La
ora 7 bruma e alunecoasă pe trotuar
şi iurta are plasticul transpirat sub păturile cu care e căptuşită şi care
se văd la colţul de aerisire. E o existenţă misterioasă acolo și cred că e
cald. În laboratorul de cercetare a gâzelor și evanescențelor, după două cafele
şi o lectură despre morfologia şi
anatomia literaturii, studiez prin ogiva geamului mic din stânga, suita de
rânduri verticale de geamuri, pe faţada gri a Blocului Băncii: o fugă statică
sclipitoare, o repetiţie identică şi diferită în acelaşi timp. În ritmul
contrapunctic al sunetelor radioului (coarde și pian), citesc despre percepţie
şi „istorii” în literatură şi mă mir că ştiam deja câte ceva din toate aceste
lucruri și chiar mai multe. La întoarcere, după ieşirea din gaura de vierme,
admir norii umezi care par să anunţe ploaie, un mare Lincoln negru cu o roată
dezumflată, parcat pe trotuar şi un matiz vopsit în roz peste rugina prost
mascată. La iurtă e o petrecere: femeia cu glugă şi trei bărbaţi bărboşi,
înfofoliţi ca nişte exploratori, au ochii egal de tulburi. În cuhnie: pulpe,
cartofi prăjiţi şi carne de viţel crudă pentru Fatam, în logia nordică fumez
salutat de petele de lumină care trec vioaie printre nori anunţând schimbarea
vremii. Un biolog român a dispărut în Noua Guinee. Cine e acest om și de ce eu
nu am știut nimic despre el până acum?
6. ian. Cu cizme înalte şi sticla băută pe jumătate,
Femeia cu Glugă de la iurtă, pare
împăiată pe bancă, într-un fel de transă șamanică, potrivită perfect cu vremea
ploioasă. În spatele gheretei micii tocilării, în curticica de sârmă, o căţea
bătrână, poartă o jachetă matlasată, cu o folie de plastic pe deasupra, ca să
nu o plouă. Fata de ghips din vitrina secondhandului - o brunetă aşezată pe scaun - poartă o frumoasă
rochie grena ecosez și ciorapi negri, asortați cu banderola de pe frunte. De
fapt, nici cățeaua nici fata nu ”poartă” acele veșminte – ele există, fără să
știe. La taraba cu tămâie de la poarta cimitirului femeia rotundă ca o bilă,
vinde un pendantiv cu cruciuliţă de lemn, unui puşti amărât. Nu ştiu de ce i-am
zis amărât. Poate pentru nevoia și speranța lui în Dumnezeu, care l-a îndemnat,
ca unică soluție, să cumpere o cruciuliță. Căci o cumpăra, am văzut când o plătea,
deci Femeia - Bilă nu i-a oferit-o gratis. În vagonul de metrou mă aşez între
cinci fete, niciuna mai frumoasă decât cea de-a şasea care stă singură, vizavi.
Seamănă leit cu manechinul de la secondhand: ciorapi negri, păr negru, ochi
rotunzi, vioi, nas drept şi buze rujate. Din laborator, privesc picăturile de
ploaie în bălţile de pe alei şi crengile ude ale lăstărişului sub care se
adună litiera trecutului. Fac controlul
pentru că sunt de serviciu şi arunc de
la etaj un avion de hârtie spre recepţie ca să se vadă că fetele n-au făcut
curăţenie cum trebuie. Apoi efectuez o microdisecţie pe o insectă pentru o
lucrare cerută de o revistă din Chicago şi revin la notele eclectice unde citesc paginile 440 – 442 despre text şi
poezie: nu există ficţiune pură, necontaminată de real şi nici istorie pură,
neromanţată, spune Genette. Nu există text fără stil, pentru că stilul este
limbajul însuşi. Poezia îşi creează un sistem codificat de reguli şi simultan, unul
de violare a propriilor reguli. Ea place tocmai prin devierea imprevizibilă de
la codurile ei.
