Turtureaua de silex (Chipul)

De trei zile  am ”buză de tapir”,

și stau acasă, chinuit de un incisiv. Zile reci, gri, fără o sclipire. Ascult mult pian la mezzo şi-mi las gândul să umble prin amintiri. Lumea din amintiri nu mai există în altă parte decât în abisul memoriei dar de ce unele par fixate, regăsibile şi altele definitiv pierdute.?

   Satul dintre dealurile cu cocoașe rotunde, avea case vopsite în ocru sau bleu, lipite unele de altele, cu acoperişuri de ţiglă și porţi uriaşe, de lemn sau de tablă care închideau dincolo de ele gangul dinspre curtea interioară pavat cu pietre de râu. Camera mea avea două paturi înalte, cu câte o băncuţă, pereți goi și două ferestre, una foarte mică, spre uliţa abruptă şi una spre grajdul cu o vacă slabă. Prin livezi luminau globurile merelor aurii uriașe şi vibra melancolic, o interminabilă tristeţe de septembrie. În pod se afla un teanc de icoane pe sticlă vechi de un secol şi o movilă de clopote ale vechii turme cu sute de oi. Apoi ploile şi noroaiele îmi inhibau orice dorință de evadare şi nu-mi mai rămânea decât să fac desene în peniţă. Amintirile care   vin de acolo se opresc la geamul zilei umede şi gri a prezentului, în care ascult Beethowen, Mozart şi  Haydn cu Quarteto sine nomine. Dana şi Fatam dorm lipite una de alta, sătule de smântână. Ce să fac acum și aici? Mă las ademenit de lumina și căldura focului de jneapăn din amintire, care a ars o săptămână, nestins de ploaie, sub coasta Gărgălăului; ursul a venit noaptea şi ne-a furat în timp ce dormeam înghesuiți în cort, o hălcă de slănină cocoţată la 2 m în vârful unui par. Când am coborât la cabana de lemn în barul plin de băuturi colorate, ne simţeam bărbați puternici şi liberi - osul acelei bucurii n-a putrezit încă. Eram veseli, când trecem prin satul arhaic, cu case de lemn îngropate în fânaţuri – încă din acele clipe ne doream ca prezentul să nu devină trecut. A devenit.

   Pe ecran, Preludiul nr. 4 de Chopin are un fundal nou : un pat alb în care doarme o femeie cu păr bogat - nu pot ști dacă e pictură, fotografie sau secvenţă de film, până ce femeia se mişcă, apoi dispare şi locul ei e luat de un bărbat gol, tuns scurt care visează că încearcă să iasă la suprafaţă dintr-un râu transparent. Când concertul se încheie omul deschide frumoşi ochi negri, uimiți de parcă ar spune: am ajuns la suprafaţă? Bogatele falduri ale aşternutului, poziţia trupurilor spun poveşti cu înţelesuri neclare -arta pe care o ”simțim” cu toții, e ceva imposibil de descris, pentru că ea conţine mai multe poveşti deodată. Am încercat să descriu în versuri albe picturile unui prieten dar era prea mult din mine acolo, mai mult decât în pictură și în gândul celui ce a pictat-o.

Geamurile tuturor blocurilor acestor zile nu reflectă nimic, sunt retrase în sine confundându-se cu zidurile.

                                           Vineri. Un acordeon emană

 o melodie de flaşnetă pe un ţărm însorit, la poalele unui munte, într-un film spaniol - Un strop de ciocolată de Luiza Matienzo -  un bărbat epuizat fizic dar cu suflet copilăresc, o vede mereu în amintire pe tânăra şi frumoasa lui iubită, Rosa. El ar dori să audă cucul pe muntele Sisha Pagma  înainte de a muri. Filmul se termină frumos: o vede pe Rosa cum se suie cu picioarele ei frumoase într-un tramvai în care urcă amândoi pe munte printre fulgi de zăpadă, până în vârf şi aude şi cucul dar  în acea clipă moare fericit în patul lui, înconjurat de rude – filmul mi se pare important prin frumusețea acelei întâmplări de la capătul segmentului consumat al unei vieți – să poți muri fericit.

