16 aprilie. În Patio ul friguros, căptuşit cu faianţă albă,

cu romburi în culori dure (bleumarin, grena, verde închis) n-a răsărit încă soarele. Aseară am fost loviți de o tornadă neprietenoasă: frig, foame, un munte de bagaje de manevrat, înotul prin aglomeraţia bazarului, pentru o cină frugală: tocăniţă de ficat cu carne şi cârnaţi iuţi, în lipie. E pustiu, chiar trist în Patio, la această oră matinală, în primul rând pentru că Saxa a plecat deja (l-a dus Amoc  cu noaptea-n cap, la aeroport) și am rămas să completez singur registrul minutelor și orelor, poziția soarelui pe turnul născut din interiorul casei. Cine reușește să-și facă o casă, devine prizonierul intimităţii pentru care a luptat să o aibă şi pe care și-a fortificat-o. Această casă, apărată la exterior de ziduri mari, groase, anonime până la umilinţă prin asemănarea lor cu toate celelalte, are un interior de o austeritate medievală. Structura de rezistență a curții, e din traverse de oţel solide, vopsite în brun ca şi lemnul - mascat subtil, intenţionat. Stau în centrul Patio ului ca să urce fumul pipei în sus, să nu intre pe sub obloanele dincolo de care unii mai dorm.

-          O piscină de răcooaare!

exclamă Portos sumar îmbrăcat, însă cu glas potolit în sfârșit, privind o paseriformă pe muchia de sus a turnului. Melancolia sfârşitului aventurii noastre e accentuată de acest bastion nelocuit - cochilia goală a vieții bunicului lui Imad - o personalitate. Acum el nu mai este. Norii trec pe deasupra marelui chepeng, scămoşi, singuratici şi printre ei, o semilună firavă, pe cerul albastru - amănunte ale dimineţii de la capătul depărtării visate, impregnată de oboseală, exotism şi însingurare, în care tânjim spre locul de unde am pornit. Făcând abstracție de faptul că orice melancolie e doar vibrația exterioară a unei mari explozii interioare necunoscute sau uitate, ea poate fi acceptată în secret, ca un mod personal permanent, de a exista.

                    16 aprilie. Trei noaptea. Obosiți și nedormiți

în aerogara friguroasă de la Casalba, cu planșeu de piatră sclipitoare, în care se reflectă pereţi înalți de sticlă, de câte ori aţipim, o voce din megafon ne trezeşte brutal, cu izbucniri sonore de o violenţă inumană, întro limbă neînţeleasă. Nici când se vorbeşte italiană sau engleză nu pricep nimic din cauza reverberaţiilor. Scriu un poem fără titlu, pe ultima filă a atgendei: Nu înţelegeam cuvintele şi rostul răcnetelor păsării de pradă nocturne / în sala de marmură rece, uriaşă, / când obosiţi de soarele zilei / dormitam cu picioarele scoase din bocanci, numai în ciorapi, în lumina abstractă. / Totul se petrecea cu noi cu tot, / atât de departe de noi şi de toate! / Deși intuiam chemarea prinţeselor  cu crupe de iapă /cu ten mat şi gene lungi, de cămilă, / parcă aparţineam şi parcă nu, lumii pierdute / în care eram perduţi / şi din care încercam disperați să evadăm sfidând somnul, / să ne întoarcem acolo unde refuzasem odată, totul.

   Dar iată că zburăm! Zburăm în sfârșit, ca o pasăre cu aripi rigide, care sperie umbrele nopţii şi aterizăm iscusit în centrul cercului de lumină din oraşul Amor, unde duc toate drumurile şi unde se privesc în oglindă toate punctele de pe circumferinţa lumii. Adăstăm o vreme, privind cum din depărtărea de unde am venit se nasc alte păsări de fier, iar de pe solul acestei istorii din care facem şi noi parte, pleacă altele, spre alte depărtări. Pământ negru, gras, umezeală, verdeaţă, frig, acesta este chipul Capitoliului văzut de sus dar de aproape.