-Azi instituția a încasat bani buni din
vizitare şi nouă nu ne iese nici de un covrig, spune unul dintre
supraveghetori. Pentru mine banii nu înseamnă nimic. Ce nevoie am eu de niște
lei verzi, clorotici, când aurul sclipitor al ploii poleiește Piaţa Gloriei și
crengile copacilor ramificați spre infinit? La ieşirea din galeria metroului,
un minunat vânt șuierător mă face să simt că trăiesc, pereţii clădirii compacte,
dreptunghiulare, de un verde închis, sunt îmbrăcați într-o iederă de beculeţe,
ondulată de vânt, steluţe şi brăduţi luminoşi atârnă pe cablurile întinse peste
străzi. Iurta e închisă ermetic. Ce n-aş da să arunc o privire înăuntru!
În cuhnie, unde îi fac Fatamei o friptură mică
pe ochiul de aragaz, ascult vântul care continuă să bată amarnic, voiniceşte,
până târziu. Azi am ghidat o familie cu trei copii din Braşov, care nu văzuseră
niciodată un muzeu - urât din partea capului familiei care mai era şi director
general al unei mari firme alimentare, că nu i-a dus la muzee! După vizitare a
vrut să-mi dea bacșiș un milion dar am refuzat. Mi-e imposibil să mă vând, deși
în Vest muzeografii se gudură și dau din coadă la stfel de oase aruncate de
bogătași. Fără negarea mercantilului, lumea nu merită să supravieţuiască. Ar fi
doar o viermuială între maț și găinaț. Așa e! Îmi confirmă în gura mare vântul
venit în mod sigur, de pe o banchiză cu narvali, împrăştiindu-mi oboseala,
reabilitându-mă, echilibrându-mi zilele şi nopţile de frământări absurde. Nu-mi
vine să mă mai culc în noaptea asta vântoasă şi umedă atât de mult aşteptată în
canicula verii. Vântul dezlănţuit, vine de pe ţărmul oceanului, din deşert, din
anotimpuri şi evenimente prea mari, prea puternice şi prea adevărate ca să se piardă,
să se dizolve în moleșeala verilor anonime.
Toată noaptea și toată
dimineața
a
continuat să bată vântul puternic. Mişcarea generează timp dar vântul care
îndoaie crengile elastice ale arţarilor într-o vibraţie reversibilă, produce nu
numai timp ci şi muzică. Sau măcar vâjâit; transformă rigiditatea dimineţii
sure de iarnă dintre blocuri, într-o expediţie marină pe furtună. Crengile
privite prin geamul cuhniei au o mişcare ciudată, helicoidală, pe mai multe
planuri sinuoase. Reflectă cam tot ce se poate întâmpla în lumea materiei şi a
gândurilor. Ca balansul periculos, împins până la rupere, al crengilor din rama
de teatru de păpuși a geamului cuhniei, balansul sufletului forţează și el
uneori nota, până la limita autodistrugerii. Dar ea nu se produce în general. Se
mai rup crengi și mai mor păsări bătrâne dar totul continuă elastic, igienizat,
ușurat în continuare, în mersul, alergarea și zborul lui. Vântul e darul meu de
Crăciun. E minunat că aici, în ţara meteorologiei suculente, avem nori care pot
ploua sau ninge până la revărsări, avalanșe, potopuri. Și e cert: omleta cu
brânză de oaie răpune orice foame iar muzică uşoară englezească răzbună prin
poezia ei plebee, cultura fină, la care a renunţat acest secol. Nu numai muzica
englezească dar chiar englezeasca e un ferment cultural mondial: până şi cel
mai umil gunoier are în telefonul lui mobil de tradus un cuvânt englezesc. Ca
şi traducătorii rafinaţi, el trebuie să compare, să echivaleaze un cuvânt, în
două limbi-lumi, lumea fiind în ultima instanță, doar o problemă de limbaj. Cu
toate astea nu detest nimic mai mult decât reclamele româneşti însoţite de mici
cântecéle englezeşti.