 Frumoasa doctoriță care m-a înţepat fără milă cu acul spatulat în gingie seamănă cu Rosa. Citesc în gazetă o cronică elogioasă despre un scriitor oniric, autor al unei farse feerice şi morbide. Merită să trăieşti (din plin) doar pentru a compune astfel de farse? E un mod de a exista uimitor, complicat și real, așa cum funcţionează mintea noastră. Când notez asta, scafandrul de pe ecran, care pluteşte în peşteri submarine transparente, pare un pelerin care bate mătănii prin catedrale scufundate; comentatorul compară cohortele de meduze cu marile migraţii ale  antilopelor Gnu; şerpii de mare dungaţi (Laticauda), spune el, au un singur plămân foarte lung, astfel că îşi pot ţine respiraţia chiar o oră, în schimb, calcanii care mimează substratul sunt plaţi şi albicioşi, ca nişte fiinţe moarte de vii. De ce? Pentru că au urâțenia anonimatului, nereușind să iasă în evidență? Frumusețea ca justificare existării înseamnă un exterior armonios, pregnant?  

      Dana vorbește prin somn despre cum se face mâncarea de cartofi: se spală, se taie în patru, se pune puţin ulei

-          Şi verdeaţă nu? o întreb să vad dacă-mi răspunde

-          Ba da! Ea dă gustul!

Problemele mele sunt:  Congresul (era să zic Banchetul), unde noi suntem actori iar colaboratoarele mele s-au poticnit la prezentările în Power Point și Amoc, care vrea să mă viziteze tocmai în perioada asta aglomerată. În filmul documentar peştii de corali sunt mult mai coloraţi şi mai diverşi decât calcanii iar puii de sepie care ies din icrele translucide sunt adorabili – versiuni miniaturale perfect asemănătoare cu adulţii Pentru multe fiinţe Reciful se comportă ca un părinte protector. Noi oamenii, nu avem alt părinte protector în univers decât Poezia -   ea pare să fie singurul nostru Paradis.

      - Augmentin trebuie să luați, îmi recomandă frumoasa doctoriță pe care o întreb după ce mă înțeapă în gingie:

      - Când vă luaţi avânt să mă împungți,  urâți omul?

      - Urăsc securitatea

      - Pe securişti?

      - Nu. Impresia de securitate a vieţii. Poate m-aţi înjurat, dar îmi sunteţi simpatic.

      - Ştiu că sunteți bună, după cum îi păcăliți pe copii. Şi după o privire cu care m-aţi încurajat când o avem pe Dana în spital, operată la picior.

      - Țineți minte după 10 ani?

      - Niciodată nu m-a mai încurajat cineva așa.

      - De aia îmi sunteți simpatic. Focul arde, nu e rece.

   În logia nordică, loc interzis pentru Fatam, întunericul nopții e mânjit de lumina difuză a becurilor iar muțenia cerului e scrijelită de un gâgâit de păsări migratoare. Din apartamentul închiriat  se aud chicotelile  studentelor care şi-au adus amanţii. Nu e aşa de rău pe lume. Fatam se lipeşte de mine şi mă priveşte în ochi de iar în film, cimpanzeul Frodo are o privire urâtă, criminală, la adresa cercetătorului care s-a băgat şi în viaţa lor gratuit, cum s-a băgat şi în viaţa familiei de lei. Cimpanzeul are dreptate. Să-ţi pui viaţa în pericol de dragul pozei, chiar dacă și ea, în ultima instanță, e tot o luptă pentru existenţă, la om e ceva urât. Prin ce ne mai deosebim de animale? Nu pot adormi din cauza durerii de gingie în care şi-a înfipt gheara doctoriţa Liana. Ies la un Camel. Când reintru, Fatam nu apare. O caut prin tot blocul, cobor  la parter, degeaba! Dana bolborosește în somn. Simte ceva. E trecut de miezul nopţii. Se trezește și nu am cum să nu-i spun:

-          N-o găsesc pe Fatam

-          Aoleu! Ai căutat-o peste tot?

-          De câteva ori

-          M-ai nenorocit!

-          Pe mine mă doare capul. Era bine să fi avut o mâţă de rezervă. Reiau căutările,  cu ușa deschisă, când, o aud pe Dana:

-          E în casă! Am strigat-o şi mi-a răspuns. Era în șifonier, pe raftul de sus.