    

                        20 aprilie. Somn ca în transă , pe salteaua de lână

 a divanului. Frig, urât, afară, rufe de spălat, taxe de plătit. Sunt atât de singur pe pământ / îţi spuneam mereu în gând /oamenii mă lasă să mă mint cântă radioul în cuhnie. Fac piaţa, spăl maşina, plantez petunii în logia sudică, pentru Dana. Seara, pe ultimele etaje ale lui A2, îmi pare că nu soarele se uită înapoi ci e o sclipire de geană a apusului oceanic. Asta a fost ieri. Azi cred că am aflat în ce constă secretul lui Bodo cel bolovănos și ciupit de vărsat: versuri bune şi sensibilitate feminină. Impresionează întotdeauna aflarea femininului în masculin şi invers. Restul echipei n-a ajuns încă în ţară cu duba dar sunt împreună cu ei în gând, pentru am făcut acelaș drum odată. Deşi soarele puternic şi oceanul există departe, aici suntem robii troposferei: cerul acoperit de nori compacţi  nu lasă decât o aşchie de lumină pe care se proiectează frunzele mici, negre, ale arţarilor. Am încă în faţa ochilor, străzile înguste, cu ateliere, tarabe şi cu mâncare preparată ad hoc. Într-un film la televizor, două femeiuști frumoase ca două păpuşi nebune, pleacă împreună într-o maşină, spre o cabană îndepărtată. Una dintre ele, care are un pistol contra urşilor şi psihopaţilor, se îmbată într-un han și-l împușcă pe agresorul prietenei ei. Poliţia le ia urma, ele devin din ce în ce mai violente, nemaifiind dispuse să respecte legea ci doar să facă ce doresc. Cine încearcă acest fel de libertate primitivă, sfidătoare, moare. Încolţite de poliţai înarmaţi, sfârşesc prin a se sinucide, aruncându-se cu maşină cu tot, în Grand Canion. - Să nu ne dăm bătute, să nu ne oprim, orice viaţă are un sfârşit, spuneau. 

                                           21 aprilie. Drum prin soare cu matizul,

 spre Orașul Pitit. Multă vegetație - pentru oricare dintre acești copaci prinţii deşertului ar fi în stare să plătească bani grei. Ariadna are fixată în exteriorul geamului bucătăriei, o oglindă retrovizoare în care urmăreşte ce se petrece la poartă şi pe stradă. I-a montat-o tatăl nostru, mecanicul. Dacă am putea privi aşa în trecutul nostru, am putea s-o vedem şi pe mama, de care ne-m despărțit de câţiva ani. I-am spus Ariadnei că vreau să revăd tabloul dăruit ei de Dana, Chipul din geam şi când mi l-a adus am fost uimit: nu era cel pe care-l ţineam minte, era o varinată de care uitasem.  Personajul sunt tot eu, cu aceeaşi maletă galbenă, cu aceeaşi pipă şi din fundal privește aceeaşi mască a lui Cronos dar mai acută, diabolică. Dana pictase neintenționat (?), un triptic. Nu am fost obligat să relatez alor mei nimic din călătorie dar le-am povestit că Saxa mi-a lămurit originea germană a cuvântului cuhnie, de la kühe - cuvânt vechi, pre indo european, poate pelasg. Fiecare cuvânt şi fiecare istorie sunt alcătuite din multe straturi necunoscute. Nu știm de exemplu de ce Ariadna e singura dintre noi care are părul roşu. – Apropos  de kühe: femeile germane se autodefinesc prin trei cuvinte: kinder, kühe, kirche, îmi explică ea, ceea ce mi se pare curios, dat fiind că nu vorbeşte germană.

                      22 aprilie. Fără telefonul entuziast al celor din dubă,

 care au intrat în ţară cu bine, ar fi fost o dimineaţă tipică de cuhnie, adică monotonă, precedată de piaţa de rigoare. Mă documentez despre arţarii din grădină: sunt paltini argintii ornamentali, americani. Avem deci pe lângă noi: plopi canadieni, chiparoși mediteraneeni, gutui japonezi, Thuja, mai lipseşte arganul deșertic - imixtiuni de care nu ne dăm seama, ale exoticului, ale departelui, în aproape.  Într- un album de-al lui Pallady găsesc două tablouri cu motivul ferestrei: Flori la fereastră  şi Peisaj stradal – Paris, în ambele balconul e un prag între interior şi exterior. Într-unul dintre tablouri, exteriorul îndepărtat, înecat într-un bleu gri devorează orice urmămă de fereastră pe clădiri. Motivul ferestrei şi al uşii întredeschise e vechi în artă - citesc pe blogul domnișoarei Rocsy, intitulat Arta - minciuna care ascunde adevărul. E bântuită şi ea de aceleași întrebări ca și mine.