Dimineaţa rece, gri, umedă, vântoasă, îmi amitește de cuhniile bănăţene
afumate, mirosind a berbecuţ şi crumpi la tavă, de pâinea cu coajă groasă, sau
de „păturile” de mămăligă cu brânză, maramureşene. Timpul transformă materialitatea,
oricât de dură sau de voluminoasă, în inconsistenţa amintirii. Confirmând
această hibridare frumoasă și dureroasă, fizicienii moderni, îi validează pe poeţii
antemergători. O hecatombă de seminţe aripate tapisează aleea spre piață şi nu
pot evita să le zdrobesc în picioare. De ce să le evit? Nu sunt ele acolo unde
trebuie să fie? Pe noi ne evită vreo forță malefică din bunătate? Ştiuca
alunecoasă pe care vreau să o spintec pe burtă se aşează cu partea ventrală
spre zid, privindu-mă ciudat din moarte, cu ochiul ei cât boaba de enibahar,
încercuită cu aur. Botul lung ca de raţă, plin de dinţi tăioşi, e închis, curbura
spinării musculoase şi coada portocalie cu dungi negre o fac să semene cu o
balerină teatrală, trist poetică. Observ că am pierdut în piață cutia cu
capucino dar știuca a pierdut mai mult: ochiul drept din tigaie i s-a tulburat
(mai bine, mă privea stupid de limpede!), apoi din orbită i-a ieşit o biluţă
albă, ca o planetă minusculă, dură ca osul.
Asta a fost tot, în ceea ce o priveşte. În ce mă priveşte o voi savura cu
iahnie rece, rămasă de ieri. Dana, căreia nu-i place peștele, poftește jumări
cu ceapă roşie. Afară ninge măzăriche. Nu din cea mică, din cea mare, ca bobul
de enibahar sau cât ochiul de ştiucă. Azi în cer, s-a vândut ştiucă la tarabe.
Duminică. M-am trezit pe la prânz
şi am coborât în grădină să iau aer. Lumea
văzută de jos în sus e complet alta decât cea văzută din logii: B1, în vedere
frontală, nu mai pare bloc lung ci bloc turn, ca şi A1, iar nucul privit de
aproape arată clar două ramuri crăpate la bază încât mă mir că nu a căzut în
vijelia de ieri. Un câine negru sare peste gardul de sârmă iar motanul alb vine să-l scarpin sub bărbie. În piaţă mă izbesc
de doi bătrâni amorţiţi, înceţi, ca nişte cameleoni, dar cu ochi ficşi, nu
mobili ca ai lor. Mereu m-am temut de faza asta a vieţii. Marele Tot care a făcut
prin noi o încercare de a lua act de sine, merită şi el săracul, acest mic
sacrificiu din partea noastră -
efemeritatea. Nu e ușor nici pentru el
să rămână atât de inconştient, de tern şi de împietrit chiar şi în jocul
cel mai fierbinte, cum e zborul celor trei pescăruşi ce se aşează pe cornişa lui
B1 şi se reflectă în glasvandul prin
care privesc zidurile de puşcărie ale cartierului îmbibat de furtună. În timp
ce fierb cartofi pentru salata orientală, răsfoiesc cărţi de fizică pe care le
citesc ca pe poeme. Schimbările de optică ale savanţilor de la nevăzut la văzut
şi înapoi, mi se par chiar mai ciudate decât viziunile poeţilor. Andrei Linde a
propus în 1983 un nou model al universului - universul infalţionar haotic,
spunând că nu mai putem deduce detaliile începutului universului observând
universul vizibil, deoarece inflaţia a
şters cu buretele trecutul îndepărtat. Se produc probabil chiar acum, în
marele nostru univers, noi iniţiative inflaţionare, deci pare pierdută orice
speranţă de a cunoaşte începutul lucrurilor. Observarea perturbă starea pe care
vrem s-o măsurăm, capătul drumului se ascunde veşnic, scapă privirii noastre
directe, ca orizontul pe care călătorul nu-l poate captura în privirea lui. Nimic nu va putea fi cunoscut niciodată cu
certitudine ci doar prin aproximaţii şi probabilitate. Caracterul ondulatoriu
al particulelor seamănă cu valurile de emoţie. Cădem astfel în abisul
psihologiei, unde se mişcă doar undele de informaţie, ajungem din nou la
topirea pietrei, a chipului lui Dumnezeu şi al fiinţei în „ceva” inform, rămas
la fel de necunoscut, imposibil de prins şi de înţeles, ca la început.