Alergătura pe scări, dublată de durerea de dinți mi-a pus capac. Cred că nu voi adormi până la ziuă. Mă gândesc la poteci de munte, la plaje fierbinți, la femei goale. Nimic. Mă imaginez singur în cort, pe nisip, în deşert, şuieră vântul iar eu sunt obosit fizic dar liniştit, nepăsător…

                             Am adormit  cu algocalmin după augmentin

 Dacă nu-mi trece umflătura până Miercuri o să apar la Congres ca un tapir. Ar fi o mască reuşită, doar lucrez într-un muzeu zoologic. În logia sudică e o lumină lăptoasă deşi nu e ceaţă. Mă imaginez la pupitrul Congresului - trebuie să fiu substanţial dar clar, să fac faţă cu orice preț. În acest fair face se dă lupta pentru existenţă, în aparenţa care închide forţa mascată a interiorului. Orice forţă are în ea ceva sălbatic.

   Scot carne de viţel din congelator, o pun în apă caldă, pun ibricul la foc pentru o cafea şi o plimb în braţe prin casă pe Fatam, întărâtată de mirosul de sânge. Din copaci se desprind frunze solitare sau în stoluri, într - o ninsoare intermitentă. În gazeta culturală e analizat scriitorul Mănunţiu - nume frumos dacă ne gândim că totul provine din adâncuri mărunte şi neliniştite. Îi dau dreptate Luizei Matienzo care propune ieşirea din scenă a unei vieți de om, prin amintiri frumoase. Totul e doar o impresie, o visare fără trup iar eu m-am condamnat degeaba că am moştenit firea poetică a mamei şi nu pe tata  - mecanicul neîngăduitor cu milimetrii și cu micronii. Ne naștem cu o structură pe care nu noi o alegem.

   Seara, în glasvand se reflectă o stradă reală, cu becuri aprinse şi cu siluete care se mișcă prin ea, putând să se adâncească la infinit acolo, fără a depăşi cu o moleculă, suprafaţa vitroasă. Strada reflectată ascunde tot ce se petrece dincolo de geamuri, în interioarele din care nu mai străbate nimic la suprafață. Tot așa există oameni care reflectă mereu  numai exteriorul, păstrându-și interiorul necunoscut și intangibil, ca orizontul deșerturilor.

                                       La 7 fix, Fatam m-a mieunat

 ca să plec la muzeu deși e Duminică. Cât e ea de deşteaptă, n-a învățat să nu mă trezească în week-end. O mângâi pe creştet ca să o liniştesc. Afară, dincolo de ceaţa groasă e lumea corpurilor închegate dar nevăzute. Mai bine că m-a trezit Fatam, pentru că aveam un coşmar.  Ceața și trezia sunt paravane ale lumii și ale viselor. Visele intense îşi prelungesc tentaculele de monștri abisali, în spaţiul dimineţilor. Din blocul lung B2 n-a mai rămas decât câteva muchii verticale şi orizontale imprecise, printre frunzele rare şi umede. Sunt un pagur pe marginea cochiliei dimineții, la marginea oceanului timpului, pentru care contează mai mult  imaginația şi memoria, decât exteriorul. Cred că știu de ce mă obsedează amintirea acelui sat bănățean: eram foarte nefericit dar nu nefericirea mă atrage acolo ci contrariul: speranţa de o intensitate absurdă în fericirea la care nu voiam să renunţ, intensitatea nerenunțării. În coşmar mă cățăram pe un coş foarte înalt, din cărămizi friabile, care acum, pe trezie, îmi amintește de cea mai dură aventură speologică din viaţa mea - coborârea în avenul de la Stâna Tomii: eram cu Lascu, Goran şi Povară pe tăpşanul blând și banal care ascundea perfect pâlnia celui mai adânc puț speologic vertical din ţară. Am pus  peste abis un trunchi de molid de care am agăţat un scripete cu o frânghie şi scărița din oţel de 3 mm. Avenul nu era perfect cilindric, avea surplombe iar când lumina de deasupara a dispărut, am rămas ca un păianjen pe fir, în întunericul în care lumina lămpii cu carbid decupa o sferă mică de lumină. Altfel ar fi arătat lucrurile dacă aş fi avut un reflector.  Niciodată nu m-am simţit un lucru mai neînsemnat pe lume ca atunci.

                                        Luni, fata cu nas cartilaginos,

 care-i dă o fizionomie crispată, mă face ca atunci când trec pe lângă ea, în staţia autobuzului, să nu știu dacă e supărată sau aşa e ea - prizonieră a unui chip de pește abisal.