                          23 aprilie. O zi ciudată: proximul și departele

 nu s-au echilibrat încă în mine. Telefon formal de la Di Ana care a zburat acasă de la Londra (o fi obosită) şi unul mai cald de la Elis care reproşează cuiva, nu ştiu cui, (mie, Di Anei, destinului ?), că se simte părăsită pe munţii Sinay ului dar nu acceptă nici să vină în Capitoliu. Apoi primesc un ”mail” neaşteptat, atât de ciudat, din partea unui fost coleg de facultate, încât îl transcriu: „ Nu ştiu despre ce stil spuneai că foloseşti în carnetele tale de călătorie, dacă sunt jurnale sau literatură dar am avut o experienţă care s-ar putea să ţi se pară interesantă. Simţindu-mă nu ştiu de ce, mai singur ca niciodată, am dat un telefon iubitei mele din prima tinerețe, care nu mi-a răspuns dar a deschis telefonul și l-a uitat (?) deschis, iar eu am ascultat. Uite ce am auzit: ..rezistă la erbicide. Hămăieli de căţel. Rodica. Am dat cu sapa şi cu erbicid dar tot au crescut masiv. Hămăieli. Ciorică, aşa-mi zicea tata, pentru că eram brunetă. Sunt furnici din cele mari. În timpul ăsta fumam, beam vin și ţineam receptorul la ureche ascultând vocea atât de cunoscută a iubitei dar mai groasă, tabagică. Voiam să-i spun că am făcut o expediție la Cercul Polar de sud şi m-am întors la ecuatorul celor mai calde amintiri ale inimii mele dar n-am avut cui spune. Un dialog al surzilor e toată lumea! Instantaneul din ceea ce ar fi putut fi viața mea alături de ea, mi-a revelat o banalitate telurică. Era ca și când un bolovan ar începe brusc să vorbească, să scoată la iveală ceva din miezul lui, păstrat numai pentru sine. Dar s-a dovedit că marele lui secret nu era decât de existenţa ca atare a unui obiect printre altele. Nimic poetic, spiritual, sublim. Când ne plimbam prin parcuri, pe sub tei, ea îmi spunea că nu e aşa cum cred eu că e, cum o inventez eu. Că e cu totul altfel, probabil exact cum e acum vocea ei groasă, tabagică. Continui să ascult. Până când? Până când ea îi va spune lui ceva drăgălaş sau că îl iubeşte deşi atunci când l-a înşelat cu mine spunea că nu l-a iubit niciodată şi că doar  de mine avea nevoie? Ascult în continuare și aud un – Hă, hă, hă!, mai gros şi mai vulgar decât râsul unui salahor cu dinți îngălbeniți de tutun. – Mi-am pus şi un maieu că e rece. Am dormit ca spartă. Adă-mi şi mie un pahar. Urât sună acest ”adă-mi”!. Femeia bea de rupe  - de fapt știam că-şi face singură ţuică, bea şi apoi ia coasa şi coseşte bălăriile din grădină. Aud toată discuţia. Mă jenez că am tras cu urechea, nefiind în stare să o uit și să înțeleg după atâția ani că n-a meritat atenția mea. Nu sunt capabil să renunţ să mai ascult acest decupaj din posibila mea viaţă alături de ea. Nu o pot condamna pentru ce spune şi face - așa e ea. Închid telefonul continuînd să mă îmbăt, iar când sun peste o oră, aud în receptor: E ăla, ştii tu, şi-mi pronunță numele. Numele meu, binecunoscut probabil conlocutorului, din bârfele detaliate despre iubirea mea caraghioasă și sâcâitoare. Tot el a sunat mai devreme dar nu i-am răspuns. Renunț! E prea mult! Ei, cum ți se pare?” Îi răspund amicului: „Mulţumesc pentru confidenţe. Toţi avem astfel de istorii, toți suntem vaccinați cu virusul iluziilor pierdute și devenim imuni dar la puțini, imunitatea nu se instalează și fac boala; dacă mi-ai scris din motive literare, eu zic că te poţi apuca de scris. Te voi citi. Deși cel mai frumos sfat l-am găsit la Antonio Machado, în Poeme într-un vers:  sună așa: Îţi dau un sfat de bătrân: nu-mi urma sfatul.