Luni,
9 ian. Cu sticla în mână şi ţigara în gură,
femeia
cu glugă a ieşit devreme din iurtă, pe bancă. E o zi rece, cu brumă pe trotuar.
Dacă ţigara ei nu ar scoate fum, ea nu ar părea mai vie decât manechinele
triste, care acum poartă haine de blană şi căciuli trase pe ochii frumoși și
orbi. Trag și eu de mine înainte deși gândul mi-a rămas în zona dintre vis şi trezie când încă nemişcat în
pat, alunecam fără nici o forţă de frecare spre amintirea vechilor iubiri -
melodii şi promisiuni născute să nu se adeverească. Dacă aş putea da timpul
înapoi nu mi-aş dori materializarea ci doar retrăirea lor virtuală. Amintindu-mi
cuvintele uneia dintre femeile vieţii mele (eu
nu sunt cea pe care ți-o închipui), evit la mustaţă o cădere pe gheaţă.
Atunci nu înţelegeam ce vrea să spună iar ea făcea față cu greu, himerei
furibunde din mintea mea. Iubirea e un vârtej care blochează curgerea liberă a
râului, o capcană a reliefului. În Piaţa Gloriei, deasupra Propileelor se agită
câteva siluete mici ca nişte furnici în jurul unei macarale. Cum ar fi dacă
acolo s-ar ridica o mare statuie ecvestră flancată de eroi cu suliţe? Nu cred că
va trece vreodată prin capul unui potentat să ridice pe platforma propice ca
geometrie şi proporţii un astfel de grup statuar, îndreptăţit și necesar în
Capitoliul unui popor latin. Nemții, austriecii, ungurii deși nu sunt latini,
nu s-au sfiit să pastişeze gloria Romei. Asta
ne trebuie, dacă suntem proști! E ziua de naştere a lui Iorgu, care m-a
tratat cu o bomboană de ciocolată şi apoi a coborât toate scările, a ocolit
clădirea muzeului, până în curtea interioară doar în veston, deși e frig, ca să
trateze cu bomboane portarul anonim al curții din spate. Numai el se putea
gândi la acest paznic exilat al fațadei. Pentru că mi-am pierdut obiceiul de a
copia extrase din ceea ce citesc, acum, când răsfoiesc Universul elegant, de Brian Greene, mă bucur că măcar am subliniat
ceva: cea mai mare parte a materiei nu se află în stele şi galaxii ci în ceva
neluminos, despre care putem afla nu scrutând cerul, ci coborând adânc în
pământ, în mină, unde nu sunt paraziţi, ca radiaţiile sau norii. Dacă masa
acestor particule susţinute de forţe slabe e suficient de mare, ea ar putea
curba şi închide spaţiul. Nu suntem noi centrul universului, pentru simplul
motiv că nu suntem alcătuiţi din forma de materie predominantă. Problema
începutului universului e o problemă de timp. El nu e fundal ci eveniment şi
deci dacă nimic nu se întâmplă, timpul nu există. Timpul e ritmul unei
schimbări. Limbile ceasului doar contabilizează numărul de oscilaţii ale
pendulului. Spaţiul care devine timp e un truc în care nu cred nici fizicienii.