   De câteva zile plutim în ceaţă – pasageri ai unor corăbii fără catarge, pe bordul cărora  se văd doar cabinele luminate. Aproape sau departe - nu se poate stabili - arde farul dreptunghiular al unei ferestre cu perdea roşie. Nu vreau să mă las doborât de gravitaţia recelui ci să-mi menţin căldura şi moralul. Dacă nu luam augmentin ar fi mers o bere. Libienii l-au prins pe fiul dictatorului şi vor să-l judece în ţară, ca să-l poată ucide. Opinia internaţională ar fi vrut să cruţe lumea de o atrocitate în plus dar se pare că  are dreptate William Golding în Împărtaul muștelor: nu am reuşit să ieşim din jocul sângeros al cimpanzeilor. Eu sunt cam ca Martin cel avid tot al lui Golding - cred cu ardoare în binele meu, refuz orice semn de degradare a perfecţiunii şi veşniciei mele.

  Sonatele pentru pian ale lui Beethowen, într-o peliculă alb/negru, din 1964 sunt interpretate de doi bărbați chei, cu ochelari, cu fizicul cărora  natura nu a fost darnică – totuși au o eleganţă şi o forţă pe care și-ar dori-o cei mai puternici şi mai supli balerini.  Martin al lui Golding,  neputând accepta că moare înecat, își dilată la nesfârșit în minte, în subiectiv, clipa finală. Nimeni nu-și poate accepta înclinarea pe o aripă și începerea coborârii spre neant. În amintire, coborârile mele de pe munte sunt glorioase urcuşuri. Credeam atunci numai în puterea mea brută, monolitică, de neînvins, neștiind că există și o altfel de putere - cea fină, moale și adâncă, a savurării. Savurarea se învaţă, se parcurge moleculă cu moleculă, până când descoperi că ar putea exista fericire nu numai în cramponarea de prizele colțuroase ale urcuşului ci şi procedând invers, abandonând prizele, plutind imponderabil în secundele dilatate ale căderii. E o simetrie între crescendo ul euforic al ascensiunii și libertatea renunțării. După ce ai ajuns pe vârf trebuie să te întorci (atunci mor mulţi alpinişti, deprivați de simțuri, dezechilibrați de epuizare). Știu ce simt paraşutiştii care se aruncă în gol, deschizând paraşuta în ultima clipă sau cei care nu se mai îndură s-o deschidă și se zdrobesc intenţionat: e plăcut să trăiești atât de total, încât altă viață să nu mai merite să fie trăită. Am aflat asta când o femeie ar fi putut să-mi dea, dar nu mi-a dat, totul. Și din filmul ”Zburătorii”.

                                Marţi. Ceaţa menține lumea în viscerele ei

  ca un piton antilopa înghițită cu coarne şi cu copite, cu tot. De ce antilopă, piton? Pentru că virtualul ne-a inundat, suntem în imersia lui, nu-l mai putem deosebi de real. Eu aproape că simt fierbinţeala peisajelor tropicale din televizor (deşi trăiesc lumea brazilor şi a urşilor), amintindu-mi cum am plutit odată, cu adevărat, într-o canoe printre mangrove, unde  am capturat un Python reticulatus. Aceste întâmplări reale cândva, acum sunt amintiri impalpabile.

   Aseară, frumoasa doctoriță Liana și-a înfipt iar sula de oţel în gingia mea mirându-se că n-am gemut, neştiind că sunt în faza de maţochism în care mă poţi tăia în bucăți fără să sângerez. Până la 1.30, m-am uitat la un film tragic, după care am ieşit în logia nordică unde, amintindu-mi cum o certa la telefon o prietenă pe Dana (Ce-ţi veni să spui că o să mori anul ăsta? De unde ştii tu când o să fie?) - am plâns. Lumea, cu naşterile și morțile ei, văzută din exterior pare neschimbată - în oglinda sufletului se vede înspăimântătoarea ei fragilitate. Oglinda e o entitate ciudată: înghite și respinge simultan, brutal și complet, ce a înghiţit, pe când geamul e permisiv: pe de o parte reflectă discret, pe de alta lasă să treacă prin el intactă, orice imagine.

   La muzeu îmi cad toate de pe masă: laocoonul, arganul, dromaderul.

- Hai fraţilor, staţi frumos că nu am timp de voi, am treabă! Le spun. Îi mint. Ce treabă am, când fac mereu cu totul altceva decât ar trebui? Cum nu am timp, când el e nesfârşit şi neînceput, sau poate nici nu e, ci se inventează doar, pe ici pe colo? Nu mă obligă nimeni să scriu aceste lucruri acum, când ar trebui să repet spiciurile pentru Congresul de mâine. Defazarea a fost defectul, plăcerea și sursa mea de supravieţuire, forma mea de libertate.