Sunt din nou în piaţă, unde mă sună Di Ana (cum se face că mă sună mereu când sunt în piață?): - Să mă ierţi că nu te-am mai sunat atunci, după telefonul ăla scurt. Am avut o zi infectă şi nu voiam să-ţi transmit starea mea. - Am înţeles. Înţeleg totul. – Ca Dumnezeu? – Da. Înțeleg și iert. Arţarii sau paltinii argintii, par negri ca iadul pe fondul cerului de un albastru angelic. Mănânc în cuhnie varză cu boia iute, ouă ochiuri, cu mămăligă. „Trăim în lumi diferite”, conchide radioul argintiu.

                       25 aprilie. Ieri Di Ana a avut proces şi n-a ieșit bine.

De dimineață, un soare nevăzut înroşeşte geamurile unui bloc îndepărtat, fântâna arteziană cu măciulii de păpădii metalice aruncă o ceaţă de apă spulberată de vânt. Am reluat manejul cartier – muzeu şi retur, m-am întâlnit cu acelaşi tip care-şi  strânge în jurul trupului bluzonul kaki prea larg, am simțit acelaşi miros de covrigi calzi, am văzut grupul de vânzători de haine, adunaţi să fumeze în faţa magazinului. Spirala  se înfăşoară strâns, spiră după spiră - repetare fără întrerupere a continuităţii, în jurul golului. Di Ana mi-a spus ieri că mafioţii cu care se judecă au dat şpagă mai mare avocaţilor şi au reuşit o nouă amânare. M-a chemat la ea la o cafea mică pentru că zicea că i-ar prinde bine o vizită ca între vecini. Arăta atât de proaspătă în bluza de un roşu pompeian, cu colierul de aur cu zale plate și pandant de lapis lazuli! Am consolat-o. Acasă, am parte de o furtună care contorsionează arţarii într-o izbire reciprocă cumplită, dezastruoasă, dacă n-a fi elastici. Frunzele lor întoarse pe dos arată ca nişte gheare de cocoş opărite. Ce se întâmplă cu planeta? Se înstrăinează de noi? Nu pot să pun faianţă bleu în cuhnie, cum voiam, ca să-mi amintească de albastrul oceanului, ci e necesar să fie în tonuri de bej ca să se potrivească cu restul casei. Mă umilesc până și constrângerile cromatice! Albastrul siniliu, azuriul meu oceanic, va rămâne în mine. Schimb butoanele vechi de la aragaz cu unele noi, caut un eşantion de tapet de pe hol şi arunc un balot cu capete de materiale rămase de la croitoreala Danei, de pe vremea când nu intrase în Galaxia Indiferenţei. Nori vineţi, lungi, subiacenți, au evadat din pătura compactă alburie, a norilor de mare înălţime. Și noi, ca și ei sunt emigranţi solitari, naufragiaţi de bună voie, pe oceanul uitării lumii, ca Allan Bombard. Un cântec vechi, din cele cântate de mama, trece prin inima mea ca o rază laser. Schimb postul: Tina Turner! Asta da femeie!  Mă face să mă simt bărbat: liber, fără bagaje materiale or sentimentale, de neoprit din drum, nici de iubiri nici de crime. S-a potolit furtuna dar ştiu că va mai bântui pe aici, prin locurile pe care numai ea le ştie şi le găseşte oricând. Sunt cuprins de vechile nemulţumiri. Ce rămâne dintr-o viaţă fără absolute satisfacții erotice, ştiinţifice, literare, necesare la momentul potrivit? Aproape nimic. Ce mai contează în clipa de faţă, pentru persoana fizică și psihică a unui Homer sau a unui Shakespeare? Ca anonim înţeleg că de efemeritate nu pot scapa nici cei care au plătit cu greutatea lor în aur  prețul veșniciei  - Bach, Chopin, Mozart - mi-e imposibil să accept.

                    26 aprilie. Mă ajuţi şi te simt aproape. De ce?

 mă întreabă DiAna la telefon dar nu-i dau nici un răspuns. - Pentru că dacă nu reapăreai în viața mea eram  într-o fundătură, îi răspund acum, în scris în timp ce  mi se pare, că aud o bătaie ușoară în uşa laboratorului

-          Se poate?

-          Intră dacă ești bărbat!

E Johann, de la Club, care azi îmi pare schimbat. Se aşază pe scaunul pentru musafiri și după banalitățile de rigoare îşi desface  cămașa şi-mi artă cu trişti ochi migdalaţi, un plasture pe umăr

-          Ce-i ăsta?