Cartea se încheie pesimist: ”chiar dacă drumul nostru întortocheat prin
labirintul găurilor de vierme ne-a arătat că propria noastră existenţă e un
element important în cercetarea originilor universului, nu vom putea
reconstitui niciodată mai mult decât o parte infimă a vecinătăţilor noastre
cosmice. Cele mai adânci secrete rămân de nedezlegat”.
Marţi, pe o vreme câinos de rece și umedă,
cu nori urâţi, un câine slab mă priveşte
trist; îi dau sandvişul cu salam şi oul fiert, pe care-l mănâncă cu coajă cu
tot. Cum ar fi putut să-l decojească și de ce, că doar nu e om? Pe brâul de sus
al clădirii muzeului, la colţul de est, sunt săpate în piatră numele Cobălcescu
şi Băcescu. Ultimul a fos primul
meu director. Nici unul dintre savanţii al căror nume e inscripţionat pe
clădire nu mai trăieşte. Unde s-au dus, de parcă nici n-au existat? Dacă totul
e doar o proiecţie pe ecrane de cinema, înseamnă că totul e iluzie, adică
minciună. Dacă numai asta ne e dat de la început până la sfârşit, înseamnă că minciuna e singurul nostru
adevăr? Conform teoriei ecranului, putem evalua și măsura obiectul de
dincolo de ecran, dar nu-l putem atinge. Ideea că totul nu e decât o reţea de relaţii,
un flux de informaţii fără nici un punct fix, a supravieţuit oricărei încercări
de a-i demonstra falsitatea (Lee Smolin). Există universuri cu mai multe găuri
negre care produc la rândul lor universuri prin selecţie naturală, ca în
sistemele biologice autoorganizate în timp, vezi Biosfera. În ce privește
autoorganizarea, există reguli foarte simple care funcţionează în structura
roiurilor de albine, a stolurilor de păsări, a bancurilor de peşti: păstrarea distanţei
minime între indivizi şi deplasarea într-o direcţie medie în funcţie de mişcare
vecinilor imediaţi, care dau un comportament coerent întregului sistem. Acest
efect de imitaţie sau de turmă (hoarding,
vezi românescul hoardă,) funcţionează
şi în economiile cu mulţimi de investitori din pieţele financiare. În embrioni
există gene care se inhibă şi se activează reciproc în crearea de ţesuturi şi
organe. O cauză produce un efect care se întoarce şi acţionează asupra cauzelor
lui într-o cauzalitate circulară. Sistemele
deschise transformă dezordinea în ordine, folosind resurse din mediul extern. Ce se întâmplă în interior e în legătură cu
exteriorul şi asta testează stabilitatea sistemului. Dacă o structură
devine instabilă şi se dezagregă, din resturi se naște o nouă formă, pentru că
informația și controlul sunt distribuite în întregul sistem, nu centralizat. Nici
creierul nu acţionează centralizat.
11 ianuarie. Pe înserat, acoperișurile plate
ale blocurilor au fost cotropite de nori
întunecaţi, negri, urâţi, ca bombardierele unui război al himerelor. Am lucrat
toată ziua la teza lui Amoc care se tot rade la piele în speranţa unei
regenerări improbabile. E stresat şi l-am găsit aşteptându-mă cu noaptea-n cap
la fumoar, împreună cu Lavigne.
- Dacă te mai razi mult aşa, o să-ţi
crească un păr de o să arăți ca o meduză, cu viţioane ondulate, răsărite direct
din circumvoluţiuni, i-am spus.
Sper ca în trei zile să terminăm împreună teza. Seara, în drum spre casă,
observ că n-a mai rămas mare lucru din
frumoşii nori ai lui Creţia. Şi nici din încrederea mea în mine. Am avut un an
indecis şi timorat, iar acum trebuie
să mă hotărăsc dacă particip sau nu la o nouă expediţie în Africa, în martie.