                                      Miercuri, 23. Nov. Ziua Congresului

   În autodeclarații ”oameni de ştiinţă” se aglutinează multă limitare şi falsitate: cam 50% dintre ei nu sunt cercetători ci doar funcționari. Dar asta nu mă împiedică să am bucurii private, locale, cum ar fi ieșirea matinală din bloc, în ceaţa rece, unde dincolo de o fereastră cu perdea roşie, îmi imaginez câmpiile altui tărâm. Trotuarul e filigranat ca de carii, de picătuirile unei burniţe mărunte. Literele cărnoase, portocalii, ale hipermarketului CORA digeră ceaţa şi prosperă pe seama ei. Cora vine de la chora, horă adică un cerc. Corn e o rudă, un verișor al  corei, fiind un cerc al cărui centru, presat de circumferinţă s-a îndepărtat, formând vârful. În Aulă, preşedintele congresului trece în revistă savanții morți anul ăsta şi ne propune un moment de reculegere. Un memento mori, pentru că  i-am cunoscut pe toţi: măcar ca facies, erau entităţi identice cu noi, cei din sală. Din comunicări mă atrag datele despre purceii modificați genetic (purcei transgenici) care diferă de om printr-un singur monozaharid, galactoza – așa că ficatul lor poate fi transplantat la om - aflu vârsta coralilor: 600 de milioane de ani și că în Transilvania, în podul unor biserici unde iernau colonii mari de lilieci s-au montat ferestre de termopan, liliecii părăsind aceste hibernacule nu din cauza luminii ci din cauza efectului de seră. Din comunicările de arheozoologie reiese că primele domesticiri (de bovine, ovine, caprine) s-au făcut acum 7000 de ani,  în Cornul Fertil (vestul Siriei şi Turcia). Unii dintre cei de la pupitru vorbesc engleza cu îngrozitoare autoîncântare. E poza despre care am mai scris: exerciţiu de autovalidare, atavism comportamental, menținut de frica animalică, josnică la om. Dar nu e numai poză pe aici. Există pasionați care mă răzbună prin dragostea cu care povestesc despre silabele şi hemisilabele cântecului greireilor și alții care continuă să se bucure şi la bătrâneţe de descoperirea unui pâlc de fluturi migratori într-un loc neaşteptat. Pozeurii abominabili sunt răscumpărați în alte sfere, de iubitorii de hemisilabe şi fluturi migratori.

                                   Joi. ”În Australia, un copilaş

se temea să se ducă singur la baie. Părinţii l-au spionat şi au constatat îngroziţi că din VC scotea capul un şarpe uriaş care voia să-l înghită şi care se ascundea de adulţi. Au chemat pompierii”. Asta mi-a povestit în pauză, dr. Angela. Tot ea mi-a povestit cum a fost prădată de un „bandit ştiinţific” care i-a plagiat nu mai puțin de 10 lucrări şi a luat bani buni pe ele.

   Prima noastră comunicare a fost apreciată ca „monumentală”, „un cadou” făcut domeniului, iar cea de criminalistică drept „senzaţională”. Nu am vizat acest succes de estradă. Dintre femeile Congresului mi-a plăcut o sârboaică voinică dar feminină, cu mâini fine, mişcări elegante, elastice, voce învăluitoare. Imad,  marocanul lui Amoc lipsea din când în când câte o jumătate de oră ca să fumeze poate şi altceva decât tutun. Apoi somnolenţa, sastisirea, dezinteresul reciproc, egoist, cinic. În noi, cei care am avut succes, se instalează spirala pozitivă. La terminarea lucrărilor am admirat cu Amoc în curtea Academiei, statuia cu coif, suliţă şi bufniţă, a Minervei. Grecii îi spun Pallas Athena - zeiţa războiului drept şi a înţelepciunii; prin culorile sumbre cu porţiuni aurite aminteşte de război, moarte, neant, dar şi de pace și artă. La taraba de cărţi vechi m-am premiat  cu două cărţi: Provocările ştiinţei de Solomon Marcus şi Corturi în Pamir scrisă de doi fizicieni - alpinişti.

   Seara, la TV aflu că fericirea nu mai poate fi salvată decât prin literatură că Ionel Teodoreanu Redivivus (eu nu l-am citit) e comparabil nu știu prin ce,  cu Radu Petrescu și discut mult la telefon cu Elis care spune că viaţa ei se sprijină pe telefon ca pe o cârjă.

