzei aparţine altei lumi, lumii ulterioare a altui joc, străin
amândurora.
În
pauza de odihnă îmi pun pe cristalul mesei din cuhnie o piatră ca o pară,
găsită în portbagajul matizului. Nu are coajă, mască, aparenţă, îşi arată
direct conţinutul: şuviţe de piatră încolăcite
dar mereu paralele, orientate în direcţii diferite. Am mai văzut un astfel de
peisaj dar gigantic, în cheile Dades, în Maroc. Orice obiect e un vârtej în
jurul lui însuşi, deși pare încremenit într-un bulgăre imobil.
La
ora 18, pe câmpia cerului piersiciu, norii sunt plutoane lungi de soldaţi cu
coifuri cilindrice argintii, care sperie o armată de ciori în dezordine. Pe
micul ecran o veche muzică de jazz înregistrată alb/negru se potriveşte cu
icoana lui Putin în blănuri de Ţar, infantil şi desuet, ca și poporul roşcat pe
care-l conduce.
Timpul
local însorit al dimineții de iarnă,
îmi
amintește din nou de marocanul lui Amoc, Imad și de România atât de umedă, cețoasă,
rece, de care va avea parte memoria lui, pe când eu am în memorie rezerve interminabile
de deşerturi însorite. Memoria e cea
care naște lumea și numai prin erodarea memoriei se ajunge la dispariţia lumii,
chiar dacă ea continuă să supravieţuiască fizic, undeva. Dana nu are chef să
ieşim din casă deşi am pregătit matizul, aşa că rămân să stau în cuhnie. Unii
repudiază stagnarea, eu nu: rămânerea, adăstarea sunt farmecul vieții. Am cunoscuți
bântuiți de gânduri dinamice, de o
vastă, oceanică neliniște Nu e cazul meu care trebuie să-mi repar un braţ al
ochelarilor. Ciudate sunt stricarea, boala, îmbătrânirea! Când totul pare să
curgă liniştit, armonios spre ceva mai mare, mai necunoscut, se produce o
sincopă, un vârtej întors spre sine. Într-o zi frumoasă de iarnă ca asta, în
copilărie, ai mei, tineri şi frumoşi, nu se gândeau la moarte sau dacă o făceau
era ceva vag, îndepărtat, improbabil: mama, cu coc și batic roșu, făcea gogoşi dulci, tăvălite în zahăr pudră şi tata,
cu cârlionții transpirați pe frunte, trăgea în curte, de un „fier”.
La ieşirea din metrou, pe seară,
e cald şi senin. Peste o oră, în logia nordică e
înnorat. Aș fi încântat de o zburlire a vremii. Peste încă o oră plouă
liniştit, picături line se aud pe ultimele frunze, asfaltul e ud. N-aş putea
spune că e trist dar nici că nu e. Aştept demult schimbarea căldurii în
răcoare. Legendarul Celibidache dirijează melancolic o orchestră melancolică,
nocturnă iar pe planeta animalelor femeia căreia rechinul i-a smuls un picior (ea
auzea trosnetele osului şi se ruga să-i disloce şoldul), zâmbește acum
înfloritoare.
-Viaţa mea s-a schimbat în bine. Nu mă mai tem să încerc lucruri noi.
Am fost aproape de moarte şi nu m-a ucis, aşa că nu mă mai tem de ea.
Dana doarme,
afară plouă calm, Fatam care nu suportă singurătatea s-a aşezat peste picioarele
mele cum face după 11 noaptea şi mi-a prins sub ea pixul cu mină 0,7 cu care
subliniez ceva despre logica contradictoriului a lui Stephane Lupasco în Timpul lui Solomon. Ploaia care a acoperit cu un strat subţire, continuu, podeaua de
asfalt a cartierului produce un joc de lumini reflectate, dând altă
spaţialitate peisajului diurn prăfuit. Nucleele de lumină ale becurilor
portocalii migrează în falsă depărtate mătăsoasă, apoi culoarea lor se schimbă
într-una argintie, albăstruie, ca a felinarelor ambarcaţiilor pe mare. Geamurile
luminate ale blocurilor îndepărtate privesc cu ochi de pisică mijiți orizontal.
Totul e proaspăt ca într-o cofetărie a zeilor deși are ceva straniu, de
spectacol fără spectatori. În lumea impalpabilă de dincolo de sticla ecranului,
rechini şi oameni continuă să se înfrunte mortal într-un peisaj superb: mare şi
cer albastru, nisip sclipitor, soare generos. Pe stradă, farurile unei limuzine
sparge în mii de ţăndări caleidoscopul şi trăirea mea lirică.