Ca norii ăştia urâţi e ura mea de mine: dacă va cădea avionul, cu atât mai
bine! Să mă satur de pesimism, lașitate şi nehotărâre. Doar eu însumi am inventat
povestea expediţiilor și am tras după mine echipe, cu orice sacrificiu. Dar teoriile trebuiesc verificate din nou în
practică şi viaţa trebuie pusă mereu în balanţă. Cu ce? Cu dispariţia, cu
moartea - prietena şi amanta interiorizaţilor. Am totuși noroc că frământările mele
se petrec în interior şi nu în spectacolul ieftin al exteriorului, poate
nevinovat şi el ca şi norii care nu ştiu că sunt mohorâţi. Teoria mea despre
rolul protector al aparenţelor se confirmă: universul se drapează în vălurile
ecranelor încolăcite în adâncul lui, pentru a se proteja de propriul lui venin:
inconsistenţa, inconsecvenţa, vidul ( care în ultima vreme se crede că e cel
mai dens lucru). Nimicul înghite vidul
ca un şarpe mai mare. Nu-mi dau seama de unde vine în cuhnie cântecul ritmat,
în portugheză, al Ancăi Parghel, din neant sau
din vid? Mă simt foarte obosit.
Beau un pahar de vin negru şi-mi rămân mustăţi de guenon pe buza de sus. Guenonii
sunt maimuţe africane cu mustăţi colorate: albastre, verzi, galbene, fiecare
specie având modelul ei de de mustață. În vechiul muzeu existau două vitrine
pline cu guenoni. Plec pe întuneric în piaţă, după țigări - un avion huruie în
cerul acoperit şi nu-l zăresc dar pasagerii și piloţii probabil se uită la stele.
Trec printre marile ziduri ale marilor blocuri invizibile în întuneric,
malefice ca nişte țunami la pândă. Din vârful turnului termocentralei, un fum
alb se înfăşoară ca o eşarfă în jurul becului lui roşu. Noaptea nu e un ţinut
al nostru, al mamiferelor diurne deşi strămoşul mamiferelor a fost un mic şi
sperios mamifer nocturn. Poate pentru că am ieşit din ascunzătoare din bezna
pădurilor, de aceea dorim mereu să ne ascundem în vizuina a ceva protector: cuvânt,
poezie, iubire. Sau poate în cărți de fizică. Să vedem ce mai scrie Smolin: rezistența
la perturbaţii se datorează numărului mare de entităţi asemănătoare
(redundanţă) şi controlului distribuit. Părţile care nu au suferit daune deloc
sau doar puţin, cooperează la refacerea celor afectate în ceea ce se numeşte
toleranţă la erori. Ăsta e răspunsul la o veche şi dureroasă întrebare a mea: de
ce sunt atât de multe frunze în pom şi atâţia oameni pe pământ? Cârdurile de peşti şi muşuroaiele de
furnici dau răspuns la întrebări şi mai grele: excesele, zbenguielile, necazurile,
bolile, nenorocirile, moartea individuală
cultivă o diversitate interioară care face posibilă autoorganizarea. Teoria
complexităţii a lui Stuart Kaufmann e cuprinzătoare, imaginea noastră liniară
despre lume e neadevărată. Fiecare componentă o afectează pe alta în lanț, până
când ultima o influenţează pe prima. Relaţiile cauză – efect sunt circulare. În
buclele pozitive, discordanţele se aliniază iar sistemul care a utilizat la
maximum resursele se opreşte. Orice
echilibru e temporar - nu există sănătate veșnică pentru el, care caută un nou
echilibru părând să-şi facă rău lui însuşi, reducându-şi starea pozitivă prin
feed back negativ. Prin astfel faze alternative, sistemul autoorganizat capătă
o ordine particulară autosuficientă, care menţine componentele sistemului
împreună într-o închidere organizaţională. Lanţurile cauzale formează şiruri
deschise sau se pot intersecta. Efectele se transmit cauzelor anterioare,
ciclurile cauzale duc la o autostructurare numită autopoieză. Fiecare suntem propriul nostru poet. A fi sau a nu fi..
poet, acesta e răspunsul.