                                          Sâmbătă un vânt rece, „rău”

ne scoate din ceaţă, lovind nemilos cu săbiile în cheliile platanilor ca în ţestele bătrânilor luptători. Imad va pleca mâine înapoi, spre Marocul lui, cu amintirea unei Românii scufundate într-o ceaţă veşnică. Degeaba îl asigurasem că România e o ţară însorită, el nu are cum să-şi imagineze asta. Sunt în cuhnie, unde păzesc friptura, curăţ usturoi iar cojile zboară peste tot de parcă ar fi cojile lucrurilor. N-am reușit să cumpăr cartea lui Oţoiu dar merge şi dacă n-o voi citi până la urmă - voi fi liber să mi-o imaginez. Fac tocăniță de ciuperci, cafele și o salată de ridichie neagră în timp ce beau un Tuborg iar Danei îi ofer un Beaujolais - molănel de Greaca, ca să sărbătorim succesul meu la Congres.

- Cauți pentru mine pe internet de unde vine Beaujolais? Mă întreabă Dana.

- Cred că vine de la Beau jeu : joc frumos.

- Muzica asta e englezească sau celtică? Prinţul Charles spune că arborele genealogic îl arată descendent al lui Dracula.

   La astea nu-i mai răspund deși ea mă flatează cu replica lui nenea Iancu: ”Bibicule, le știi pe toate!”

   Vântul antrenează fronturi de frunze foşnitoare la nivelul solului, un chirurg, după 28 000 de operaţii făcute în carieră, vrea să intre în politică și citeşte cu convingere versuri proaste. Un chirurg bun și un poet prost vor da un mediocru. Dintr-un  zoolog și un poet nu poate ieși decât un faun. Până la Marte sunt cinci sute șapte zeci de milioane de kilometri.

                               Am dormit dus, nu ştiu când s-a luminat

  (Duminică  ceaţa s-a ridicat dar cu ce preţ? Cu preţul răscolirii de către vânt a batalioanelor de frunze moarte în tranşeele verii, cu preţul gustului sălciu al succesului inutil, cu preţul rămânerii a doar două frunze galbene pe crengile plopilor, al ignorării observării iederei din unghiul mort al muchiei vestice și al marii păsări negre, plecată de pe o creangă uscată şi balansându-se în gol). 

   Azi, luni,  la ieşirea din bloc mă întâmpină un cer urât, neprietenos şi un frig până la oase. Îmi amintesc că prima dată în viață am realizat miracolul ivirii zorilor, pe un drum de noapte în căruţă, cu bunicul: primul semn a fost cântecul unui cocoş căruia i-a răspuns altul şi altul, producând spațiu pentru zborul luminii.

   Pe cât de rece și mohorât e afară, pe atât de cald și de luminos e laboratorul unde ascult un şlagăr vechi. În copilărie ascultam şlagăre mai vechi decât cele de acum -  reverberații  ale unor lumi apuse. Ridic copacul şi dromaderul răsturnate de menajeră, așez pe burtă turturica de silex şi încerc cu degetul înotătoarele tăioase ale peștelui de obsidian, după care subliniez în cartea lui Solomon: atunci când vrei să afli ceva pornind de la particular, ajungi la generalul care exista înaintea lui.  Există o circularitate reluată la infinit dinspre căutare spre găsire şi dinspre găsire spre căutare. Cercul e condiţia filosofiei iar ştiinţa şi arta sunt linii care evadează din cerc, linii care au uitat de unde au plecat, linii care uită până şi de om, acest altceva, desfăşurându-se doar pentru sine. Când simţi că timpul trece ireversibil într - o singură direcţie, te îmbolnăveşti de timp dar o viziune circulară e benefică, terapeutică. Timpul nu există dacă nu-l bagi în seamă, dacă nu priveşti ceasul - această invenţie infernală, simbol malefic al morţii. Pe când repetitivitatea, revenirea la punctul de plecare arată realul ca pe un bloc sferic în care totul există înainte de a se termina lungul tău drum până la el. Poetul descoperă atemporalul existent dinainte – închei citatul din Solomon Marcus căruia eu îi spun Solomon, pentru că-mi amintește de solomonarii dacici.