-          Stimulator

-          Glumești!?

-          Nu. E stimulator cardiac. Am îmbulinat-o!

Ce pot face decât să-l antrenez în divagaţii ca să-l îndepărtze de gândurile negre? Doar mă vizitează ca să mai uite. La plecare îi spun: - Nu e dracu aşa de negru! Uită-te la Saxa, care după ce a trecut pe la Quetzalcoatl bea țuică, ness și fumează făr filtăr ca înainte! Totuși vizita lui Joahann m-a lăsat mai singur, să-mi rumeg întristarea şi speranţa violentă că relele pot fi înfruntate, învinse. Pe modelul Saxa.

                        27 aprilie. Tată iubitor al petuniilor răsădite

 și ucigaș mârșav al șteviei verzi, sănătoase, care ar fi putut rămâne fericită în  turgescența ei - ucigaş prin opărire, asta sunt. Nu pot trece peste ghinionul lui Johann, trădat mișelește de organism. Bolile care lovesc imprevizibil în prietenei sunt ca fulgerele pe cerul înnorat. E absurd să găseşti cuiva vină pentru că există fulgere şi trăsnete. Peştele meu prăjit scoate un fum albastru, dens, ca o cerneală de sepie pe fundalul verde oceanic al ferestrei. Locuitorii oraşelor din deșert au cuhnii afumate și slinoase, pentru că trăiesc natural. Aşa ar trebui să fie toate bucătăriile şi aşa sunt cele de la ţară: afumate, negre. Rama de metal a cornișei lui B1 străpunge ca o sabie de argint cuhnia, gangul și cameradormitor, unde Dana așteaptă cu Fatam pe piept, micul dejun: brânză de burduf, ridichii lunatice (cum le zice ea) și pâine de secară. - Mă simt alintată, îmi citeşte ea gândurile cu o precizie înfiorătoare, ca de obicei. Trebuie să fiu atent: cam uită de la o vreme, dar e tot sensibilă și cu premoniții. Trei nori albi, mari, pe care parcă i-am mai văzut la ocean, vin la geam şi se uită curioşi la mine. O gaiţă cârâie dezaprobator: - Ăștia nu sunt nori oceanici! E respiraţia pădurii! Oare Di Ana mi-a spus cândva aceste lucruri care îmi vin în minte, le-am visat în una din nopţile noastre de orgie, sau sunt amintiri uitate? Să nu-ţi pară rău de nimc din ce faci, să rişti totul, să dansezi noaptea în discoteci ascunse în munte, ridicând picioarele spre tavan, să-ţi priveşti în ochi femeia pe care o vei avea pentru că ea te vrea; viaţa e un somn cu vise pe care cu timpul nu ţi le mai aminteşti sau dacă da, nu mai au nici o importanţă în soarele blând al unei dimineţi îndepărtate. Îmi concentrez micul dejun și prânzul, într-un platou copios: cartofi prăjiţi cu ouă şi peşte, apoi spăl atât de bine farfuriile şi crătiţile, încât nimic nu mai trădează dinamimsmul senzaţiilor şi acţiunilor desfăşurate: foamea viscerală, spintecarea aztecă a cartofilor, zdrobirea ouălor din care puteau ieși păsări  – un viitor distrus. Pe micul ecran, un băiețel şi o fetiță în alb cântă italieneşte în faţa unei săli transfigurate de emoţia puştilor care pozează în eroi romantici. De ce ne pretăm să pozăm mereu, de ce nu suntem mulțumiți niciodată cu ceea ce suntem? Mi-a plăcut să cred că eu nu sunt o poză, o minciună. Dar dacă mă mint? Jocul meu și orice alt joc, sunt sortite pieirii. Trăind, nu facem decât să prelungim fiecare, câte o iluzie.

28    aprilie. Vis de Duminică dimineața:

eram un mamifer oceanic, îndrăgostit de o sirenă cu cap de femee şi trup de balenă; i-am cântat zile întregi o melodie pe lungimi de undă mari, neauzite de nimeni în afară de noi, apoi am ieșit la suprafață, în lumina orbitoare a soarelui. Posedam un penis lung de 2,7 metri dar acuplarea nu dura decât 17 secunde - actul sexual era 90% joc, preludiu.  Fatam mă urmăreşte peste tot, semn că vrea carne. Hrănesc cu carne carnivorele iar Dana îmi spune să arunc o tavă de plastic pentru că e plesnită. Ei nu-i plac lucrurile ciobite, mie da, pentru că nimic nu e integru.