Marţi, Fatam m-a trezit la timp
ca să pot admira cât mai e întuneric, cartierul
sclipind în ploaie ca un transaltlantic cu toate luminile reflectate în apă,
fasciculele încrucişate ale farurilor maşinilor cu cauciucuri de iarnă care
adaugă un foşnet ciudat jocului. Şi aderenţa pe trotuare e altfel, alunec pe
ele deși am tălpi Wibram. Nu deschid umbrela, pentru că îmi place să mă plouă.
În galeria de vierme o frumoasă cu buze roşii (nerujate) şi ochi negri adânci,
ascultă muzică la căşti din care nu disting decât bateria - scrânciob sonor,
joc fără început şi fără sfârşit. Oricât ar fi de nonșalant, de frivol, nici un
joc nu e neserios: îmbină constrângerea cu libertatea care nu s-ar naște şi
n-ar supravieţui fără ea. Pe vremuri, în zilele în care jucam handabl, rezonam
cu lumea, mă simţeam împlinit în libertatea închisă în geometria terenului de
joc şi în regulile stricte ale minutelor convenite. Eram un jucător eficient,
de dorinţa şi inspiraţia mea depindea de multe ori victoria sau înfrângerea
echipei.
La muzeu,
în curtea interioară, picăturile de ploaie pe beton, sunt jucătorii minusculi ai
jocului meteorologic care îşi transmite vibraţia sentimentelor mele ascunse.
Lumea de sub pătura de nori e un ţinut la fel de misterios şi pentru cei de
dedesubt ca şi pentru cei care ar veni de sus, din exterior, pentru că nu e
însorită, ci luminată prin ecran. La fel e şi cu Luna care e ciudată fiind
depărtată, intangibilă, dar e altfel de
mister. N-ar fi exclus să existe pe undeva, prin vreo bibliotecă borgesiană un Catalog
al misterelor. Rezolvându-mi „tabelul activităţilor minimale ale secţiei de
faună terestră pentru anul 2012”
şi fiind prins de atmosfera sărbătorilor de iarnă, plec mai devreme acasă și
ajung pe lumină, prin ceața gri, cu burniţă fină. Trec prin piaţă, unde cumpăr pui,
peşte oceanic, vin roşu şi pepsi. Având mâini ocupate cu sacoşele, trântesc cu
piciorul poarta gardului de sârmă, care se fixează cu o vibraţie metalică, intensă,
percepută numai de mine. Majoritatea îngrădirilor sunt aşa. În cuhnie, pun
puiul în cuptor, îmi fac un cocteil de vin cu pepsi și scriu aceste rânduri.
- Ce
tot scrii? De unde-ţi vine atâta scris? Strigă la mine Dana din Cameradormitor
unde ronţăie seminţe, cu Fatam pe piept.
-
Scriu
despre gardul de sârmă din jurul blocului.
-
Scrie și despre ce învelesc mâţele în grădină
și vei intra în Uniunea Scriiturilor.
-
Bine că
nu e Uniunea Compostorilor şi a Muscologilor
-
Cum descrii gardurile ?
-
Sunt
din sârmă galvanizată cu platband negru, aproape invizibil de sus şi au o
geometrie jucăuşă în multiplicare: două şiruri de reţele de pătrate sus şi unul
jos, deci trei şiruri pe toată suprafaţa. Sunt din panouri de 2 metri pe unu
jumătate şi înconjoară toată peluza.
-
Astfel de garduri au toate blocurile. Ce vrei
să spui cu asta?
-
Că am
ajuns departe, în porţionarea, fragmentarea şi încarcerarea mediului înconjurător.
-
Și a libertății
pierdute a bărbaţilor însuraţi. Cum se numeşte peştele cumpărat?
-
Mer
lucius
-
Vreau
și eu vin şi te rog să dai muzica aia de ferăstrău mai încet.
Are
dreptate. Prin uşa cuhniei muzica ușoară se aude ca un scârţâit urât, incomparabil
cu al greerilor. Discut cu Amoc la telefon care e la o petrecere unde abia-l
aud din cauza vacarmului. Îi spun imitând-o pe Dana „să-i dea mai încet pe
băieţi” dar nu pricep dacă vine mâine de la Constanţa sau nu. La
concertul de seară, am o discuţie contradictorie cu Fatam:
-
Te
rog să te dai jos de pe mine. Ești prea grea
-
Nu
vreau!
-
De ce
mă zgârii când te mângâi ?
-
Pentru
că exagerezi
-
Atunci
te las în pace
-
Nu mă
lăsa. Suportă şi tu când te rănesc. Nu uita că sunt o fiară independentă.
-
Și
melomană. Dirijezi cu coada.
-
Am fost Codobatură în altă viață
Fatam închide când un ochi când altul, îşi
lipeşte mustăţile de bot şi îşi leagănă coada pândind clipa în care să se
repeadă cu ghearele şi cu dinţii în mâna mea. E corect? Și dacă, ştiind atât de
multe despre ferocitate ştie şi despre iubire la fel de multe?