                                   29 nov. Nu există o frontieră ermetică

 între noi și exterior. Comunicăm cu el prin pori, orificii, tunele, porţi, facem un schimb lent sau violent de energie, materie, informaţie. În 4 săptămâni toată pielea omului se schimbă, în 6 săptămâni ficatul şi în 5 ani tot organismul. La fiecare cinci ani suntem complet noi. Știm deja toate astea, ştiinţa e un depozit foarte vast de informaţie dar niciodată suficient. Dorind să ştie cât mai complet ceva despre ceva, cercetătorul se autolimitează dar o asemenea procedură, specifică întreagii științe, e de fapt o metodă reducționistă de cunoaștere. George Steiner spunea despre Marcel Proust că el ştia mai mult despre fatalitate şi ereditate decât toate ştiinţele (inclusiv genetica). Omul actual se află într- o criză temporală (cu urmarea ei malefică directă: anxietatea), dar şi într-o criză informaţională: avem prea multă şi în acelaşi timp prea puţină informaţie. Un echilibru între percepţia ştiinţifică (secvenţială) şi cea artistică (continuă) poate duce la sănătatea psihosomatică a individului, spune Solomon.

   Am citit şi a doua carte de la anticariatul ambulant, Corturi în Pamir, de Sorin Ciulli şi Mihai Tunaru care-și povestesc aventurile alpinistice din 1958. Apărută în 1965, are supracopertă încă destul de proaspătă dar filele şi fotografiile sunt oxidate, îngălbenite până la tristeţe. Însă cum înşeală aparenţa! Imediat ce încep să citesc, totul redevine vital, mai dinamic şi mai intens decât tot ce am citit în ultimii ani. Băieţii sunt eroi homerici. Subliniez rândurile despre întoarcerea din teribila aventură din Duminica de 30 august: ”.. în cort e cald, miroase a primus şi e foarte plăcut să stai înfofolit într-un sac moale vorbind despre visuri împlinite. La unsprezece plecăm în jos, infectaţi de lene, lene şi să mâncăm. Poate că aşa trebuie să fie după multe zile grele. Saci de dormit în interiorul cortului, apă din belşug, primusul ne luminează în albastru feţele brăzdate de soare şi de oboseală, într-un cuvânt începem să gustăm din nou poetica mizeriei de cort. Poate că furnica cu două picioare care suntem nu poate avea satisfacţie mai mare decât riscându-şi singura şi cea mai mare valoare a ei: viaţa. Nu cred că mai există în vreun univers o mai ciudată şi unică perversitate a vreunei fiinţe”.

   Am pornit de la tristeţea provocată de o carte îngălbenită dintr-un anticariat ambulant, unde ea a petrecut toamne umede, neprielnice, viscole şi canicule prăfuite şi am găsit intactă în ea, dramatismul exploziv al vieții şi poezia absolută a unor alpinişti îmbătaţi de încrederea în tinereţea lor fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Sorin Ciulli e fizician iar dacă fizicienii au dreptate, nimic nu moare cu adevărat, nici întâmplările, ci se ascund în încolăciri infinite, unele printre altele, ca și cărţile în anticariate şi hainele în magazinele Secondhand. Universul e un infinit Secondhand.

   În drumul meu de azi un manechin cu ochi albaștri, aţintiți spre orizonturi ipotetice poartă o superbă maletă albă iar fetele de ghips sunt împărţite în două: unele au doar bust, fără picioare iar altele, au numai picioare şi nu sunt înveşmântate. Sexele se diferenţiază printr-o umflătură pubiană mai redusă la femele şi mai mare la masculi. Cam astea suntem noi, hominidele, văzute de un Observator, de undeva, de sus. În Piaţa Gloriei un soare orbitor incendiază intrările marilor bulevarde. Girafa e înconjurată de un roi de fluturi albi:  hârtii prinse de cablurile subţiri cu care e ancorată, ca să nu se împiedice copiii de ele. Caut pe net date despre Sorin Ciulli. Trăieşte! E fizician stabilit în Franţa în 1933. El, care și-a riscat la maximum viaţa, a avut norocul să supravieţuiască şi să lucreze acum în fizica atomică, adică să guste şi aventura spirituală a noilor descoperiri. Mă bucur mult, îmi place la nebunie treaba asta: poți fi deci și excesiv și longeviv. După ce completez lista de achiziţii necesare secţiei de faună terestră, citesc discursul de recepție la Academie al celuilalt aventurier Solomon, care spune: între ce se vede şi ce se poate înţelege se produce o tensiune. Conspectez trei pagini din discurs, în Note.