-          O s- o găsească băiatul din subsol, când face curat. Are tot ce-i trebuie acolo, majoritatea lucruri plesnite, spune ea.

-          Dar nu poate trece de nivelul zero al existenţei lui - subsolul blocului. Visează  să se însoare cu o fată proprietară de apartament, deasupra.

-          Există orizonturi pe care nu le putem străpunge. Şi ce putem face?

-          Nimic.

M a i

          Trezit abia la ora 10, pentru că e 1 mai muncitoresc,

 visam că eram un bolnav tânăr și frumos într-un spital unde mă plăcea o asitsentă brună, exotică și mă chema la ea acasă, în garsonieră. În dimineaţa însorită, un bondar vine de jos căutând loc de cuib la fiecare etaj, o mierlă neagră trece în zbor, un guguştiuc se însoreşte pe cablul dintre blocuri. Când ies la prima țigară în logia nordică văd și aud două vecine oprite pe alee să discute: uneia i-a murit ieri o pisică și are ochii umflați de plâns, alteia, acum o lună, soțul. A lucrat ca zeţar şi a acumulat toxine, o aud cum spune. Ne agăţăm de câte o explicaţie, de o justificare, de parcă n-am ști că toţi trebuie să murim din ceva. Poate depista cineva punctul nevralgic dintre multele puncte ale suprafaţei înșelătoare? Nu faptul că acum e moartă și atunci era vie mă îndurerează, ci agonia, nedreptatea suferinței ei, spune mama pisicuței. Ia te uită la fațada lui B1! Și-a pus deja la geamuri ecrane contra caniculei: pânze grena, ocru, violet şi folii orbitoare de staniol. La o fereastră, o fată îşi ţine capul cu coc într-o mână şi cu cealaltă se sprijină de pervaz. E „Fata din lună” sau Fata de pe şezlong pictată de Dana? Chiar merg în cameradormitor să văd dacă are coc. Are: mare, ca un turban.

                         2 mai. Mult din cele ce se petrec dincolo de paravanul

conștienței, ne rămân inaccesibile, am aflat din Inconştientul cognitiv pe care am terminat-o azi noapte: ce e prea slab, prea rapid sau prea numeros deodată, nu trece bariera conştientului dar îl influenţează. Emoţiile de bază sunt generate automat iar presimţirile ne indică faptul că avem dreptate chiar atunci când nu ştim de ce. Există în adâncul nostru nevăzut, un joc al corelaţiilor, un teatru de culise, unde „actorii” se concurează, se luptă pentru a fi admişi pe scena conştientului. Evenimente minuscule capătă valoare în context, de aceea contează bunăvoinţa şi răbdarea de a te apropia de cineva pe care vrei să-l înţelegi. Cât de greu e totuși să cunoşti ceea ce nici creatorul acestei lumi nu știe că a creat!