                                        Deasupra intersecţiei Pieței Gloriei

un uimitor joc contrapunctic de sori virtuali pe faţadele vitroase ale clădirilor, e produs de soarele real dizolvat în aerul transparent, ciudat de pur în ultima zi de noiembrie.  Intersecţia e o categorie cel puţin geometrică, dar e şi matematică, poetică, filosofică, spune Solomon și probabil că el ar putea demonstra cu câte un frumos exemplu fiecare afirmație. Și eu, demult, în Caietul Gri, priveam intersecția ca o dovadă a libertăților multiplicate, doar prin înlocuirea și locuirea succcesivă, a aceluiaș spațiu, cu noi forme și fenomene, în noile clipe: acum e o motoretă, peste câteva secunde un Tir, apoi zeci, sute, mii de limuzine de diferite mărci și culori, fiecare cu alți pasageri. Câtă diferență e între timpul trăit simultan de o străduță înfundată, pustie și o mare intersecție! Ca între vieți bogate sau sărace.

   Azi, lumina clară din intersecţie îmi place pentru că îmi aminteşte de deşerturile prin care am bălăurit cu Saxa; ”bălăurit”, e termenul lui, deși pentru el, băieții de la club nu se ridică decât la rangul de ”gușteri”. Ambii termeni se referă la reptile, ceea ce se potrivește cu deșertul - important e că toți ne înțelegem mai ușor în limba lui Saxa, limba neoficială a clubului. Argoticul, abrevierile şi semnele individualizante sunt instrumente autoreferenţiale în comunicări intime, circumscrise unor cercuri de interese. Orice limbaj, oricât de general a fost la început, a rămas în mare măsură, un argou. Citez din dicționar și din Solomon. Pe peluza de lângă girafa din fața muzeului împăieturilor a mai apărut o butaforie: capul poliedric – reclamă de carton la jocuri pentru copiii sau pentru adulţi. Sunt de serviciu iar manejul controlului trece pe lângă zeul- crocodil Sobek, cum îi spun egiptenii şi pe lângă diorama cu bufniţe polare albe, încremenite în zbor static deasupra colinelor îngheţate. Astfel de bufnițe albe există deci în clipa asta, în următoarele locuri: în natură, în cutie, în albume şi în mintea mea. Tricourile din magazinul muzeului au imprimate dinozauri, capete de lup şi recife iar mulajele din răşină reprezintă zebre, struţi rotitori, boi moscaţi. În realitatea vieţii lor,  aceste ființe scot sunete, alcătuiesc o lume polifonică la care participă şi omul cu vorbirea şi cântecele lui. În colțul nostru de Europă, ritmul e mai sincopat, cu pauze mai dese decât cel din Occident. Sincopa e o formă de libertate, de ieşire din ritm dar dacă pui cap la cap un şir mare de sincope ritmul se reface mai cuprinzător, înghite și ţine prizoniere celelalte mici libertăţi. Termin astfel Provocările ştiinţei gândindu-mă la Solomon Marcus şi la Jorge Luis Borges – magnifici ai ficţiunii bazate pe știință. Există o poezie a ştiinţei şi o ştiinţă a ficţiunii.

   La încheierea vizitării un bărbat cu mustăţi mari ne întreabă în timp ce facem împreună ultimul tur:

- Până la urmă cum a rămas? Strămoşul omului e sau nu, maimuţa?

Colegul meu  răspunde:

-Nu. Speciile sunt aşa cum au fost create. Știința n-a putut dovedi încă, trecerea neîntreruptă între regnul animal şi regnul uman.

Nu intervin pentru că eu nu am o credință sau o părere absolută, merg pe muchia îndoielilor, ca un acrobat pe sârmă,  „orbecăiesc cu unghiile-atente/pe margine de muchii transparente” vorba lui Virgil Teodorescu. Oare  vom putea fi vreodată noi românii altfel decât suprarealişti, cu toţii? Mă scoate din dileme telefonul Di Anei:

- Ce faci la ora asta? Tot la muzeu?

         - Da. Tu tot cu sportul?

         - Momentan gătesc fasole. Fac totul pentru sănătate. Mâine o duc pe mama Lina la Sinay, la Elis. O să ne strângem acolo de sărbători. Te pup, te las, că mi se arde mâncarea.

   La ieşirea din metrou, în dreptul secondhand ului, arteziana îşi face jocul în sine, într-o feerie de culori. În aceeași intersecție, steluţe, pomişori, animale stilizate din becuri şi pereţi întregi acoperiţi cu covoare luminoase, ornamentează intrarea în cartier.