                         3 mai. Băiatul hirsut care vinde bere şi ţigări

la buticul non stop, a fost de serviciu azinoapte iar acum e lipsit de vlagă ca o muscă păroasă, suptă de un păianjen. Stă pe pragul cămăruţei şi priveşte dus, în zarea în care încă n-a răsărit soarele. Trec printre câinii care par foarte flămânzi, după entuziasmul cu care dau târcoale sacoșei mele cu sandvișuri cu salam. Mi-e ruşine de foamea şi delicateţea lor de a nu mă ataca:  scot tartinele și îi hrănesc. Sunt destui cârnați și cârnățării pe lume.. Să fie de sufletul pisicii ăsteia călcate de maşină când mai avea doar un metru până la trotuar iar pe ea s-o odihnească dumnezeul pisicilor! În gaura de vierme mă las păcălit de titlu şi cumpăr „Cum să vinzi un elefant albastru”. Pe copertă e un frumos elefant origami albastru, iar în interior capitole cu titluri nostime. Cartea începe cu un domn care vrea să vândă ouă verzi și nu reușește  dar o fată isteaţă forţează ideea şi vinde multe ouă albastre. Asta se numește design experimental: să afli ce ar putea cumpăra clientul chiar dacă el nu știe. E ceva putred în astă Danemarcă! Măcar cu Inconştientul cognitiv nu m-am păcălit. Deşi e aridă, am găsit în ea lucruri care mi-au plăcut, cum e faptul că sistemul nervos simpatic şi parasimpatic seamănă cu doi copii pe un balansoar - când unul e sus celălat e jos şi invers; nu poţi fi şi relaxat şi tensionat în acelaşi timp. În gazeta săptămânală citesc rubrica lui Radu Cosaşu (pseudonim pentru Oscar Rohrlich), pe care-l plac. Am o carte de el, Supravieţuiri, luată pentru titlu, pentru că tot ce există nu sunt decât supravieţuiri ale topitoriilor de lume (Caietul Gri). Radu Cosaşu nu coseşte fân ci idei. Pseudonimul e o formă de libertate ascunsă, ocrotită de o aparență falsă, de o mască. Anonimatul poate conține un deșert al singurătății sau o junglă în care forfotește zadarnic o faună infernală din care nici o specie nu poate străpunge pelicula universului necunoscut. În pseudonimat, ne punem o mască peste chipul nostru real şi zicem: ăsta (altul) sunt eu, luaţi-mă de bun, să vedem dacă joc bine rolul pe care mi l-am propus. Facem asta dintr-o teamă sau dintr-un calcul reparator a ceva care nu ne convine. Am tras de fiare o oră. Am acumulat ritm de rezervă.

                              4 mai. Mă-mbrac cu zâmbetul tău,vara,

când culorile se măsoară în metri și când îți poți cumpăra aparat de rotunjit colţuri, profesional. Astfel de lucruri aud la radio, într-un dadaism al lecturii. Cred că dadaismului ca mecanism, nu i s-au recunoscut marile lui merite ştiinţifice în teoriile întâmplării. Când lumina zilei îşi închide diafragma până la gri întunecat şi începe vântul de seară (ca la ţărmul oceanului), rama ferestrei e un tablou vivant, schimbător: frunzele proaspete ale arţarilor se disting ca un dagherotip pe fondul norilor plumburii, aerul bun, moale, umed, e la fel de curat şi de sănătos, ca acela de pe faleza amintirii deşi vine din  adâncul pădurii, nu din adâncuri oceanice.  Când cade cortina nopţii negre, cum a căzut pentru actorul meu preferat, Ion Lucian cât am fost plecat, mă abţin să dau telefoane nocturne, cum obișnuiesc unii. Nici nu mi-am dat seama când m-a prins răcoarea miezului nopţii dezbrăcat, în cuhnie. Îmi pun halatul albastru, bordat cu valuri greceşti argintii, geometrice şi ies cu Fatam afară, eu la un Camel, ea să asculte cu urechile ciulite și să reconstituie întâmplările discrete din casa scării. Dorm câteva ore şi visez că discutam cu Di Ana:

-          Paravanul dintre noi se  îngroaşă  ca zidurile unei cetăţi, când nu comunicăm

-          Dar la fel de uşor poate cădea, la un semn!

-          Mistic?

-          Nimic nu e imposibil când există încredere. Uneori, ce credem că e neputinţă, slăbiciune, e cea mai mare forţă

-          Forţa slăbiciunii, a fineţii, a delicatului?

-          De ce mă atrage amintirea nebuniilor posibile, rămase în adâncuri neexplorate și neexploatate?

-          Adâncul e periculos. Mai bine rămânem la suprafață.

-          Nici în lumina suprafeţei nu e ușor să exiști. E greu să reziști chiar și o secundă.

-          Deci de fapt, noi trăim extrem de puțin, suntem fulgurații pe lângă care baloanele de săpun sunt eternități greoaie, infinite, plictisitoare?

Nu mai pot adormi. Rămân treaz în calmul aparent al nopţii. Îmi fac o cafea şi ascult radioul în surdină. Dacă totul e doar muzică, drum, poveste, cum spun fizicienii și filosofii, cântecul ne precedă şi ne depăşeşte. Mâine va fi o zi sclipitoare, deși atât de puțin înţeleasă. Suntem datori neînțelesului! Nimic n-ar fi fără el. Sub suprafaţa lui liniștită se ascunde misterul viitorului. Dacă n-ar fi marele întuneric, interiorul ocrotitor, unde ne-am mai naşte şi de unde am mai putea veni noi, pieritorii în lumină, să ascultăm cântecul turturelei în deșertul în care inventăm oaza lumii?  END Turtureaua de silex.